Fotbalul și demența

 Un sondaj efectuat printre boxeri îi invita să răspundă la întrebarea:

”Este adevărat că boxul afectează capacitățile intelectuale?”.

Rezultatele au fost:

- 14 % au spus că da;

- 86 % n-au înțeles întrebarea.

Există o îngrijorare tot mai mare că loviturile cu capul la jocul de fotbal cresc probabilitatea ca, spre sfârșitul vieții lor, fotbaliștii să fie afectați de demență* și chiar să crească riscul de deces din această cauză.

O minge de fotbal cântărește aproape jumătate de kilogram și poate să se deplaseze cu viteze mult peste 100 km/h. Când mingea este lovită cu capul, creierul - care ”plutește” în lichidul cefalorahidian - este zdruncinat și poate apărea comoția cerebrală.

Un studiu efectuat în 2018 de University of British Columbia a detectat creșterea concentrației în sânge a unei proteine care se generează atunci când celula nervoasă este agresată sau deteriorată, aceste creșteri fiind constatate și după lovirea mingii cu capul. Desigur, o singură lovitură nu pricinuiește deteriorări iremediabile, dar acet tip de agresiune pe un termen lung poate duce la afectări serioase.

Comoțiile cerebrale mai pot să apară și în alte sporturi dure, cum ar fi box, rugbi, sau chiar schi.

Într-un studiu efectuat la Glasgow University s-a găsit că fotbaliștii profesioniști prezintă un risc de trei ori și jumătate mai mare de a muri, la bătrânețe, din cauza demenței, față de restul populației de aceeași vârstă. Totuși, concluziile încă nu sunt definitive și cercetările continuă pentru că sunt necesare studii pe termen lung.

Aceste noi descoperiri au dus la apariția unor reguli noi în privința antrenamentului fotbaliștilor. Copiilor sub 12 ani le este interzisă lovirea mingii cu capul la antrenamente, chiar dacă în tipul meciurilor acest lucru nu este interzis. Aceste reguli deja se aplică în Anglia, Scoția și Irlanda de Nord, iar in SUA limita de vârstă este de 10 ani și există restricții până la 12-13 ani.

* Ce este demența?

Această boală afectează. în primul rând, capacitatea de a-ți aminti diferite lucruri. De exemplu ai putea uita o parte din membrii familiei, ai putea să te pierzi, sau să uiți denumirea unor obiecte uzuale.

Deasemenea âi poate face pe bolnavi să se comporte într-un mod ciudat și diferit. Pot deveni brusc supărați, triști sau furioși - și au probleme în a se adapta acestor schimbări.

Starea românilor și Unio Trium Nationum

.
Starea românilor în Transilvania Universitas Valachorum (Starea românilor) este denumirea în latina medievală a unei stări sociale ce desemnează o instituție de auto-guvernare a românilor în Transilvania medievală. Începuturile stării românilor nu se cunosc, totuși, ea nu poate fi anterioară secolului al XII-lea. În cadrul acestei Universitas Valachorum populația românească din Transilvania era condusă de propria aristocrație (Cneaz, boier, jupân), ce avea dreptul la exercitarea unei jurisdicții proprii în baza unui propriu sistem legal de natură preponderent cutumiară. În fața amenințărilor externe (tătari, cumani și alți invadatori străini) Starea românilor era chemată împreună cu celelalte "Stări transilvane" (Universisque nobilibus Ungarorum - ungurii, Saxonibus - sașii, Syculis - secuii) să apere creștinătatea, așa cum reiese din scrisoarea arhiepiscopului Lodomerus în 1288, dar și din convocarea stărilor Transilvaniei făcută de regele Andrei al III-lea al Ungariei în 1291. Ultimul document scris atestând Universitas Valachorum datează din mai 1355, când adunarea generală (congregatio generalis) a stărilor transilvane a fost convocată la Turda. După constituirea Țării Românești, Moldovei și Unirii celor trei neamuri în Ardeal (Unio Trium Nationum sau Fraterna Unio), dar mai ales după înnăbușirea răscoalei de la Bobâlna în 1438, o parte din populația românească din Transilvania s-a desprins din Universitas Valachorum, venind să colonizeze ținuturile de la sud de Carpați (ultra Alpes in terram Basarab), în timp ce românii transilvăneni au pierdut treptat statutul de stare socială independentă și au fost în final excluși de la adunările stărilor transilvane și deci de la viața politică a principatului. Nobilii români aveau trei posibilități: decăderea la statutul de iobag, trecerea la catolicism (așa cum a făcut Matei Corvin) sau să treacă munții. Acest proces poate fi pus în legătură cu politica dusă de regele Ungariei Ludovic I de Anjou. În anul 1366, acesta emite un decret la Turda ce conținea și prevederi legale îndreptate explicit contra românilor (”răutățile diverșilor raufăcători, in special ale românilor”; ”să fie izgoniți ori exterminați din această țară răufăcătorii de orice nație, dar în special românii”). Prin același decret apartenența la nobilime (nobilis Hungarus) este condiționată de apartenența la Biserica Catolică, excluzând în acest fel din rândurile aristocrației pe românii ortodocși. Motivele unei astfel de politici restrictive erau de natură politico-religioasă, statutul privilegiat de “nobil ungar” fiind considerat incompatibil cu apartenența la confesiunea ortodoxă, considerată shismatică, mai ales într-un stat ca cel medieval ungar, investit cu o “misiune apostolică” de către Sfântul Scaun . Decretul din Turda din 1366 a avut și consecințe economico-sociale asupra dizolvării “stării românilor” (Universitas Valachorum) din Transilvania, introducând condiționarea apartenenței la nobilime de posesia unui certificat regal de donație ce confirma proprietatea funciară. În mod tradițional, elita românească (juzi sau cnezi: iudices, knezes) ce guverna în baza unui drept preponderant cutumiar, nu poseda documente de proprietate scrise și nici nu a putut să-și procure certificatele regale de donație introduse după 1366. Aceasta a dus la o treptată expropriere a aristocrației românești, care rămânând ortodoxă, era oricum exclusă de la apartenența oficială la nobilimea ungară. Lipsiți de titluri de proprietate și de recunoașterea formală a drepturilor nobiliare, elita ortodoxă românească s-a subțiat numeric după 1366, nemaiputându-și trimite reprezentanții în adunările stărilor. O parte a nobilimii românești, pentru a-și putea menține statutul, s-a convertit la catolicism fiind treptat absorbită de către nobilimea ungară. Acele familii de cnezi, juzi și voievozi care nu s-au convertit și nici nu au putut obține documente scrise de proprietate au decăzut gradual în rândul țăranilor sau chiar al șerbilor. Ultima pagină din istoria lui Universitas Valachorum s-a scris în 1437, atunci când, ca o reacție la proclamarea de către răsculații de la Bobâlna a “stării ungurilor și românilor” (Universitas Ungarorum et Valachorum), stările tradiționale (nobilii ungari, sașii și secuii) au proclamat “uniunea frățească” (Fraterna unio sau Unio Trium Nationum) menită să asigure o uniune defensivă împotriva agresorilor externi și a răsculaților interni. Adoptarea lui Unio Trium Nationum, care implicit excludea Universitas Valachorum din acest pact politic, a constituit ultimul act constituțional ce a marcat dispariția lui Universitas Valachorum. Fraterna Unio din 1437 Fraterna Unio, cunoscută sub numele de Unio Trium Nationum, deși părțile semnatare au fost patru, a fost un pact de alianță mutuală militară și politică încheiat pe parcursul Răscoalei de la Bobâlna în data de 16 septembrie 1437 între marea nobilime maghiară din Transilvania, clerul catolic, orășenii sași și secui. Înțelegerea a fost semnată la Căpâlna, aflată pe atunci în Comitatul Dăbâca. Uniunea a fost încheiată ca o consecință la Răscoala de la Bobâlna. După ce au precizat care va fi modul de aprovizionare a armatei în timp de război, cei care au inițiat pactul au hotărât ca atunci când una dintre părți va fi atacată și va cere ajutor, ceilalți să fie datori să-i dea ajutor. Deși înțelegerea este cunoscută în istorie sub numele de Unio Trium Nationum, această sintagmă nu apare ca atare în textul pactului, ci ca Fraterna Unio. Uniunea a stabilit eliminarea completă a iobagilor, cei mai mulți aparținând etniei majoritare române, din viața politică și socială din Transilvania, deși iobagii formau vasta majoritate a populației transilvane. Noile orânduiri s-au consolidat în dauna dreptului strămoșesc românesc care dispare treptat. Poziția românilor transilvăneni, marea majoritate dintre ei iobagi, a fost din ce în ce mai dificilă, deoarece Unio Trium Nationum excludea în mod tacit grupul etnic român (Universitas Valachorum) din Uniune și de la orice formă de participare politică sau socială. Românii erau considerați în Transilvania, conform cu prevederile înscrise în actul Unio Trium Nationum (Fraterna Unio) o națiune "tolerată", acest statut fiind menținut până la desființarea iobăgiei și a sistemului politic medieval în timpul împăratului Iosif al II-lea înainte de 1800. La 2 februarie 1438 s-a întrunit la Turda Adunarea Generală a nobilimii maghiare din Transilvania, care a aprobat documentul ”Unio Trium Nationum” (Fraterna Unio).

Sursa: Wikipedia.