Relația mea cu sportul IX

.
Bicicleta

Am învățat ”să mă dau” cu bicicleta când aveam vreo 10 ani, cu o bicicletă a cuiva care venise la tata cu televizorul la reparat. Omul stătea în casă și eu mă dădeam cu bicicleta lui pe ulița din fața casei, vreo 30-40 m. Cred că cerusem voie. Inițial am învățat să merg pe o pedală – ca și cum ar fi fost trotinetă – activitate folositoare ca să înveți să-ți ții echilibrul.
Când treceam din clasa a VI-a spre a VII-a, părinții mei au plecat cu frate-miu la Venus. Era după accidentul lui și medicii au recomandat un sejur la mare. Banii atunci erau o problemă și vacanțele la mare erau scumpe; ăsta a fost unul din motivele pentru care nu m-au luat și pe mine. Cel de-al doile motiv a fost că mama era proiecționist cinematografic și dacă pleca trebuia să lase pe cineva în loc. Rula film în cinci zile pe săptămână: un film luni și marți și altul vineri, sâmbătă și duminică. Luam filmele de la poștă, veneau de la Marginea, le foloseam două trei zile, și apoi le expediam la Stulpicani. În afară de proiectarea filmului – o să povestesc mai multe despre asta altă dată – mă ocupam și cu ”încasarea” – luam banii și rupeam biletele – care costau 1,25 lei. Mama câștiga vreo 200 de lei pe lună pentru jobul de proiecționist și, pentru că m-a lăsat să mă ocup de asta toată vara, am adunat vreo 600 de lei. La banii ăștia au mai pus ai mei ceva și mi-am cumpărat prima mea bicicletă, un Tohan verde, de damă. A costat 713 lei. Asta era în 1975. Cu Tohanul eram pe stradă, undeva pe lângă Piață, mergeam spre bunica, când a trecut pe lângă mine o mașină de miliție – nu știu de unde venită, că nu era de pe la noi – și au strigat în megafon ”Copile, tu ai 14 ani?!” N-aveam decât 13 și m-am speriat rău, că de-aia și țin minte. Am coborât și am dus acasă bicicleta, de coarne, pe lângă ea.
Când eram într-a 10-a, ai mei mi-au cumpărat o semicursieră Sputnik, ediția a II-a, dacă se poate spune așa, cu o singură foaie pedalieră și cu 5 pinioane – deci cu 5 viteze. Erau bune tare semicursele alea, mai ales îmi plăcea ghidonul răsucit ca la profesioniști. Când mergeai cu viteză prindeai de jos, ca să stai cu capul în față, iar când voiai să mergi relaxat o țineai de sus. Cu bicicletele astea de acuma, mountain-bike, cu ghidonul drept, pur și simplu nu pot merge, așa mă dor mâinile din pricina poziției incomode. Pedalele aveau trape și puteam trage și în sus, lucru de mare importanță la drum lung, când pedalezi în forță.
Primul drum l-am făcut de la Suceava, de unde mi-am luat bicicleta, la Cacica că, ce mi-am zis eu, 35 de km sunt ca nimica. Greșeală mare! După ce am cumpărat bicicleta, am mers la cineva în Suceava și mi-am pus-o un pic la punct – strâns șuruburi, uns, etc. De cum am plecat de acolo, am luat-o printr-un cartier care atunci se construia – George Enescu – și pentru că era după ploaie am intrat într-o mocirlă de vreo 10-15cm și mi s-au umplut pinioanele și lanțul de noroi. S-a dus în trăsnet totă pregătirea bicicletei, care a început să mergă mult mai greu. Am făcut eu vreo jumătate de drum și apoi am văzut că un cauciuc mi-a ieșit de pe sârmă, pe vreo 15 cm și pe deasupra am mai tras și o sperietură. Totuși am ajuns acasă spre seară, după vreo 3-4 ore de efort. Cauciucul l-am cusut cu ață groasă și așa a mers bicicleta câteva mii de kilometri. Cusătura era bună și era cumva acoperită de jantă, că nici nu se vedea.
Al doilea drum mai lung l-am făcut împreună cu Mugurel Leonte în județul Botoșani, undeva aproape de graniță, cred că am făcut, cu totul, vreo 300km în câteva zile.
După admiterea la facultate, asta era în vara lui 81, am plecat împreună cu Mugurel și cu Cornel – și ei aveau cam același fel de biciclete – într-un tur de câteva sute de km. În prima noapte am dormit la Oglinzi, undeva lângă Târgu Neamț, la peste 80 km de casă. N-am crezut nici noi că o să fie așa de ușor să mergi 80 km în prima zi, mai ales că eram încărcați tare. Ne făcuserăm niște suporturi din lemn, care coborau pe lângă roată pe ambele părți, până la osie. Pe suporturile astea am putut să incărcăm o grămadă: cort de 6 persoane, cu antreu, de băgam noaptea și bicicletele înăuntru, pături, oale, haine, mâncare, și de toate cele de trebuință. La Oglinzi credeam că găsim o cabană și dormim o noapte, ca oamenii botezați, în pat. N-a fost să fie. Când am ajuns la cabană era pustiu. Ne-a întâmpinat cabanierul care zicea că acolo e tabără și noi am picat exact între două serii. Acuma mă gândesc că a fost mârlan, că putea să ne dea o cameră să dormim acolo. Ne-a mai și spus că este un urs prin zonă, ”dar e blând... nu face nimic”. Ne-am întins cortul la marginea pădurii și am dormit duși. Dimineața erau râmături de porc mistreț prin jurul cortului. Am aflat mai târziu că porcul mistreț este chiar mai periculos decât ursul. Eram înțepeniți de la somnul incomod, n-aveam saltele, făceam pat de cetină peste care întindeam o pătură, să nu ne impungă prea tare la coaste. Pe desupra mai era și frig ca naiba în cort. Am făcut un foc și ne-am pus de-un ceai. Aveam plante luate de-acasă, flori de tei și mentă. Când să-l strecurăm... ghinion: n-aveam strecurătoare (sâtișcă). Am băut ceaiul nestrecurat (nu-i bun!), apoi tot drumul am tot căutat să cumpărăm sâtișcă, ca un lait motiv al excursiei, și... tot n-am reușit. Am cumpărat-o-n ultima zi a excursiei, avem și o poză cu sâtișca pe post de mare trofeu. Cred că n-am apucat s-o folosim niciodată. Încă și acuma râdem ca proștii când vedem poza cu sâtișca.
Traseul a fost: Cacica – Tg. Neamț (Oglinzi) – Piatra Neamț – Bicaz – Cheile Bicazului – Lacu Roșu – Gheorghieni – Toplița – Durău – Coada Lacului – Vatra Dornei – Cacica; vreo 500 km. Era planificat să-l parcurgem în 15 zile, dar n-am prea avut ce face și am ajuns înapoi acasă în 12 zile, chiar de Sfânta Mărie. La Lacu Roșu am stat vreo  4 nopți și am dârdâit de frig. Dormeam îmbrăcați cu tot ce aveam, cu fesurile îndesate pe cap și încălțați cu picioarele în rucsace. Rucsacul îl legam strâns pe undeva sub genunchi. Acolo la Lacu Roșu am stat la o tejghea de bar 10 minute ca să primesc un pachet de Carpați. În spatele barului erau vreo două tipe și un tip, stăteau de vorbă, În afară de mine nu era niciun client, singura problemă era că eu creream în românește. Ceva similar s-a repetat în Gheorghieni unde am abordat câțiva localnici și n-am primit niciun răspuns, în nicio limbă. Parcă eram pe o planetă străină.
Legat de excursia aceasta, mai am de povestit o chesie interesantă, pentru că vreau să spun cât de proști/prost am fost. Eu eram cel mai slab fizic dintre cei trei, Mugurel, absolvent de liceu militar, era mult mai bine pregătit fizic, iar Cornel era cel mai zdravăn, făcuse atletism și avea corp atletic și sportul în sânge. Prin urmare cum ne-am gândit fraierii de noi: eu să merg în față, că dacă sunt cel mai slab să impun eu ritmul, Mugurel să meargă pe poziția a doua, iar Cornel, cel mai puternic, la urmă. Habar n-aveam că dacă mergi la coada plutonului practic te duc ceilalți în plasă. Poziția fruntașă este de departe cea mai grea. Și asta nu e doar o glumă, adică să nu crezi că ăla din spate trage doar 95% din cel din frunte, ci este muuult mai ușor. Cel din spate face maxim jumătate din efortul celui din frunte. Asta mai ales în cazul nostru, că aveam bagaje voluminoase fiecare,  în spate pe port-bagajele improvizate. Eu munceam de zor, iar cei din spate profitau de aerul mișcat de mine. Cornel practic nu avea ce pedala și tot striga la mine ”Hai băăă mai repede că nu mai rezist...!” și ieșea din când în când din spate, ne depășea și striga nervos ”Îmi bag picioarele, mă duc și eu să mă simt bine un pic!”. Dădea două ture și revenea în spate...  L-am înțeles mai târziu, când mi-am dat seama ce mult înseamnă să mergi în plasă.
A înțeles și el, un an mai târziu, după armată, când am făcut, în doiel și cu mine, o excursie la Iași. Am mers la jurământul fetelor. Spre deosebire de colegele de an, noi făceam un an de armată, nouă luni, mai precis, cam cât un an școlar. Prin urmare, când noi terminam armata ele terminau anul întâi de facultate. În anul acela, pe lângă cursuri, făceau un fel de militărie, o zi pe săptămână, și era treabă destul de serioasă, în sensul aveau uniformă, pe care o purtau în ziua aceea, aveau armă, și la sfârșitul anului depuneau jurământul, ca și soldații în termen. Ei, dar atunci știam ce înseamnă plasa. Cornel a mers în față și eu în spate. 180 km dus, apoi 180 km întors. M-am răzbunat. Și acuma, când mă vede, îmi zice: ”Te-am dus în plasă până la Iași și înapoi!” ”Sigur. Și eu te-am dus 500 km, toată excursia de după armată!”