Cum l-am citit pe Beniuc

În facultate am stat în cămin. La sfârșitul anului II, parcă, înainte de a pleca acasă, am intrat într-o altă cameră, de curând eliberată de studenții care stătuseră acolo. Era dezordinea obișnuită a unei încăperi părăsite.
Pe jos am găsit o carte de poezii de Mihai Beniuc - era un volum jubiliar, scos la 50 de ani de activitate poetică; nu-l găsesc pe net.

Am deschis cartea și am început să citesc. Poeziile erau culese în ordinea cronologică a scrierii lor. Prima poezie m-a lăsat perplex: așa versuri proaste nu mai citisem niciodată! Un copil de clasa a III-a s-a fi rușinat să fi scris așa o mizerie. Am citit și a doua poezie. La fel de proastă. Nu puteam să-mi cred ochilor. Și a treia... stăteam înmărmurit în picioare, citeam și mă minunam. Cum poate cineva să scrie așa ceva? Dar cum e posibil, pe deasupra, ca asemenea porcării să ajungă să fie publicate?

Am citit așa, în picioare, uimit, tot volumul. Nici n-a fost greu, era câte o poezie pe o pagină, de vreo 10-15 versuri, acolo.

Poezie după poezie, filă după filă și... am început să observ ceva interesant: parcă începeau să se facă tot mai bune... Treceau paginile, treceau și anii și tehnica poetului se perfecționa vizibil. Spre sfârșit poemele sale deveniseră... acceptabile. Wow!


Știam că-l avusesem pe Mihai Beniuc în manualul de a XII-a, cu poezia ”Mărul de lîngă drum”; chiar îmi plăcuseră și reținusem versurile:

”Sunt măr de lângă drum şi fără gard.
La mine-n ramuri poame roşii ard.

Drumeţule, să iei fără sfială,
Că n-ai să dai la nimeni socoteală.
Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam,
Adu-l ţărînei ce sub mine-o am.”

Am reținut acest fapt interesant - înțelepciune pe care adesea o împărtășesc elevilor mei, perseverența este cheia succesului, iată, chiar și pe tărâm artistic. Și nu pentru că se satură ceilalți de tine, ci pentru că lucrând mult devii tot mai bun. La fel și chirurgul, sau pictorul, sau profesorul. Mihai Beniuc a perseverat.

Există unele studii care spun că dacă ești un om cu calități obișnuite, dar aloci 10.000 de ore-muncă, în orice domeniu, poți să ajungi pe culme, adică să te bați cu cei mai buni din lume în domeniul acela. 10.000 de ore de studiu de pian te fac cel mai bun pianist din lume!

Pe de altă parte, Beniuc nu este decât un poet minor și pe deasupra i se reproșează și că a fost bard al comuniștilor. A scris poezii lingușitoare pentru Gheorghe Gheorghiu Dej și pentru Nicolae Ceaușescu, atitudine care i-ar fi adus președinția Uniunii Scriitorilor.


”Mihai Beniuc (n. 20 noiembrie 1907, Sebiș, Arad - d. 24 iunie 1988) a fost un poet, prozator și psiholog român. Mihai Beniuc este cunoscut în general ca poet proletcultist al regimurilor comuniste din România, urmărind cu interes direcțiunile Partidului Comunist Român. A activat, de asemenea, ca psiholog (specialist în psihologia animalelor), profesor la Universitatea clujeană.”

Noi să reținem din el doar ce e bun, zic - poezia lui de dragoste abia zilele astea am descoperit-o. Și mi-a plăcut.


Ultima scrisoare

Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles. Voi trage dungă peste
Nădăjdea inutilă. Fă la fel.
Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.
A fost desigur numai o greşeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.
Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumină-n seara mea de îndoieli.
Când degete de Midas am pus magic
Pe fragedă fiinţa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă
Şi-ngenuncheate rânduri submisiv
La soclul tău dumnezeisc aşteaptă
Să le întinzi un zâmbet liniştit
Spre sărutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.
O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză auroră
De nenţeles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti
Din întâmplare rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: „Eşti ca oricare...”
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul,
Ce-l ţine candid amintirea mea.
Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumină de mister,
Scăldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer
O stea de seară blânda şi senină.
Şi când viaţa va fi rea cu tine,
Când au sa te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţă legănată,
Te vei simţi ca-n visul tău dintai.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Şi dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.



Studiu

Te zugrăvesc în gînd, cînd eşti departe,
Să mă conving de-ţi ştiu de-a rost făptura;
Dar mi-e desenul şters şi palid foarte,
Nu-s ochii tăi, nici inima, nici gura.

Nu, nu te ştiu de-ajuns. Învăţătura
Mi-e prea săracă, vorbe doar de carte.
Ca să-ţi cunosc dulceaţa şi căldura,
Mai trebuie să-nvăţ pînă la moarte.



Ne-am sărutat, ne-am strîns...

Ne-am sărutat, ne-am strîns, am rîs și-am plîns,
Ne-am despărțit, ne-am împăcat iar
Cu patimă ne-am sărutat barbar,
Știind c-om plînge, după ce ne-am strîns.

Nici nu mai cred că are rost de-acum
Să facem fel și chip de jurăminte,
Că ne-om feri să ne ciocnim în drum
Și ne-om privi mai simplu, mai cuminte.

Suntem ca polii unui arc voltaic
Ce punte fac, de foc, cînd stau aproape;
Ori poate numai eu, poet sărman,
Teluricul Anteu din mit arhaic,

La sînul tău m-aprind. - De-or să ne-ngroape
În doi, mormîntul ne va fi vulcan.



Te simt alături…

Nu ştiu de-am scris eu versuri cîte drumuri
Bat fără tine zilnic singuratic,
Nici dacă-n flori de toamnă sunt parfumuri
Destule pentru dorul meu sălbatic.

Te simt alături, dar eşti numai umbră
Şi nu-mi răspunzi de-ntreb de mă iubeşti,
Foi veştede de noi alături umblă –
Neconvertibili galbeni pămînteşti.

Cometă-s eu, coroana ei e umbră
Ce-şi duce trist în urmă coada sumbră.