Sporturile de iarnă
Ca orice copil, am iubit nespus să alunec pe zăpadă. De mic am avut sanie și spre bucuria mea, ulița de lângă casă, fiind în pantă, se transforma iarna într-o pistă acceptabilă. Era distracție mare, uneori mergeam pe alte ulițe, mai lungi și ne dădeam cu sania ore întregi, uneori rămânând mult după ce se însera.
Moșu se ocupa să am sanie (și încă multe altele). Pe vremea aceea, sania ți-o făcea vreun meșter sudor din fier beton cu șine, de obicei, din țevi de jumate de țol. Deasupra, unde pui fundul, erau câteva scândurele. Sania mea avea 4. Era o sanie bună.
Moșu a făcut armata și războiul (al II-lea) la vânători de munte și era un bun schior. El mi-a făcut prima dată o pereche de schiuri, când cred că încă nu eram la școală. Erau doar în față (partea din spatele legăturilor lipsea) pentru că moșu zicea că dacă cazi pe spate partea aceea a schiurilor te jenează – deci erau făcute pentru căzut! Legăturile mi le făcuse din ceva fășii de cauciuc destul de groase și puternice. A doua pereche de schiuri, când am mai crescut, cred că tot el mi-a făcut-o. Apoi am avut mai multe perechi de schiuri, dar niciuna ”cumpărată” – adică confecționată profesionist. Principala problemă a schiurilor hand-made a fost că nu aveam legături suficient de bune încât să poți mișca piciorul și să se miște și schiul. La schiurile mele piciorul întotdeauna s-a mișcat cam independent de schi. Asta făcea alunecarea deosebit de dificilă. Și așa m-am dat pe coclauri, în timpul școlii generale, cu schiuri din acelea care, de fapt, erau de nestăpânit. Nici măcar nu știam ce înseamnă să ai legături bune, care să-ți tină piciorul solidar cu schiul. Prima dată am luat o pereche bună în picioare în iarna 91-92, deci la vreo 15 ani distanță și am rămas uimit de cât de bine reușesc să stau pe schiuri. Se pare că obiceiul de a schia nu se uită iar antrenamentul pe care l-am făcut chinuindu-mă cu schiuri manufacturate, mi-a prins bine. N-am mai schiat, dar știu că aș putea aluneca decent și acum.
La fel cu patinele. Prima mea pereche a fost din lemn, făcută tot de moșu. Patina era o scândurică verticală groasă de peste 1 cm, care avea pe partea alunecătoare o fâșie de tablă. Mai avea niște bucăți din lemn transversale pe care călcam și care foloseau și pentru legarea, cu sfoară, de picior. Știu că n-am patinat prea mult cu patinele acelea și pentru că nu prea mergeau și pentru că au apărut patinele de cumpărat, fără încălțare, care se prindeau de bocanc cu niște gheare care se strângeau cu o cheie. Era nevoie să ai bocanci cu talpa tare, ceea ce nu prea era valabil la mine, Uneori talpa era de cauciuc și patinele mai mult o distrugeau. Și așa am învățat să patinez.
Cu rablele acelea de patine, care se țineau precar în picioare, ne improvizam crose și jucam hochei pe un iaz de undeva din apropiere de bunicu. Nu pot să spun că mă pricep la hochei, dar am pomenit treaba asta pentru că vreau să subliniez satisfacția extraordinară pe care o aveam când jucam hochei. Acesta este motivul care mă face să afirm că hocheiul este mult mai plăcut de jucat decât de privit. O senzație asemănătoare am avut-o la cele câteva încercări de a juca rugby. Plăcerea împingerii n-o poți simți decât acolo, umăr la umăr, în grămadă.
Am mai fost, când eram în liceu, la patinoar, unde am putut să închiriez patine de calitate bună, cu bocanc solidar, dar nu s-a întâmplat decât de câteva ori, spre deosebire de unii colegi care erau abonați la patinoar. După liceu n-am mai patinat, dar am pus din nou patinele în picioare, după vreo 35 de ani și am constatat, ca și în cazul schiului, că nu mă fac de rușine! Deși nu pot să spun că știu să alunec foarte bine, n-am căzut niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu