Atletism
Prin clasa a VI-a am făcut sportul cu profesorul de istorie și geografie, Spânu. El se pricepea la atletism de toate felurile și, profitând de baza materială onorabilă a școlii, ne-a învățat câte ceva. Știu că mi-a plăcut să arunc sulița și aveam tehnică bună. Știam, spre exemplu, să imprim, cu degetul mic, mișcare de rotație suliței astfel încât să rămână stabilă pe traiectorie, știam să o arunc în unghi potrivit ca să plutească la început ca o aripă de avion apoi să se înfigă în pământ la 30 de grade.
Ne-a învâțat să aruncăm discul și știu că mă descurcam foarte bine cu pașii pe care trebuia să-i fac ca să mă rotesc în piruetă tot mai repede și să arunc discul în unghi potrivit, împrimându-i, tot cu degetul mic, mișcarea de rotație necesară ca să plutească cât mai departe. Știam să arunc și greutatea, de la gât, cu pași corespunzători.
Am mai făcut sărituri, la groapă, triplu salt – unde îmi ieșeau pașii bine și de pe loc și săritura în înălțime, dar n-am exersat prea mult, doar așa, de câteva ori, cât să prindem tehnicile. În înălțime am făcut doar rostogolire ventrală și știu că mă cam încurcam la pași, mai precis mi-era dificil să găsesc exact locul unde să fac bătaia.
Alergam bine la viteză și, în facultate, am învățat de la un coleg mai mare să fac ”ruperea”. Pe la mijlocul distanței (de 50 sau 100 m) începi să dai din mâini cu o frecvență ușor mai mare decât cea cu care se mișcă picioarele. Observi că și picioarele se iau după mâini și senzația este că te tragi cu mâinile. Asta îți dă impulsul necesar și energia să rupi ritmul, să te autodepășești și, de ce nu, să-i depășești pe cei care aleargă umăr la umăr cu tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu