Când am dat examenul de admitere la liceu am fost impresionat și intimidat de un băiat frumos, cu mustăcioară, îmbrăcat în costum negru, cămașă albă și cravată roșie care stătea în banca vecină mie. Ochelarii cu ramă metalică și figura sobră îi dădeau un aer de intelecual fin, tipul acela lângă care automat te pui în inferioritate. Deși eram sigur pe cunoștințele mele, brusc emoția mi-a pus un nod în gât; mi-am dat seama că poate nu sunt în stare să fac față concurenței.
Doamne... poate că locul meu nu e aici.
O emoție similară am simțit-o când am intrat în sala de examen la facultate. Am fost programat în Aula Facultății de Fizică din București, o sală de peste 600 de locuri pe scaune. Când am intrat și am văzut imensitatea sălii și forfota de dinainte de examen, mi s-au tăiat picioarele - și a fost singurul moment când am avut, cu adevărat, emoție.
Băiatul cu mustăcioară, păr bogat și ochelari cu ramă metalică era cel care a fost Viorel Macovei.
Să vă mai spun o poveste cu Viorel Macovei - auzită din gura lui.
În clasa a XI-a făcea meditații la mate cu Marchidan, care îi dă o problemă cu matrici și pleacă. De obicei se ducea în bucătărie să fumeze. Când se întoarce, Macovei rezolvase deja problema. Marchidan aruncă un ochi și-i zice: ”Nu-i corect. Mai fă o dată.” Și pleacă.
Face Viorel încă o dată și obține același rezultat: a minus b de înmulțit cu o matrice. Iar vine Marchidan: ”E greșit. Mai fă încă o dată!”.
Face din nou - același rezultat...
”Nu-i bine...!”
”Da' ce-am greșit? întreabă exasperat Macovei”
”a minus b înmulțește matricea, nu doar b!”
Viorel săracul uitase să pună o paranteză...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu