joi, 29 martie 2012

Trandafirul japonez

Am fost profesor într-un liceu în care se paractica sistemul “clase zburătoare”. Asta înseamnă că fiecare profesor are sala (sau cabinetul) lui şi, la fiecare oră, în sală vine tot o altă clasă. Clasele de elevi nu au o sală a lor. În principiu, sala lor de clasă este cabinetul profesorului diriginte. În pauze elevii stau pe holuri.
Eram profesor de fizică şi, prin urmare, sala mea era laboratorul de fizică. Cred că era una din cele mai curate săli din liceu. Ştiam cum să îi conving pe elevi să păstreze curăţenia. Obişnuiam ca, la prima oră pe care o aveam împreună, să le zic: ”Vedeţi ce curat este laboratorul?” Ei se uitau şi se mirau; era într-adevăr curat. ”Ştiţi de ce este aşa de curat?” întrebam eu retoric. ”Pentru că eu am elevi civilizaţi. Elevii mei niciodată nu aruncă gunoaiele pe jos. Dacă o să vedeţi cumva, din întâmplare, vreo hartie pe jos, sau vreun cocean de măr, să ştiţi că a fost aruncat de un elev de la profesională sau de la ucenici. Elevii de liceu niciodata n-aruncă pe jos...” Se pare că doar acest mod de a pune problema era suficient. Sala se păstra uimitor de curată. Obişnuiam să mă plimb prin clasă şi dacă se întâmpla, să mai văd pe jos, la vreo bancă, un ghemotoc de hârtie, îl ridicam încet, ritualic, şi-l băgam în buzunarul elevului care stătea în banca respectivă. ”Da’ nu eu l-am aruncat...!” ”Lasă...” îi ziceam ”tu ai aruncat alt ghemotoc...” În felul ăsta fiecare era responsabil să-şi păstreze colţişorul curat.
În laborator, undeva în spatele clasei, aveam un trandafir japonez absolut superb. Înalt cam de un stat de om, cu o coroană mare şi rotundă, avea frunzişul plin şi extrem de bogat. Înflorea rar, iar când înflorea, făcea flori puţine, una sau două.
Odată a înflorit. Avea o floare mare de un roşu intens, undeva pe la mijloc, deasupra frunzişului lucios, verde închis. Săteam la catedră, cu faţa spre clasă şi era o mare încântare să-l am acolo, în raza privirii. Era parte din sufletul meu. Îmi făcea ziua mai plină.
Într-o zi, un idiot dintr-o clasă de mecanică, a rupt floarea şi i-a dat-o unei colege. Nu pot sa zic „oferit-o”... Tare m-am supărat! Cand i-am certat au început să râdă ca proştii şi să facă glume de două parale. Atunci m-am enervat. N-am stat prea mult să mă gândesc. Le-am dat extemporal, de pedepsire.
Nici nu m-am uitat peste lucrări, doar le-am pus notele. Ora viitoare le-am adus extemporalele şi am început să le trec în catalog una câte una. Citeam numele, spuneam nota şi o treceam în catalog. Toată lumea a primit 10(zece). Când am trecut primele note s-au mirat, apoi a început să se lase liniştea. Când am ajuns la ultimul extemporal amuţiseră de tot. Apoi am început să predau, aşa cum făceam de obicei. Toată ora a fost o linişte de mormînt....
N-am mai avut, cu ei, niciodată probleme de disciplină.
Peste vreo câţiva ani m-am întâlnit cu unul din elevii din clasa cu pricina şi am discutat întâmplarea. Mi-a spus cu o oarecare jenă în glas: „Aşa palmă n-am primit în viaţa mea...”