(Pentru copiii mei)
Bunicul
meu drept din partea mamei - Zaharie - s-a prăpădit în război. Familia l-a așteptat o
vreme crezînd că, aidoma altor luptători pe fronturile din Rusia, se va
întoarce. Apoi au aflat, de la cineva dintr-un sat vecin, că a fost împușcat; mai
precis executat.
Pe
cel de-al doilea soț al bunicii mele, tatăl vitreg al mamei mele, îl chema tot
Zaharie și a fost cel mai bun om pe care l-am întâlnit în viața mea. Cel mai
bun cu mine, vreau să zic. Altfel cu familia nu prea se împăca, iar mama zice
că s-a purtat cu ea chiar ca un tată vitreg. Era arțăgos și răutăcios. Se certa
cu bunica aproape tot timpul și cred că, din când în când, o mai și abțiguia.
Nu chiar bătaie, îmbrânceli, scuturări de mână. Violențe mici, dar violențe. Cu
mine însă... era pâinea lui Dumnezeu. Îmi făcea toate poftele. Nu puteți să vă
imaginați sau să vă doriți un bunic mai bun. Când eram bolnav era suficient să
mă duc la moșu. Dragostea pe care o simțeam acolo mă făcea bine. Îmi făcea de toate cele. Mă băga în pat și mă înfofolea, îmi făcea ceaiuri, îmi
freca ou cu zahăr și câte și mai câte. Imi dădea chiar, fără să vadă bunica, bucățele
de Cavit. Mâncam și câte trei patru,
degeaba ne certa bunica că doza maximă, pentru un adult, este de o bucată pe
zi.
Făcuse
armata și războiul la vânători de munte, așa că era un bun schior. De aceea,
încă de mic mi-a pus schiurile în picioare. Mi le făcea el, cu mâna lui. Parcă-l văd.
Scotea limba printre dinți – gest incontrolabil – o mușca ușor și se dădea la
treabă. Prima mea pereche de schiuri a fost doar legături și partea din față a schiului,
ușor îndoită. Fără partea din spate. Zicea moșu că dacă cad, și de obicei se cade pe spate, să nu mă
încurce partea din spate a schiurilor. A doua pereche de schiuri și a treia tot moșu mi
le-a făcut. Ba mi-a făcut și patine. Din lemn. Se legau peste bocanc cu sfoară
și mai mult mă împiedicam decât alunecam, dar am învățat să patinez.
Îmi
făcea undițe ori de câte ori îl rugam și mergeam împreună la pescuit, mai ales
la pescuit cu vârșa. Mergeam în sus pe
Blândeț și din loc în loc, unde erau știolboane pline de boișteni, ne opream.
Aveam vreo trei vârșe în care puneam firimituri de mămăligă ori de pâine. Se
băgau în vârșă câte douăzeci – treizeci de boișteni și porcușori, nu mai mari ca degetul. Îi scoteam
zvârcolindu-se și-i puneam într-un borcan mare, de murături. Aduceam acasă vreo
câteva sute și bunica îi gătea. Îi eviscera dintr-o mișcare apoi ori făcea
papricaș cu smântână – nici n-am mai mâncat niciodată de-atunci – ori făcea o
minunăție numită legume scurse. Punea peștișorii la fiert impreună cu multă lobodă
și frunze de sfeclă și alte verdețuri de prin grădină și îi lăsa să fiarbă până
scădea apa. Ieșea ceva de consistența spanacului netocat, cu peștișori din
belșug. Punea deasupa mujdei și servea cu mămăligă. N-ați mâncat ceva mai bun.
Moșu
era bolnav; s-a întors bolnav din război. Zicea că în urma unei explozii s-a
ales cu capul turtit. Dar mai ales avea probleme digestive. Avusese mai multe
operații, vreo șapte, și una din ele l-a lăsat fără trei sferturi de stomac.
A făcut foamea pe front. Povestea că se băteau pe un cartof crud, așa de
cumplit a fost. Boala de stomac i s-a tras de la faptul că a mâncat ovăz crud.
Zicea că ovăzul i-ar fi perforat stomacul. Dar bunicul a răzbit. Așa plin de
boli, era un organism foarte puternic. De fapt de copil fusese un drac
împielițat. Îmi povestea cum nu-i era frică de nimeni. Zicea că o dată, pe când
era la școală, s-a luat de un vlăjgan de două ori mai mare ca el. Moșu i-a
făcut ceva, apoi a luat-o la fugă. Vlăjganul, după el. Și fug ei ce fug și când
să-l găbjească, numai ce se lasă moșu pe vine. Se-mpiedică vlăjganul și se proptește,
cât era de mare, cu nasul în pământ. Moșu se întoarce și pe-aici ți-e drumul!
Pe
cât de iuți îi erau picioarele pe atât de sprintenă îi era mintea. A făcut doar
două clase dar fusese elev bun, îi plăcea mai ales aritmetica. De la el știu o problemă
interesantă. Un țăran merge în piață cu 30 de lei și trebuie să cumpere
treizeci de ouă (nici mai multe nici mai puține și să cheltuiască toți banii). Trebuie
să cumpere ouă de trei feluri, de găină – 50 de bani oul, de rață – 2 lei oul
și de gâscă – 3 lei oul. Câte cumpără din fiecare? Problema este grea chiar și
pentru un elev de liceu, pentru că nu se poate rezolva cu sisteme de ecuații.
Am aflat, mai târziu, că este o problemă numită ”diofantiană”, care se rezolvă
doar în mulțimea numerelor întregi.
Povestea
că a fost luat prizonier de cinci ori și de tot cinci ori a evadat. O dată a
evadat, dintr-un lagăr, trecând printr-un șanț cu dejecții. Deasupra șanțului
era un gard. Trebuia să te bagi complet, de o parte a gardului și ieșeai, în
libertate, de cealaltă parte a gardului. Altă dată zicea că a evadat din
convoi. A tot păzit locurile prin care mărșăluiau până când a ajuns în preajma
unei ape și a văzut că dacă o zbughește la vreo zece metri de convoi, poate să dispară
după un mal mai abrupt. Așa a făcut. Zicea că au tras după el, i-au vâjâit
gloanțe pe la ureche, dar a scăpat. A venit acasă pe jos, ascunzându-se prin
poduri de case și dormind în căpițe de fân.
Mai
povestea smerit că el niciodată n-a împușcat niciun om, niciun soldat. Zicea că
trăgea un pic deasupra capului. Era convins că de aceea l-a ocrotit Dumnezeu și
a ajuns întreg acasă.
Îi
plăcea să se laude că în război a fost ”până în fundul Rusiei” adică până în
Caucaz. Rostea des cuvintele astea cu o fudulie de ziceai că a ajuns până pe Lună.
Copil fiind, îl ascultam cu gura căscată și trăiam, împreună cu moșu,
amintirile din război. Asta până când mi-am cumpărat primul altlas geografic.
I-am arătat Uniunea Sovietică pe hartă – era cu roz – și, când a văzut căt e de
mare, s-a crucit. Zicea: ”Vai de mine și de mine... și eu care ziceam că am
fost până în fundul Rusiei... și Caucazul e numai colea...”. Până în Caucaz a
ajuns pe jos, înțelegem că i s-a părut că e în ”fundul Rusiei”.
Când
am făcut vărsat de vânt, cred că eram prin clasa a III-a, mi-am petrecut boala acasă
la moșu. A fost cumplit. Mă mânca până la usturime tot trupul și n-aveam voie
să mă scarpin. Pustulele dacă se sparg lasă urme pe viață. Ajungi ”ciupit de
vărsat”. Aveam febră și mă păzea moșu de frig, ca la gripă. După vreo două
săptămâni, când începeam să intru în convalaescență, am ieșit cu moșu la aer,
în fața porții. Moșu fuma Mărășești, tăiate în două, ca să fumeze mai puțin. Le
tăia cu lama și le punea în tabacheră, sub cele două elastice. Apoi lua câte o
jumătate, o băga în sipcă și o fuma sprijinindu-și mâna de genunchi. Trăgea din
sipcă până ce din țigară rămâneau doar câțiva milimetri. Atunci, în fața
porții, mi-a dat să trag din țigară, să văd cum e, să nu mai fiu curios. Pentru
mine a fost un lucru foarte mare. Nu mi-aș fi imaginat că aș putea eu să ajung
să trag din țigară.
Stăteam
amândoi cu fundul pe pat și în fața noastră era gura sobei. Chiar sub gura sobei, moșu avea o ladă din lemn, vopsită verde, în care ținea lemnele de foc și un clește mare din fier, făcut la
fierar, cu care aranja cărbunii. Din
pricina problemelor cu stomacul mânca pâine prăjită direct pe șparhat și carne friptă direct pe
jăratic. Punea bucățile mari de ficat direct pe cărbunii încinși și apoi, când
știa el mai bine, cu limba scoasă printre dinți, lua cleștele de fier și
întorcea bucata de ficat să se pătrundă și pe partea cealaltă. Doamne ce gustos
era ficatul cu cărbune stins, amestecat cu dragoste...
Ce
vă povestesc e de prin anii 60-70. Moșu fusese portar la Salină și era pensionat
pe caz de boală. Lua antinevralgice cu pumnul și fuma jumătăți de țigară ca să
se amăgească că fumează mai mult - sau mai puțin. Bola îi ascuțise simțurile dincolo de puterea închipuirii noastre. Când bunica îi făcea câte un borș își băga nasul mare
în oală și, adulmecând aburii fierbinți, zicea sfătos: ”Mai trebe sare...”
28 ianuarie 2017
