Cum l-am citit pe Beniuc

În facultate am stat în cămin. La sfârșitul anului II, parcă, înainte de a pleca acasă, am intrat într-o altă cameră, de curând eliberată de studenții care stătuseră acolo. Era dezordinea obișnuită a unei încăperi părăsite.
Pe jos am găsit o carte de poezii de Mihai Beniuc - era un volum jubiliar, scos la 50 de ani de activitate poetică; nu-l găsesc pe net.

Am deschis cartea și am început să citesc. Poeziile erau culese în ordinea cronologică a scrierii lor. Prima poezie m-a lăsat perplex: așa versuri proaste nu mai citisem niciodată! Un copil de clasa a III-a s-a fi rușinat să fi scris așa o mizerie. Am citit și a doua poezie. La fel de proastă. Nu puteam să-mi cred ochilor. Și a treia... stăteam înmărmurit în picioare, citeam și mă minunam. Cum poate cineva să scrie așa ceva? Dar cum e posibil, pe deasupra, ca asemenea porcării să ajungă să fie publicate?

Am citit așa, în picioare, uimit, tot volumul. Nici n-a fost greu, era câte o poezie pe o pagină, de vreo 10-15 versuri, acolo.

Poezie după poezie, filă după filă și... am început să observ ceva interesant: parcă începeau să se facă tot mai bune... Treceau paginile, treceau și anii și tehnica poetului se perfecționa vizibil. Spre sfârșit poemele sale deveniseră... acceptabile. Wow!


Știam că-l avusesem pe Mihai Beniuc în manualul de a XII-a, cu poezia ”Mărul de lîngă drum”; chiar îmi plăcuseră și reținusem versurile:

”Sunt măr de lângă drum şi fără gard.
La mine-n ramuri poame roşii ard.

Drumeţule, să iei fără sfială,
Că n-ai să dai la nimeni socoteală.
Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam,
Adu-l ţărînei ce sub mine-o am.”

Am reținut acest fapt interesant - înțelepciune pe care adesea o împărtășesc elevilor mei, perseverența este cheia succesului, iată, chiar și pe tărâm artistic. Și nu pentru că se satură ceilalți de tine, ci pentru că lucrând mult devii tot mai bun. La fel și chirurgul, sau pictorul, sau profesorul. Mihai Beniuc a perseverat.

Există unele studii care spun că dacă ești un om cu calități obișnuite, dar aloci 10.000 de ore-muncă, în orice domeniu, poți să ajungi pe culme, adică să te bați cu cei mai buni din lume în domeniul acela. 10.000 de ore de studiu de pian te fac cel mai bun pianist din lume!

Pe de altă parte, Beniuc nu este decât un poet minor și pe deasupra i se reproșează și că a fost bard al comuniștilor. A scris poezii lingușitoare pentru Gheorghe Gheorghiu Dej și pentru Nicolae Ceaușescu, atitudine care i-ar fi adus președinția Uniunii Scriitorilor.


”Mihai Beniuc (n. 20 noiembrie 1907, Sebiș, Arad - d. 24 iunie 1988) a fost un poet, prozator și psiholog român. Mihai Beniuc este cunoscut în general ca poet proletcultist al regimurilor comuniste din România, urmărind cu interes direcțiunile Partidului Comunist Român. A activat, de asemenea, ca psiholog (specialist în psihologia animalelor), profesor la Universitatea clujeană.”

Noi să reținem din el doar ce e bun, zic - poezia lui de dragoste abia zilele astea am descoperit-o. Și mi-a plăcut.


Ultima scrisoare

Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles. Voi trage dungă peste
Nădăjdea inutilă. Fă la fel.
Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.
A fost desigur numai o greşeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.
Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumină-n seara mea de îndoieli.
Când degete de Midas am pus magic
Pe fragedă fiinţa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă
Şi-ngenuncheate rânduri submisiv
La soclul tău dumnezeisc aşteaptă
Să le întinzi un zâmbet liniştit
Spre sărutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.
O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză auroră
De nenţeles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti
Din întâmplare rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: „Eşti ca oricare...”
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul,
Ce-l ţine candid amintirea mea.
Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumină de mister,
Scăldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer
O stea de seară blânda şi senină.
Şi când viaţa va fi rea cu tine,
Când au sa te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţă legănată,
Te vei simţi ca-n visul tău dintai.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Şi dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.



Studiu

Te zugrăvesc în gînd, cînd eşti departe,
Să mă conving de-ţi ştiu de-a rost făptura;
Dar mi-e desenul şters şi palid foarte,
Nu-s ochii tăi, nici inima, nici gura.

Nu, nu te ştiu de-ajuns. Învăţătura
Mi-e prea săracă, vorbe doar de carte.
Ca să-ţi cunosc dulceaţa şi căldura,
Mai trebuie să-nvăţ pînă la moarte.



Ne-am sărutat, ne-am strîns...

Ne-am sărutat, ne-am strîns, am rîs și-am plîns,
Ne-am despărțit, ne-am împăcat iar
Cu patimă ne-am sărutat barbar,
Știind c-om plînge, după ce ne-am strîns.

Nici nu mai cred că are rost de-acum
Să facem fel și chip de jurăminte,
Că ne-om feri să ne ciocnim în drum
Și ne-om privi mai simplu, mai cuminte.

Suntem ca polii unui arc voltaic
Ce punte fac, de foc, cînd stau aproape;
Ori poate numai eu, poet sărman,
Teluricul Anteu din mit arhaic,

La sînul tău m-aprind. - De-or să ne-ngroape
În doi, mormîntul ne va fi vulcan.



Te simt alături…

Nu ştiu de-am scris eu versuri cîte drumuri
Bat fără tine zilnic singuratic,
Nici dacă-n flori de toamnă sunt parfumuri
Destule pentru dorul meu sălbatic.

Te simt alături, dar eşti numai umbră
Şi nu-mi răspunzi de-ntreb de mă iubeşti,
Foi veştede de noi alături umblă –
Neconvertibili galbeni pămînteşti.

Cometă-s eu, coroana ei e umbră
Ce-şi duce trist în urmă coada sumbră.

despre metoda științifică

Ridicarea interdicției pentru disecții pe cadavre umane a fost valabilă în Alexandria antică și a durat aproximativ 40 de ani, pe vremea lui Ptolemeu I Soter. Acesta a domnit între 323 îen (anul morții lui Alexandru cel Mare) și 283 îen. Ptolemeu I a dezvoltat foarte mult capitala Egiptului și este fondatorul Bibliotecii din Alexandria.

De ce exista interdicția de a diseca corpul uman?

Pe atunci se considera - și s-a considerat multă vreme de-a lungul istoriei - că nemurirea sufletului este condiționată de integritatea recipientului care-l conține.

”Măcelarii” care au studiat corpul omenesc în perioada ptolemeică, atât prin disecții cât și prin vivisecții (!), au fost Herophilos și Erasistratos. Învățătura lor a fost preluată - cinci secole mai târziu - de Galen (n. 129 en - d. 216 en).

Galen a mai adăugat cunoaștere din două surse. Pe de o parte disecții pe animale (și desigur anumite concluzii trase despre corpul omenesc nu erau corecte) și, pe de altă parte, a fost medicul gladiatorilor din Pergam. Rănile acestora i-au permis să mai tragă cu ochiul la detaliile interiorului corpului omenesc. Galen a scris aproximativ 20.000 de pagini, iar scrierile sale au reprezentat baza studierii medicinei până la mijlocul secolului al XVI-lea. În 1543 (același an în care apare cartea lui Copernic despre Sistemul Heliocentric), Andreas Vesalius publică o excepțională lucrare de anatomie (De humani corporis fabrica); cunoștințele sale fiind obținute în special prin disecții. Interesant este faptul că deși procedeul deja se aplica (dar nu cu mult) înaintea vremii sale, învățătura lui Galen se preda ad-litteram. Vesalius are meritul de a-și fi aplecat atenția asupra observațiilor experimentale și de a îndrăzni să contrazică zicerile maestrului Galen.

De remarcat că aproximativ aceea este perioada în care experimentul a început să devină piatra de încercare a a cunoașterii. Până atunci, învățătura se obținea nu din confruntarea cu experimentul și observația ci, mai ales, din ce spuneau învățații.

Unul dintre întemeietorii metodei științifice a fost Francis Bacon (1561 - 1626). El propune următorii pași pentru obținerea cunoașterii:

- se observă un fenomen, în sensul că se fac observații atente asupra acestuia;

- în urma acestora, investigatorul elaborează o ipoteză explicativă;

- pe baza acestei ipoteze se formulează o predicție testabilă; 

- se efectuează un experiment prin care se testează predicția;

- dacă experimentul confirmă predicția, ipoteza se consideră validă și se poate încerca extinderea domeniului de aplicabilitate al ipotezei la alte fenomene;

- dacă predicțiile sunt infirmate experimental, se reformulează ipoteza - prin includerea mai multor observații - și procedeul se reia.

În atichitate circula legenda că magneții nu interacționează noaptea și, deși existau la îndemână, nimeni nu s-a gândit să ia doi magneți și să vadă dacă se atrag sau nu. Asta pentru că experimentul nu era criteriu de obținere a cunoașterii.

O gravură din 1491 ne arată cum decurgea atunci o lecție de anatomie făcută prin disecția unui cadavru uman:

”rolul profesorului era să conducă de la distanță întreaga operațiune și să citească studenților textul lui Galen pentru a explica cele observate. În același timp disecția era efectuată de un așa numit bărbier-chirurg, care avea monopolul manipulării cadavrului. O a treia persoană era asistentul profesorului care avea rolul de a arăta, cu o baghetă, organele și structurile la care se referea textul citit din Galen. Chiar având în față corpul uman, influența și prestigiul lui Galen erau atât de mari, încât adesea profesorul prefera să nu vadfă diferențele dintre dogmă și realitate. A fost nevoie ca Vesalius să coboare de la catedră pentru ca studiul anatomiei să depășească erorile lui Galen.”

Să mai adăugăm că a fost nevoie și de îndrăzneala lui Vesalius, să pună observația personală înaintea cuvântului maestrului.

Majoritatea informațiilor de mai sus sunt extrase din Al. Babeș - Povestea creierului.

Orientări (teism, ateism, agnosticism, panteism, etc)

 

Iată câteva definiții acceptate legate de felul în care gândim despre divinitate.

TEISMUL, în sensul cel mai larg, este credința că cel puțin o zeitate există. Într-un sens mai specific, teismul poate fi o doctrină preocupată cu natura unui Dumnezeu monoteist și relația dintre Dumnezeu și Univers. Teismul, în acest sens specific, îl consideră pe Dumnezeu ca fiind personal, prezent și activ în guvernarea și organizarea lumii și a universului. Astfel, teismul descrie concepția clasică despre Dumnezeu care este întâlnită în creștinism, iudaism, islam și unele forme ale hinduismului.

- Monoteismul este credința în existența unui zeu sau în unitatea lui Dumnezeu. Monoteismul este caracteristic religiilor avraamice (iudaism, majoritatea denominatiilor creștinismului, islam, sabianism) și poate fi de asemenea recunoscut în numeroase alte religii, precum în Zoroastrism, Credința Bahá'í, Sikhism, chiar și în Hinduism.

- Politeism este un termen care provine din limba greacă însemnând "mulți zei" sau "mulți dumnezei". Sunt considerate politeiste acele religii care nu sunt monoteiste.

- Henoteismul (sau enoteismul) este o formă de cult intermediară între politeism și monoteism, în care este venerată în mod special o singură divinitate, fără însă a nega existența altor divinități alături de ea. Aceste alte divinități sunt însă inferioare divinității principale.

Este aproape similar cu monolatrismul (credința în existența mai multor zei, dar cu închinarea consistentă unei singure zeități).

ATEISMUL reprezintă, într-un sens larg, respingerea credinței în existența unor zeități. Într-un sens mai restrâns, ateismul este poziția că nu există zeități. Ateismul este opusul teismului.

Cele mai populare argumente pro-ateism sunt lipsa oricărei evidențe empirice pentru existența zeilor, problema forțelor răului și numeroasele contradicții între religii și în cadrul aceleiași religii. Mulți atei susțin că lipsa existenței unei divinități este mult mai probabilă decât existența acesteia. Cei care trebuie să aducă dovezi în susținerea punctului de vedere sunt teiștii, pentru că ei sunt cei care afirmă un fapt ca fiind adevărat, și nu ateiștii care doar le contestă afirmațiile.

AGNOSTICISMUL este concepția filozofică potrivit căreia adevărul anumitor afirmații, mai ales afirmații teologice privind existența unui Dumnezeu sau a unor zei, este fie necunoscut, fie imposibil de aflat.

APATEISMUL (uneori identificat cu ateismul pragmatic) constă în atitudinea indiferentă, apatică (de unde și numele) față de credința sau necredința într-o divinitate, oricare ar fi aceasta. Un apateist va considera întotdeauna problema existenței sau inexistenței divinității drept irelevantă pentru viața sa și parcursul său prin această lume.

DEISMUL este o orientare filozofică-religioasă din secolele XVII-XVIII, care recunoștea existența lui Dumnezeu numai ca o cauză primară, impersonală a lumii, negând ideea întruchipării lui Dumnezeu într-o persoană și teza intervenției acestuia în viața naturii și a societății.

(Deismul afirmă că Universul a fost determinist de la crearea sa, dar atribuie această creare unui Dumnezeu metafizic sau unei prime cauze externă lanțului determinist. Dumnezeu poate că a început procesul, dar nu i-a influențat evoluția.)

Deistul crede în existența unui Dumnezeu, sau unei ființe supreme, dar neagă religiile, bazându-și credința numai pe lumina primită de la natură, trecută prin filtrul rațiunii.

PANTEISMUL este o concepție filozofică monistă care identifică divinitatea cu întreaga materie și universul.

Atât concepția panteistă cât și cea deistă au în comun crezul în existența divinității, respectiv a lui Dumnezeu, însă concepția panteistă susține că Dumnezeu este prezent în tot, identificându-se cu materia și universul, cu propriile sale creații, fiind schimbător și imperfect, spre deosebire de concepția deistă, care consideră că Dumnezeu a creat lumea, ulterior asistând impasibil la procesul de evoluție al acesteia.

Panenteismul (sau monoteismul monist) este credința, similară cu panteismul, că universul fizic este unit cu Dumnezeu, subliniind însă că Dumnezeu este mai mare sau echivalent cu Universul. Astfel, Dumnezeu, unicul, este sinonim cu universul material și întrepătrunde fiecare parte a naturii (la fel ca în panteism), dar în același timp se extinde dincolo, în aceeași măsură. Universul este parte din Dumnezeu.

TRANSTEISMUL reprezintă un sistem de gândire, care nu este nici teist, nici ateist, ci este dincolo de ele.

Am cules aceste definiții mai ales din Wikipedia, iar inițiativa de a culege mi-a fost prilejuită de o postare a lui Teodor Baconschi:

”Gramatica misterului divin include o serie fixă de posibilități/atitudini cognitive. 1. Agnosticismul: nu pot dovedi că Dumnezeu există sau nu există, deci nu mă pronunț. 2. Teismul: există un singur Dumnezeu, Creatorul și Proniatorul întregului univers. 3. Panteismul: Dumnezeu e în toate (spinozianul ”deus sive natura”). 4. Deismul: Dumnezeu există, dar nu intervine în viața universului pe care l-a creat. 5. Ateismul: declar că Dumnezeu nu există. Ce mă intrigă e că nu admite oricine, nu atât filosofic, cât la nivelul bunului simț, că - oricum ne-am situa - Dumnezeu există în mintea noastră, fără rest și fără alternativă.”

Viorel Macovei

 

Când am dat examenul de admitere la liceu am fost impresionat și intimidat de un băiat frumos, cu mustăcioară, îmbrăcat în costum negru, cămașă albă și cravată roșie care stătea în banca vecină mie. Ochelarii cu ramă metalică și figura sobră îi dădeau un aer de intelecual fin, tipul acela lângă care automat te pui în inferioritate. Deși eram sigur pe cunoștințele mele, brusc emoția mi-a pus un nod în gât; mi-am dat seama că poate nu sunt în stare să fac față concurenței.

Doamne... poate că locul meu nu e aici.

O emoție similară am simțit-o când am intrat în sala de examen la facultate. Am fost programat în Aula Facultății de Fizică din București, o sală de peste 600 de locuri pe scaune. Când am intrat și am văzut imensitatea sălii și forfota de dinainte de examen, mi s-au tăiat picioarele - și a fost singurul moment când am avut, cu adevărat, emoție.

Băiatul cu mustăcioară, păr bogat și ochelari cu ramă metalică era cel care a fost Viorel Macovei.

Să vă mai spun o poveste cu Viorel Macovei - auzită din gura lui.

În clasa a XI-a făcea meditații la mate cu Marchidan, care îi dă o problemă cu matrici și pleacă. De obicei se ducea în bucătărie să fumeze. Când se întoarce, Macovei rezolvase deja problema. Marchidan aruncă un ochi și-i zice: ”Nu-i corect. Mai fă o dată.” Și pleacă.

Face Viorel încă o dată și obține același rezultat: a minus b de înmulțit cu o matrice. Iar vine Marchidan: ”E greșit. Mai fă încă o dată!”.

Face din nou - același rezultat...

”Nu-i bine...!”

”Da' ce-am greșit? întreabă exasperat Macovei”

”a minus b înmulțește matricea, nu doar b!”

Viorel săracul uitase să pună o paranteză...