Farsă

Lumea fizicienilor se împarte, într-o oarecare măsură, în teoreticieni şi experimentatori. Teoreticienii sunt cei care elaborează teoriile – ei, de obicei, îşi rod coatele prin bioblioteci şi înnegresc tomuri întregi cu idei doar de ei înţelese  – iar experimentatorii sunt cei care confirmă (sau nu) aceste teorii, în general cu multă muncă, în laborator.

De multe ori teoreticienii şi experimentatorii nu prea se înghit. Teoreticienii îi acuză pe experimentatori că nu înţeleg mai nimc din ceea ce fac ei, iar experimentatorii spun că teoreticienii nu-s buni de nimic, că până la urmă ei, cei care lucrează în laboratoare, sunt cei care fac şi experimentele şi dezvoltă şi teoriile.

Wolfgang Pauli[1], unul din cei mai importanţi teoreticieni ai secolului XX, era recunoscut ca fiind un experimentator îngrozitor de nepriceput. Printre partenerii lui circula “legenda”, exagerată desigur, că Pauli, nu numai că nu ştie să facă nici cea mai simplă măsuratoare, dar strică orice montaj experimental pe care pune mâna. Nu numai atât, dar este suficient să intre în laborator şi, imediat, toată aparatura se strică!

Pentru a întări această poveste, prietenii lui, îi pun la cale o farsă ingenioasă: ştiind când urma ca Pauli să le facă o vizită şi deci să intre în laborator, au pregătit un mecanism cu un contact electric la uşă care, când era acţionat prin deschiderea uşii, provoca o serie de mici explozii, inofensive dar spectaculoase, ceva se răsturna şi se făcea mult fum.

În ziua respectivă, totul fiind minuţios pregătit, Pauli este aşteptat cu sufletul la gură de prietenii cei puşi pe şotii.

Pauli soseşte..., pune mâna pe clanţă..., deschide uşa şi... ce credeţi că se întâmplă?

Nimic...

---

[1] Wolfgang Ernst Pauli (25 aprilie 1900 - 15 decembrie 1958) a fost un fizician teoretician, de origine austriacă, recunoscut ca unul dintre pionierii fizicii cuantice. În 1945 a primit Premiul Nobel în Fizică, după ce a fost nominalizat de către Albert Einstein: "pentru contribuţia sa decisivă la dezvoltarea fizicii cuantice prin enunţarea unei importante legi, principiul excluziunii" (sau principiul de excluziune al lui Pauli).

candoare

Acu câţiva ani, aveam un coleg de serviciu al cărui nume de familie este Dula. Prin casă, vine vorba şi pomenesc numele colegului, la care fiică-mea începe a mustăci. Inocentă ştiind-o, am făcut ochii mari. Când ne-am întors spre ea, s-a simţit datoare să se explice:
- Numai un "p" lipseşte, zicea ea cu dezinvoltură printre sughiţurile râsului neterminat.
Apoi, numai ce văd că se îneacă, se face verde-albastră şi ne zice:
- Eu mă gândeam la "dulap"...

"Filozofie" sau "Filosofie"?

*
     Aţi remarcat că românii au o fobie, care se accentuează pe zi ce trece, faţă de litera "z"?
     Adevărul e că "z" este de-a dreptul mitocănesc...! Dacă avem obraz subţire, nu mai zicem autobuz ci autobus. Dacă-i pe aşa, eu propun şi sarsăr, obras şi sarsavat. Nu mai avem zmeu că-i smeu... (Să zicem mersi că-l mai avem şi pe ăsta! Că în loc de balaur, spiriduş, duh şi căpcăun ne-am pricopsit cu dragon, elf, gin şi ogăr!)
     Da' nu de astea vreau să vorbesc aici, ci despre o altă gogomănie care mă sâcâie de ceva vreme.
     Acu' vreo zece-cinsprezece ani cineva, foarte deştept de bună seamă, vorbitor fervent de limbi decedate, a constatat că românii persistă într-o gravă eroare logico-lingvistică: scriem şi citim filozofie.
     "Păi de ce-i greşit...?" a-ntrebat mirat un naiv şi neinstruit om de treabă - ca mine. "Cum de ce?! Tu nu ştii că grecii au inventat filozofia?" "Aşa... şi ce dacă?" "Cum şi ce dacă? Vai că multe trebuie să-ţi mai explic! În greaca veche filo (sau, mai pe englezeşte, philein) înseamnă dragoste, iar sofia înseamnă înţelepciune. Asta şi înseamnă, de fapt, filosofie: dragoste de înţelepciune. Şi asta nu e tot... partea neplăcută este că zofos (sau zophos) înseamnă, tot în greacă, întuneric! Carevasăzică dacă am folosi, noi românii, forma aberantă filozofie, ar însemna, nici mai mult nici mai puţin, decât că suntem iubitori de întuneric!"
     Ei da! Atunci m-am luminat şi, mai ales, m-am uşurat. Îţi dai tu seama, prea stimate cititorule, în ce beznă (sau... besnă?) ne-am aflat noi până acuma? Câtă nedumerire, a ţugulanului vorbitor de greacă veche, a spulberat această mult aşteptată îndreptare? Stătea gânditorul rumân, sprijinit în coada sapei şi cugeta: "Doamne, oare cum de domnii ăştia, de la şcolile cele înalte, sunt iubitori de întuneric...?"
     Nu sunt lingvist, dar am pretenţia că sunt un relativ bun vorbitor de limbă română. Şi cred că toţi cei care au în cap neuroni şi nu tărâţe au un bun simţ al limbii, bun simţ care funcţionează dincolo de teorii savante şi de principii gramaticale. Ei bine, în baza acestui bun simţ al limbii mele materne, precum şi în baza câtorva lucruri pe care le-am învăţat la şcoală, îmi permit să-mi dau cu presupusul. Oricând mă puteţi contrazice, onor dumneavoastră, folosind facilitatea "Comentarii".
     Primul lucru pe care-l ştiu despre filozofie este că e un cuvânt preluat din franceză. E drept, prietenii noştri din centrul Europei, scriu philosophie, cu s, dar pronunţă cu z, asta pentru că în limba lor s intervocalic se citeşte z. Noi, având o limbă – din câte ştiu – fonetică, l-am preluat în această formă: filozofie. Filozofie am spus, filozofie am scris. Nu numai atât, dar în mai toate limbile Europei se pronunţă cu z. Aşa spun şi englezii şi nemţii şi italienii şi vecinii noştri ungurii şi, dacă nu mă înşel, chiar şi grecii! Dar dintre toţi, numai noi românii ştim forma corectă şi, de curând, iată, o şi folosim!
     Nu este singurul loc în care suntem mai deştepţi decât restul Europei, să ştiţi! Noi avem o logică bine dezvoltată şi spunem "un pahar cu apă". Francezii spun "un verre d'eau", englezii "a glass of watter", italienii "un bicchiere d'acqua", numai noi românii folosim prepoziţia corectă: "un pahar cu apă"! Dar despre paharul ăsta vorbim cu altă ocazie.
     Să revenim la filozofie. În opinia mea indiferent cum scriem filozofie sau filosofie, tot cu z se pronunţă. Şi cu asta ce-am făcut? Păi ne-am îndepărtat, un pic, de la caracterul fonetic al limbii române... Dar ce contează un aşa mic neajuns dacă este preţul plătit pentru logica vorbitorilor de greacă veche?
     Am mai auzit un argument, în opinia mea, nu mai puţin exotic: cică forma filozofie este comunistă!
     Curios din fire, şi doritor de a învăţa de la cei ce ştiu, am căutat să aflu ce părere avea un celebru filozof român: Lucian Blaga. Ce credeţi că am descoperit? Vedeţi şi dumneavoastră...

(poză a unei scrisori a lui Blaga către Breazu)

     Tudor Vianu îşi pune semnătura, în 1938, pe un " Studiu de filozofia culturii".

     Pe scurt:
• Ştim că în greacă filo înseamnă dragoste, sofia înseamnă înţelepciune, iar zofos înseamnă întuneric. Dar asta nu înseamnă că trebuie să folosim forma, aproape de nepronunţat, "filosofie". (Doamne păseşte... acuma o să conjugăm verbul "a filosofa"!) Limba română are muzicalitatea ei şi "filozofie" sună corect;
• Filozofie este un cuvânt românesc preluat din limba franceză. Francezii pronunţă cu z şi această pronunţie am preluat-o şi noi;
• Dacă Blaga zicea filozofie, nu înţeleg de ce eu aş spune altfel!
*

Câinele cel obosit

*
Un câine bătrân, care arăta groaznic de obosit, s-a strecurat într-o zi la mine în curte, păşind şovăielnic. Zgarda de la gât şi blana lucioasă de câine bine hrănit, arătau clar că nu este un câine vagabond. A venit încet la picioarele mele gudurându-se şi s-a lăsat mângâiat, scâncind uşor. Apoi, s-a luat după mine, a intrat în casă şi cum am ajuns pe hol s-a dus într-un colţ, s-a încolăcit şi s-a pus pe somn. După vreun ceas s-a dus la uşă şi l-am lăsat afară. Nu l-am mai văzut în ziua aceea.
A doua zi a venit din nou. Ne-am salutat în curte, apoi s-a dus la somn, pe hol. Şi tot aşa, zi de zi, vreo două săptămâni, câinele cel obosit venea să doarmă la mine pe hol...
Ros de curiozitate, am scris un bilet şi i l-am legat de zgardă: "Mi-ar plăcea să ştiu cine este stăpânul acestui câine blând şi frumos şi sunt curios dacă ştiţi că în fiecare după masă vine în casa mea ca să tragă un pui de somn!"
În ziua următoare a venit, ca de obicei, să-şi facă somnul, dar avea un bilet de răspuns lipit de zgardă: "Câinele acesta blând locuieşte într-o casă cu şase copii, dintre care doi sunt sub trei ani! Niciodată n-apucă să-şi facă somnul... Oare, mâine după masă, n-aţi putea să mă primiţi şi pe mine?"
*
The Old Dog
An older, tired-looking dog wandered into my yard. I could tell from his collar and well-fed belly that he had a home and was well taken care of. He calmly came over to me, I gave him a few pats on his head; he then followed me into my house, slowly walked down the hall, curled up in the corner and fell asleep.
An hour later, he went to the door, and I let him out.
The next day he was back. He greeted me in my yard, walked inside and resumed his spot in the hall and again slept for about an hour. This continued off and on for several weeks.
Curious, I pinned a note to his collar: 'I would like to find out who the owner of this wonderful sweet dog is and ask if you are aware that almost every afternoon your dog comes to my house for a nap.'
The next day he arrived as usual for his nap, but with a different note pinned to his collar: 'He lives in a home with 6 children, 2 under the age of 3 He's trying to catch up on his sleep. Can I come with him tomorrow?'
*

Simfonia Neterminata

.
Presedintelui unei companii i s-a oferit un bilet la "Simfonia Neterminata" a lui Schubert.
Deoarece nu a putut sa mearga, presedintele i-a oferit biletul managerului sau de la departamentul QA (Quality Assurance).

A doua zi dimineata, presedintele i-a cerut managerului sau sa ii spuna ce parere a avut despre concert.
In locul unor explicatii plauzibile, i s-a oferit un mic raport:

1. Pentru o perioada considerabila, cantaretii la oboi nu au avut nimic de facut.  Numarul lor ar trebui redus si munca lor distribuita echipei, reducand astfel momentele de inactivitate.

2. Toate cele 12 viori cantau partituri identice. Aceasta pare o duplicare ineficienta a muncii, iar numarul membrilor acestei echipe ar trebui drastic redus.
Daca chiar e necesar un volum sonor mare pentru acele partituri, acesta ar putea fi obtinut printr-un amplificator.

3. Prea mult efort a fost depus in cantatul semitonurilor. Aceasta pare o actiune de prea mult rafinament, si ar fi recomandabil ca toate semi-tonurile sa fie "rotunjite" la cea mai apropiata nota. Daca acest lucru s-ar realiza, atunci s-ar putea folosi si incepatori in locul oamenilor experimentati.

4. Nu e nici un folos in repetarea de catre corni  a partiturilor deja cantate de intrumentele cu coarde. Daca aceste pasaje redundante ar fi eliminate, durata concertului ar putea fi redusa de la 2 ore la 20 de minute.

Acestea fiind zise, putem trage concluzia ca daca Schubert ar fi acordat atentie aspectelor mai sus mentionate, probabil ar fi reusit sa isi termine simfonia!

Cu stima,
John Brownlow,
QA  Manager

Primita de la domnul doctor Nadasan.

dupa douazeci de ani

Recent mi-am reîntâlnit cel mai bun prieten din copilărie, după o "pauză" de douăzeci de ani. După efuziunile sentimentale obişnuite cu asemenea prilejuri, am trecut la întrebări serioase:
- Spune-mi, frate, ce ai făcut în ultimii douăzeci de ani? Mă întreabă el, mucalit cum îl ştiam.
- Ce să fac...? M-am scărpinat un pic... Şi după o pauză mi-am dat seama ce am făcut eu în ultimii douăzeci de ani:
- Am râs!...
Ne-am îmbrăţişat iar printre hohote.
- Şi stii ce am de gând să fac în următorii douăzeci de ani, bă?
- Nu, ce? Mi-a intrat el în joc.
- Am de gând... să râd!!!
Ha, ha, ha...!

Braşov

.

S-a aplecat uşor spre mine, s-a uitat pieziş în stânga şi-n dreapta, m-a privit conspirativ peste ochelari şi m-a întrebat pe-un ton grav, aproape-n şoaptă:

- Ai auzit ce s-a-ntîmplat aseară, la Braşov?!

Am înlemnit. Teamă şi speranţă deodată-n mine năvală. Mai ales speranţă...

Mă dusesem pe la domnul Lupu ca sa iau cinci litri de vin. Mi-i promisese nevastă-sa pentru că am ajutat-o să înrămeze un tablou, la şcoală. Un tablou dintr-acelea care se puteau vedea pe holurile şcolilor, cu panteonul lui Ceauşescu. Din adîncurile istoriei, aşezaţi în ordine crescătoare, te priveau Burebista, Decebal, Mircea, Ştefan, Cuza şi, ceva mai sus şi mai încolo, marele conducător. Era în decembrie ’87. Spre Crăciun. Ecourile evenimentelor de la Braşov încă mai făceau ravagii în sufletele nostre. Clocotea nemulţumirea-n noi dar eram sugrumaţi de frică. Simţeam că sfîrşitul este aproape şi totuşi o voce, raţională parcă, îţi şoptea că nimic nu se va schimba, că ordinea este şi va rămîne împietrită în aceleaşi structuri perene care ne amuţeau. Ne nimiceau... Ştiai prea bine că la cea mai mică cîrcoteală te poţi trezi luat la întrebări. Şi nu era glumă. Cică la Brăila, cunoştinţa cuiva, a fost arestat doar pentru că a spus un banc politic. Nu eram convins că este adevărat, dar eram absolut convins că aşa ceva este perfect posibil. Ştiam că trăim într-o lume în care n-ai voie nici măcar să crîcneşti.

Ei bine, în acele zile, domnul Lupu mă întreabă dacă am auzit ce s-a întâmplat la Braşov... Ei drăcia dracului! De unde să aud...? De la televizor? Se scria aşa ceva prin ziare? Poate dacă-aş fi avut pe cineva acolo, la Braşov... vreo rudă, ceva. Mi-ar fi spus...
Ştiam, desigur, despre întâmplările din noiembrie, că... de, lumea vorbea... dar domnul Lupu nu se referea la răzmeriţa începută la fabrica Tractorul din Braşov, ci la noutăţi...

Umplea tacticos paharele, furîndu-mă discret cu coada ochiului. Aruncase, aşa-ntr-o doară, vorba şi-acum pîndea efectul. Ştiam că fra’-su lucrează la Securitate şi că era ceva ştab mare, pe undeva pe la Bucureşti. Era o capcană? Parcă nu-mi venea să cred... Se juca cu mine. Se juca cu nervii mei!

- Nu ştiu... zic şi tac. Eram curios, normal. Pică oare Ceauşescu? Ce ştie domnul Lupu?

Cred că mă-ngălbenisem de-a binelea, cînd deodată se uită la mine şi-l aud rostind mucalit şi plin de nonşalanţă:

- A nins un pic! Şi-ncepe a-rîde cu poftă. Ştia, de bunăseamă, efectul. Nu eram prima lui victimă... Mare pişicher!
.

N-avem nicio şansă!

.
Progenitura unui demnitar a urinat pe o cruce creştină şi, cu plăcere şi nonşalanţă, şi-a făcut publică isprava.
Nu comentez gestul din punct de vedere religios. Nu mă interesează.
Mă interesează doar ceea ce exprimă gestul cu pricina. Gest singular dar simptomatic pentru o întreagă clasă de parveniţi postdecembrişti, care mişună printre noi. Ca gândacii.
V-aţi gândit că aceşti copii moştenesc genele părinţilor lor?
V-aţi gândit că părinţii lor, cu aceleaşi gene, ne conduc?
V-aţi gândit că, poate, din această cauză sunt în fruntea ierarhiei?
V-aţi gândit că poate, în anii pe care-i trăim, acestea sunt genele succesului?
Şi, mai mult, v-aţi gândit că regulile jocului nu se vor schimba tocmai pentru că ei ne conduc? Istoria o scriu învingătorii. Regulile tot ei le fac.

Elefantul

...

Se intalnesc Itic si Strul. Itic, suparat, Strul, vesel, n-avea nicio treaba.
S: - Frate, am scapat de toate problemele!
I: - Da' ce-ai facut, ma?
S: - Mi-am luat un elefant, frate!
I: - Hai ba, lasa vrajeala, ca nu-mi arde...
S: - Nicio vrajeala, ma. Am scapat de toate problemele. Stii parcul meu de masini? Vine elefantul in fiecare zi, le spala, da cu coada, le lustruieste. Nevasta-mea... stii ca e obsedata cu gradina de flori. N-am treaba, le stropeste asta de cinci ori pe zi... jet mic, jet mare. Copiii... stii ce disperat eram cu ei. Am si uitat ca-i am acum. Ii ia elefantul cu trompa ii pune in spate, ii plimba prin cartier, joaca fotbal cu ei. Nu mai am niciun stres.
I: - Da' cat ai dat, ma, pe el?
S: - 100.000 de euro, da' face toti banii...
I: - Auzi, ma... Nu mi-l vinzi mie?
S: - Ce sa fac?!! Ba, nene, asta e parte din familie acum, nu e de vanzare.
I: - Hai ma ca-ti dau 150.000, da mi-l mie, doar stii ce probleme am acasa!
S: - Nu se poate, ma. E sufletul nostru, cum sa ne despartim de el?
I: - Hai, ba, ca-ti dau 200.000, da-mi-l sa scap de belele.
S: - Nu se poate, ba Itic, tu nu intelegi. Iti comand si tie unul, daca vrei, da' ai de asteptat un an.
I: - Bai, Strul, iti dau 300.000! Ajuta-ma sa-mi rezolv problemele, ce dracu', suntem ca fratii, doar impreuna am inceput sa facem afaceri...!
S: - Bine, ma, hai. Da' sa stii ca ti-am dat de la inima, era ca si copilul nostru.
Dupa 6 luni se intalnesc astia iar. Strul vesel, Itic, terminat, cu parul alb, cearcane mari...
I: - Bai, Strul, ce mi-ai facut, ba? M-ai nenorocit cu elefantul asta!
S: - De ce, ma?
I: - Nu face nimic, frate. Parcul meu de masini, il stii... S-a suit cu curu' pe masini, mi le-a strivit. Nevasta-mea... Obsedata si ea cu florile, s-a cacat pe ele, nu se mai vede o petala sub diatamai balega. Copiii... nu-i haleste, dar ii bate cu trompa, ii alearga prin casa. Sunt terminat!
S: - Bai, Itic, tu ai o problema!
I: - Da, ba, stiu, cu elefantul de la tine!
S: - Nu, ba! TU ai o problema!
I: - Ce problema...?
S: - Pai... cu atitudinea asta..., n-o sa vinzi niciodata elefantul ala!