Fotbalul
N-am fost prea bun jucător de fotbal; eram ales mai degrabă în a doua jumătate a echipei, dar cred că principala problemă a fost exercițiul insuficient.
Aveam vreo 3-4 colegi de clasă care locuiau lângă imaș. Ăștia erau cei mai buni la fotbal. Nu știam de ce, dar o dată am văzut. Se duceau acolo oricât de puțini erau – minim doi – și jucau fotbal până la epuizare. Dacă erau doar doi, unul ataca, unul se apăra. Ținea fiecare mingea la picior câte jumătate de oră, apoi schimbau. Erau cei mai buni la fotbal din clasă, normal.
Eu nu am jucat destul ca să fiu îndemânatic – sau... îndepicioratic – la fotbal și, de altfel, nici nu prea mă lăsa mama să merg la fotbal. Zicea că sunt slab și bolnăvicios și n-am ce căuta la fotbal cu alți copii mai mari ca mine. Tot pentru că m-a considerat slab, n-a vrut să mă lase în expediție. Doi profesori (Navroschi și Spânu) au organizat în clasa a VII-a o expediție, cu cortul, undeva la munte. Au fost vreo 15 de la mine din clasă și au povestit tot felul de întâmplări din expediție vreo ani după aceea. Tare rău mi-a părut și sunt absolut sigur că aș fi făcut față fără probleme.
O chestie ciudată. Când treceam dintr-a 5-a într-a 6-a am fost într-o tabără pe litoral. Tabăra era la Costinești dar ne-au mutat într-un campus universitar din Constanța după vreo 2 zile. Acolo în tabără am trăit mai multe lucruri interesante. Unul din acestea a fost că eram considerat cel mai tare la fotbal. Eu alegeam echipa. Și parcă anumite mișcări mi-au și nimerit bine, în timpul meciurilor (de minifotbal, desigur), asta în ciuda faptului că acolo, în tabără, am avut o permanentă stare de obnubilare pe care mi-o amintesc perfect. Nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine, eram parcă într-o permanentă stare de vis, pe o altă lume. Am mai avut stări asemănătoare dar niciodată așa de puternice. Probabil că a fost ceva alergie – zic asta după ce am aflat ce a pățit Alice – și probabil că Alice a moștenit această slăbiciune de la mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu