Cum l-am citit pe Beniuc

În facultate am stat în cămin. La sfârșitul anului II, parcă, înainte de a pleca acasă, am intrat într-o altă cameră, de curând eliberată de studenții care stătuseră acolo. Era dezordinea obișnuită a unei încăperi părăsite.
Pe jos am găsit o carte de poezii de Mihai Beniuc - era un volum jubiliar, scos la 50 de ani de activitate poetică; nu-l găsesc pe net.

Am deschis cartea și am început să citesc. Poeziile erau culese în ordinea cronologică a scrierii lor. Prima poezie m-a lăsat perplex: așa versuri proaste nu mai citisem niciodată! Un copil de clasa a III-a s-a fi rușinat să fi scris așa o mizerie. Am citit și a doua poezie. La fel de proastă. Nu puteam să-mi cred ochilor. Și a treia... stăteam înmărmurit în picioare, citeam și mă minunam. Cum poate cineva să scrie așa ceva? Dar cum e posibil, pe deasupra, ca asemenea porcării să ajungă să fie publicate?

Am citit așa, în picioare, uimit, tot volumul. Nici n-a fost greu, era câte o poezie pe o pagină, de vreo 10-15 versuri, acolo.

Poezie după poezie, filă după filă și... am început să observ ceva interesant: parcă începeau să se facă tot mai bune... Treceau paginile, treceau și anii și tehnica poetului se perfecționa vizibil. Spre sfârșit poemele sale deveniseră... acceptabile. Wow!


Știam că-l avusesem pe Mihai Beniuc în manualul de a XII-a, cu poezia ”Mărul de lîngă drum”; chiar îmi plăcuseră și reținusem versurile:

”Sunt măr de lângă drum şi fără gard.
La mine-n ramuri poame roşii ard.

Drumeţule, să iei fără sfială,
Că n-ai să dai la nimeni socoteală.
Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam,
Adu-l ţărînei ce sub mine-o am.”

Am reținut acest fapt interesant - înțelepciune pe care adesea o împărtășesc elevilor mei, perseverența este cheia succesului, iată, chiar și pe tărâm artistic. Și nu pentru că se satură ceilalți de tine, ci pentru că lucrând mult devii tot mai bun. La fel și chirurgul, sau pictorul, sau profesorul. Mihai Beniuc a perseverat.

Există unele studii care spun că dacă ești un om cu calități obișnuite, dar aloci 10.000 de ore-muncă, în orice domeniu, poți să ajungi pe culme, adică să te bați cu cei mai buni din lume în domeniul acela. 10.000 de ore de studiu de pian te fac cel mai bun pianist din lume!

Pe de altă parte, Beniuc nu este decât un poet minor și pe deasupra i se reproșează și că a fost bard al comuniștilor. A scris poezii lingușitoare pentru Gheorghe Gheorghiu Dej și pentru Nicolae Ceaușescu, atitudine care i-ar fi adus președinția Uniunii Scriitorilor.


”Mihai Beniuc (n. 20 noiembrie 1907, Sebiș, Arad - d. 24 iunie 1988) a fost un poet, prozator și psiholog român. Mihai Beniuc este cunoscut în general ca poet proletcultist al regimurilor comuniste din România, urmărind cu interes direcțiunile Partidului Comunist Român. A activat, de asemenea, ca psiholog (specialist în psihologia animalelor), profesor la Universitatea clujeană.”

Noi să reținem din el doar ce e bun, zic - poezia lui de dragoste abia zilele astea am descoperit-o. Și mi-a plăcut.


Ultima scrisoare

Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles. Voi trage dungă peste
Nădăjdea inutilă. Fă la fel.
Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.
A fost desigur numai o greşeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.
Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumină-n seara mea de îndoieli.
Când degete de Midas am pus magic
Pe fragedă fiinţa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă
Şi-ngenuncheate rânduri submisiv
La soclul tău dumnezeisc aşteaptă
Să le întinzi un zâmbet liniştit
Spre sărutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.
O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză auroră
De nenţeles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti
Din întâmplare rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: „Eşti ca oricare...”
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul,
Ce-l ţine candid amintirea mea.
Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumină de mister,
Scăldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer
O stea de seară blânda şi senină.
Şi când viaţa va fi rea cu tine,
Când au sa te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţă legănată,
Te vei simţi ca-n visul tău dintai.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Şi dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.



Studiu

Te zugrăvesc în gînd, cînd eşti departe,
Să mă conving de-ţi ştiu de-a rost făptura;
Dar mi-e desenul şters şi palid foarte,
Nu-s ochii tăi, nici inima, nici gura.

Nu, nu te ştiu de-ajuns. Învăţătura
Mi-e prea săracă, vorbe doar de carte.
Ca să-ţi cunosc dulceaţa şi căldura,
Mai trebuie să-nvăţ pînă la moarte.



Ne-am sărutat, ne-am strîns...

Ne-am sărutat, ne-am strîns, am rîs și-am plîns,
Ne-am despărțit, ne-am împăcat iar
Cu patimă ne-am sărutat barbar,
Știind c-om plînge, după ce ne-am strîns.

Nici nu mai cred că are rost de-acum
Să facem fel și chip de jurăminte,
Că ne-om feri să ne ciocnim în drum
Și ne-om privi mai simplu, mai cuminte.

Suntem ca polii unui arc voltaic
Ce punte fac, de foc, cînd stau aproape;
Ori poate numai eu, poet sărman,
Teluricul Anteu din mit arhaic,

La sînul tău m-aprind. - De-or să ne-ngroape
În doi, mormîntul ne va fi vulcan.



Te simt alături…

Nu ştiu de-am scris eu versuri cîte drumuri
Bat fără tine zilnic singuratic,
Nici dacă-n flori de toamnă sunt parfumuri
Destule pentru dorul meu sălbatic.

Te simt alături, dar eşti numai umbră
Şi nu-mi răspunzi de-ntreb de mă iubeşti,
Foi veştede de noi alături umblă –
Neconvertibili galbeni pămînteşti.

Cometă-s eu, coroana ei e umbră
Ce-şi duce trist în urmă coada sumbră.

despre metoda științifică

Ridicarea interdicției pentru disecții pe cadavre umane a fost valabilă în Alexandria antică și a durat aproximativ 40 de ani, pe vremea lui Ptolemeu I Soter. Acesta a domnit între 323 îen (anul morții lui Alexandru cel Mare) și 283 îen. Ptolemeu I a dezvoltat foarte mult capitala Egiptului și este fondatorul Bibliotecii din Alexandria.

De ce exista interdicția de a diseca corpul uman?

Pe atunci se considera - și s-a considerat multă vreme de-a lungul istoriei - că nemurirea sufletului este condiționată de integritatea recipientului care-l conține.

”Măcelarii” care au studiat corpul omenesc în perioada ptolemeică, atât prin disecții cât și prin vivisecții (!), au fost Herophilos și Erasistratos. Învățătura lor a fost preluată - cinci secole mai târziu - de Galen (n. 129 en - d. 216 en).

Galen a mai adăugat cunoaștere din două surse. Pe de o parte disecții pe animale (și desigur anumite concluzii trase despre corpul omenesc nu erau corecte) și, pe de altă parte, a fost medicul gladiatorilor din Pergam. Rănile acestora i-au permis să mai tragă cu ochiul la detaliile interiorului corpului omenesc. Galen a scris aproximativ 20.000 de pagini, iar scrierile sale au reprezentat baza studierii medicinei până la mijlocul secolului al XVI-lea. În 1543 (același an în care apare cartea lui Copernic despre Sistemul Heliocentric), Andreas Vesalius publică o excepțională lucrare de anatomie (De humani corporis fabrica); cunoștințele sale fiind obținute în special prin disecții. Interesant este faptul că deși procedeul deja se aplica (dar nu cu mult) înaintea vremii sale, învățătura lui Galen se preda ad-litteram. Vesalius are meritul de a-și fi aplecat atenția asupra observațiilor experimentale și de a îndrăzni să contrazică zicerile maestrului Galen.

De remarcat că aproximativ aceea este perioada în care experimentul a început să devină piatra de încercare a a cunoașterii. Până atunci, învățătura se obținea nu din confruntarea cu experimentul și observația ci, mai ales, din ce spuneau învățații.

Unul dintre întemeietorii metodei științifice a fost Francis Bacon (1561 - 1626). El propune următorii pași pentru obținerea cunoașterii:

- se observă un fenomen, în sensul că se fac observații atente asupra acestuia;

- în urma acestora, investigatorul elaborează o ipoteză explicativă;

- pe baza acestei ipoteze se formulează o predicție testabilă; 

- se efectuează un experiment prin care se testează predicția;

- dacă experimentul confirmă predicția, ipoteza se consideră validă și se poate încerca extinderea domeniului de aplicabilitate al ipotezei la alte fenomene;

- dacă predicțiile sunt infirmate experimental, se reformulează ipoteza - prin includerea mai multor observații - și procedeul se reia.

În atichitate circula legenda că magneții nu interacționează noaptea și, deși existau la îndemână, nimeni nu s-a gândit să ia doi magneți și să vadă dacă se atrag sau nu. Asta pentru că experimentul nu era criteriu de obținere a cunoașterii.

O gravură din 1491 ne arată cum decurgea atunci o lecție de anatomie făcută prin disecția unui cadavru uman:

”rolul profesorului era să conducă de la distanță întreaga operațiune și să citească studenților textul lui Galen pentru a explica cele observate. În același timp disecția era efectuată de un așa numit bărbier-chirurg, care avea monopolul manipulării cadavrului. O a treia persoană era asistentul profesorului care avea rolul de a arăta, cu o baghetă, organele și structurile la care se referea textul citit din Galen. Chiar având în față corpul uman, influența și prestigiul lui Galen erau atât de mari, încât adesea profesorul prefera să nu vadfă diferențele dintre dogmă și realitate. A fost nevoie ca Vesalius să coboare de la catedră pentru ca studiul anatomiei să depășească erorile lui Galen.”

Să mai adăugăm că a fost nevoie și de îndrăzneala lui Vesalius, să pună observația personală înaintea cuvântului maestrului.

Majoritatea informațiilor de mai sus sunt extrase din Al. Babeș - Povestea creierului.

Orientări (teism, ateism, agnosticism, panteism, etc)

 

Iată câteva definiții acceptate legate de felul în care gândim despre divinitate.

TEISMUL, în sensul cel mai larg, este credința că cel puțin o zeitate există. Într-un sens mai specific, teismul poate fi o doctrină preocupată cu natura unui Dumnezeu monoteist și relația dintre Dumnezeu și Univers. Teismul, în acest sens specific, îl consideră pe Dumnezeu ca fiind personal, prezent și activ în guvernarea și organizarea lumii și a universului. Astfel, teismul descrie concepția clasică despre Dumnezeu care este întâlnită în creștinism, iudaism, islam și unele forme ale hinduismului.

- Monoteismul este credința în existența unui zeu sau în unitatea lui Dumnezeu. Monoteismul este caracteristic religiilor avraamice (iudaism, majoritatea denominatiilor creștinismului, islam, sabianism) și poate fi de asemenea recunoscut în numeroase alte religii, precum în Zoroastrism, Credința Bahá'í, Sikhism, chiar și în Hinduism.

- Politeism este un termen care provine din limba greacă însemnând "mulți zei" sau "mulți dumnezei". Sunt considerate politeiste acele religii care nu sunt monoteiste.

- Henoteismul (sau enoteismul) este o formă de cult intermediară între politeism și monoteism, în care este venerată în mod special o singură divinitate, fără însă a nega existența altor divinități alături de ea. Aceste alte divinități sunt însă inferioare divinității principale.

Este aproape similar cu monolatrismul (credința în existența mai multor zei, dar cu închinarea consistentă unei singure zeități).

ATEISMUL reprezintă, într-un sens larg, respingerea credinței în existența unor zeități. Într-un sens mai restrâns, ateismul este poziția că nu există zeități. Ateismul este opusul teismului.

Cele mai populare argumente pro-ateism sunt lipsa oricărei evidențe empirice pentru existența zeilor, problema forțelor răului și numeroasele contradicții între religii și în cadrul aceleiași religii. Mulți atei susțin că lipsa existenței unei divinități este mult mai probabilă decât existența acesteia. Cei care trebuie să aducă dovezi în susținerea punctului de vedere sunt teiștii, pentru că ei sunt cei care afirmă un fapt ca fiind adevărat, și nu ateiștii care doar le contestă afirmațiile.

AGNOSTICISMUL este concepția filozofică potrivit căreia adevărul anumitor afirmații, mai ales afirmații teologice privind existența unui Dumnezeu sau a unor zei, este fie necunoscut, fie imposibil de aflat.

APATEISMUL (uneori identificat cu ateismul pragmatic) constă în atitudinea indiferentă, apatică (de unde și numele) față de credința sau necredința într-o divinitate, oricare ar fi aceasta. Un apateist va considera întotdeauna problema existenței sau inexistenței divinității drept irelevantă pentru viața sa și parcursul său prin această lume.

DEISMUL este o orientare filozofică-religioasă din secolele XVII-XVIII, care recunoștea existența lui Dumnezeu numai ca o cauză primară, impersonală a lumii, negând ideea întruchipării lui Dumnezeu într-o persoană și teza intervenției acestuia în viața naturii și a societății.

(Deismul afirmă că Universul a fost determinist de la crearea sa, dar atribuie această creare unui Dumnezeu metafizic sau unei prime cauze externă lanțului determinist. Dumnezeu poate că a început procesul, dar nu i-a influențat evoluția.)

Deistul crede în existența unui Dumnezeu, sau unei ființe supreme, dar neagă religiile, bazându-și credința numai pe lumina primită de la natură, trecută prin filtrul rațiunii.

PANTEISMUL este o concepție filozofică monistă care identifică divinitatea cu întreaga materie și universul.

Atât concepția panteistă cât și cea deistă au în comun crezul în existența divinității, respectiv a lui Dumnezeu, însă concepția panteistă susține că Dumnezeu este prezent în tot, identificându-se cu materia și universul, cu propriile sale creații, fiind schimbător și imperfect, spre deosebire de concepția deistă, care consideră că Dumnezeu a creat lumea, ulterior asistând impasibil la procesul de evoluție al acesteia.

Panenteismul (sau monoteismul monist) este credința, similară cu panteismul, că universul fizic este unit cu Dumnezeu, subliniind însă că Dumnezeu este mai mare sau echivalent cu Universul. Astfel, Dumnezeu, unicul, este sinonim cu universul material și întrepătrunde fiecare parte a naturii (la fel ca în panteism), dar în același timp se extinde dincolo, în aceeași măsură. Universul este parte din Dumnezeu.

TRANSTEISMUL reprezintă un sistem de gândire, care nu este nici teist, nici ateist, ci este dincolo de ele.

Am cules aceste definiții mai ales din Wikipedia, iar inițiativa de a culege mi-a fost prilejuită de o postare a lui Teodor Baconschi:

”Gramatica misterului divin include o serie fixă de posibilități/atitudini cognitive. 1. Agnosticismul: nu pot dovedi că Dumnezeu există sau nu există, deci nu mă pronunț. 2. Teismul: există un singur Dumnezeu, Creatorul și Proniatorul întregului univers. 3. Panteismul: Dumnezeu e în toate (spinozianul ”deus sive natura”). 4. Deismul: Dumnezeu există, dar nu intervine în viața universului pe care l-a creat. 5. Ateismul: declar că Dumnezeu nu există. Ce mă intrigă e că nu admite oricine, nu atât filosofic, cât la nivelul bunului simț, că - oricum ne-am situa - Dumnezeu există în mintea noastră, fără rest și fără alternativă.”

Viorel Macovei

 

Când am dat examenul de admitere la liceu am fost impresionat și intimidat de un băiat frumos, cu mustăcioară, îmbrăcat în costum negru, cămașă albă și cravată roșie care stătea în banca vecină mie. Ochelarii cu ramă metalică și figura sobră îi dădeau un aer de intelecual fin, tipul acela lângă care automat te pui în inferioritate. Deși eram sigur pe cunoștințele mele, brusc emoția mi-a pus un nod în gât; mi-am dat seama că poate nu sunt în stare să fac față concurenței.

Doamne... poate că locul meu nu e aici.

O emoție similară am simțit-o când am intrat în sala de examen la facultate. Am fost programat în Aula Facultății de Fizică din București, o sală de peste 600 de locuri pe scaune. Când am intrat și am văzut imensitatea sălii și forfota de dinainte de examen, mi s-au tăiat picioarele - și a fost singurul moment când am avut, cu adevărat, emoție.

Băiatul cu mustăcioară, păr bogat și ochelari cu ramă metalică era cel care a fost Viorel Macovei.

Să vă mai spun o poveste cu Viorel Macovei - auzită din gura lui.

În clasa a XI-a făcea meditații la mate cu Marchidan, care îi dă o problemă cu matrici și pleacă. De obicei se ducea în bucătărie să fumeze. Când se întoarce, Macovei rezolvase deja problema. Marchidan aruncă un ochi și-i zice: ”Nu-i corect. Mai fă o dată.” Și pleacă.

Face Viorel încă o dată și obține același rezultat: a minus b de înmulțit cu o matrice. Iar vine Marchidan: ”E greșit. Mai fă încă o dată!”.

Face din nou - același rezultat...

”Nu-i bine...!”

”Da' ce-am greșit? întreabă exasperat Macovei”

”a minus b înmulțește matricea, nu doar b!”

Viorel săracul uitase să pună o paranteză...

Lucian Boia

 .

Am avut bucuria de a face în anul întâi - la Facultatea de Fizică - cursul de Istoria României cu istoricul Lucian Boia.

Și-a predat frumos cursurile, iar examinarea s-a făcut printr-o lucrare scrisă.

Cei care aveau o notă nemulțumitoare la lucrare au putut să dea un fel de mărire, în aceeași sesiune.

Aveam nouă și m-am gândit să merg și eu.

Ne-a adunat într-un amfiteatru pe toți nemulțumiții, vreo 50 - 60 de studenți, iar mărirea a decurs așa: domnul profesor a început să pună întrebări, în ordine cronologică, începând cu preistoria României, întrebări adresate întregii săli. Cine știa răspunsul ridica mâna și răspundea.

Prima întrebare... o colegă ridică puțin mâna, domnul profesor zice ”dumneata!” și coleaga începe a răspunde, timid, cu glas pierit, de abia se auzea. Domnul profesor ascultă atent, apoi, vădit nemulțumit de răspuns:

- Cum te cheamă pe dumneata? O găsește pe listă, apoi exclamă: vaaaiii de mine.... dumneata ai nota 7! Și vrei să-ți măresc?! Ar trebui să-ți scad vreo două puncte... Cât vrei să-ți dau?! Opt? Nouă?? uite, îți dau nouă!

Apoi altă întrebare, alt coleg, alt răspuns aiurea și fără vlagă. Și iarăși nota. Tota așa: ”Ai opt... cum să-ți dau mai mult?? Hai, treacă de la mine...!” și-i pune cu un punct în plus.

Se tot repetă scena, domnul profesor mărește generos notele, fără a fi mulțumit de niciun răspuns, până când ajunge la 1859. Întrebare despre Cuza.

Ridică mâna un coleg hotărât care începe a explica, doct, cu voce sonoră o gămadă de chestii despre unire. Mie îmi părea că el chiar știe ce spune. Avea nouă și voia zece.

Domnul profesor ascultă atent după care exclamă bucuros:

- Dumneata interpretezi greșit lucrurile... dar, orișicât, le interpretezi!!

Restaurantele din București - povești adevărate din vremurile triste

***

Pe vremea lui Ceaușescu, la restaurant:

- Ce-aveți?

- Ficăței la grătar, cu garnitură asortată.

Pentru cei care n-au trăit vremurile alea - la restaurant nu erau ca acuma o grămadă de feluri de mâncare, se găseau unul, maxim două.

- Cu cartofi prăjiți, nu se poate?

- Nu, că n-avem!

Nu-mi plăcea ”garnitura asortată”. Era o lingură de mazăre lângă o grămăjoară de orez fiert. Uneori și un pic de fasole verde, din conservă.

***

Pe la mijlocul anului II, Adriana face cinste de ziua ei la Mărul de Aur. Restaurnat de fițe. Eram nouă colegi la două mese lipite și cred că nu mai era nimeni în tot localul. Lângă masă, un chelner în frac exemplar, cu un ștergar alb pe mâna ținută echer. Încremenit ca un sfinx, ne agasa cu indiferența lui. Ne era ciudă că nimerisem așa un ciufut. Tudorică, mezinul trupei, zice:

- Fii atent, dacă-mi bag țigara în gură trebuie ca imediat să vină să mi-o aprindă; și-și atârnă o țigară în colțul gurii. Chelnerul, deși observase mișcarea și cu siguranță că auzise și conversația, rămâne indiferent. Tudorică se turează:

- Chelner, un foc!! Chelnerul se uită calm la el apoi la farfuria lui Tudor, în care mai rămăsese ceva antreu:

- Îți dau dacă papi tot!

Ne-am prăpădit de râs - numai Tudorică a roșit. Apoi toată seara Costel, chelnerul, a râs cu noi și ne-a spus o grămadă de bancuri. Era de fapt un tip simpatic, nevoie mare.

***

La sfârșitul semestrului I din anul III, mergem la Cina, lângă Ateneu. Eram cu Mândrelu și cu Cornif. Restaurant select. Cânta Johnny Răducanu și dădea ce avea mai bun, pentru că printre invitați era și fratele lui. Îți dădeai seama după cât de bine semănau. La o masă vecină era Ion Caramitru, la alta niște tineri care cred că erau soldați americani. Frig înăuntruuuu!!! Nu știu cum putea Johnny să nimerească corzile. Aveau mâncare de multe feluri. Mândrelu comandă Chateaubriand, eu cu Cornif mușchi de porc împănat; luăm și o sticlă de vin. La sfârșit, înghețată.

Vine chelnerul cu cupele și le pune pe masă. Mândrelu zice:

- E ok înghețata, ori o mai lăsăm?

***

Odată am intrat în lacto-veg Dorna, pe Magheru, cam pe la ora prânzului, poate un pic după. Era plin de farfurii pe mese, unele peste altele în dezordine, amestecate cu tacâmuri și șervețele și niciun client înăuntru.

Ne-așezăm la o masă nedebarasată. Vine chelnerița:

- Ce aveți?

- Nu mai avem nimic! Am avut mămăligă cu brânză cu smântână.

- Mulțumim... la revedere.

***

Tot la Mărul de Aur, se duce cu soția, Frunză, un coleg cu un an mai mare.

Se uită ei în meniu și văd ”Fazan” la un preț mai mult decât de acceptabil; ceva 70-80 de lei.

- Cu ce vă putem servi?

- Fazan, două porții. Sărbătorim un an de căsnicie!

Stau ei ce stau și numai ce se sting luminile în tot restaurantul. Începe muzica dedicată și dintr-un colț apare un cărucior cu friptură în flăcări. Fazan flambat. Frunză amuțește.

- Punem și sos de-nu-știu-care?

- Mmm... puneți...

- Dar sos de-ăsta?

- Puneți și de-ăla...

Zice că - probabil - chelnerii și-au bătut joc de ei, că sosurile alea mai mult au stricat friptura.

Nu fuseseră atenți, fazanul era vreo 80 de lei suta de grame. I-a costat 900 de lei în total și aveau la ei doar 700. Noroc cu niște cunoștințe de la o masă vecină că altfel probabil că rămâneau la spălat vasele.

Pe-atunci suta de lei era cam ca și acuma, poate doar că banii erau mai scumpi.

***

Altă dată, la Hanul lui Manuc:

- Bună ziua!

- Ce aveți de mâncare?

- Pui... și mai zice chelnerul ceva neinteligibil. 

- Bun, zic. Două porții.

Așteptăm o vreme și vine chelnerul cu ceva bucățele de carne pane și niște cartofi prăjiți. Ne-apucăm să mâncăm - eram flămânzi, și numai ce mă trezesc să zic:

- Bre, carnea asta cam are gust de mâl...

Nu ciulisem urechile îndeajuns, erau pui de baltă. I-am mâncat și chiar ni s-au părut buni.

Mi-am uitat umbrela. Nu m-am mai întors...

a iubi

 .

A iubi înseamnă a vrea pentru celălat bucurii, mai mici sau mai mari, și desigur a te strădui să nu-i provoci neplăceri și disconforturi.

Și mai înseamnă a te sacrifica, mai puțin sau mai mult, ca să-i aduci acele bucurii. Dragostea îți aduce puterea pentru aceste sacrificii. Nici nu le simți ca pe o corvoadă; sunt mai degrabă o ofrandă pe altarul fericirii în doi. Îți sacrifici propriul confort, sau timp, sau bani sau orice altceva. Și este o mare plăcere pentru tine să o faci pentru cel pe care-l iubești. Iubirea cea mare este atunci când poți, și vrei, să mergi până la a-ți nega propria identitate pentru celălalt.

Cu o minimă inteligență sentimentală vei ști care sunt bucuriile celuilalt. Nu trebuie să ți le spună, tu le simți. La fel cu lucrurile care îl supără.

Când ai renunțat să-i mai aduci bucurii celuilalt și când nu mai ești dispus la niciun fel de sacrificiu personal, dragostea se termină. Și să te ferească Sfântul de analfabetul sentimental.

Iubirea mai înseamnă și să ai o corectă reprezentare a sacrificiilor pe care le face celălalt, să le înțelegi și să le respecți; eventual plătind cu aceeași monedă.

Baba de la metrou

 .

Poveste de la metrou

O bătrână ajunge acasă gâfâind agitată și scuturându-se de zăpada viscolită, înghețată pe tivurile hainei ei groase de iarnă, cu glugă, începe a povesti pe nerăsuflate:

- Să vezi ce am pățit... Am ațipit în metrou. Când mă trezesc, simt rece la cap. Pun mâna și-mi dau seama că nu mai aveam căciula. Mâ uit împrejur, căciula nicăieri! Când ridic ochii, un individ, cu căciula mea pe cap, stătea să coboare la Sudului, unde trebuia să cobor și eu. Îmi zic, în sinea mea, îl prelucrez pe peron, după ce coborâm.

- Draga mea..., încearcă s-o întrerupă moșul.

- Stai să-ți zic! Se deschid ușile... coboară lumea, el nu coboară. Urcă mai mulți călător și el tot nu iese. Atunci, știi ce am făcut? I-am luat căciula din cap și i-am dat un brânci, de aproape a căzut pe spate!

- Tu femeie...

- Lasă-mă să-ți spun! S-au închis ușile și l-am văzut pe hoț cum s-a repezit și și-a sprijinit nasul în geam; nu-i venea să creadă că l-am prins! Ce credea, că-s mai proastă ca el?

- Dragă, liniștește-te. Căciula ta este în glugă!

Povestea, probabil apocrifă, este de pe vremea când metroul abia fusese dat în folosință și eu am aflat-o, cam tot pe atunci, de la un coleg de facultate, bucureștean.

Cel mai mult m-a distrat concluzia trasă de colegul meu:

”Spune tu! Om pașnic și cinstit și te fură o babă în metrou!”

PS Colegul de la care am aflat întâmplarea este Andrei Iftimovici, fiul dramaturgului dr. Radu Iftimovici.

Povești de la penitenciar

 .

Ați observat că filmele care poartă inscripția ”inspirat din realitate” au o desfășurare epică ce nu poate fi confundată cu poveștile ivite în mintea scenariștilor? De obicei se pune la sfârșit, dar te uiți la film și-ți spui ”ăsta e inspirat din realitate... nu se poate altminteri!”

Sintagma ”Realitatea bate filmul” este un clișeu demonetizat, dar vai Doamne, cât adevăr ascunde. Niciun scenarist, niciodată, n-o să fie în stare să ”ivească” întâmplări cu parfum de realitate.

Povești de la penitenciar (de pe vremea de tristă amintire)

Un individ glumeț, vine acasă în ziua de salariul. Cum intră pe ușă, nevastă-sa îi zice: ”Dă-mi pantalonii să-i bag la spălat”. Omul se execută uitând de banii din buzunarul de la spate. 

Numai ce pornește mașina, de n-apucă să-nvârtă de două ori, și-și aduce aminte. O oprește repede și scoate teancul de sute ude. Ce să facă? Se gândește să pună bancnotele la uscat pe sfoara din bucătărie. Abia de pune două sute și țârâie soneria. Deschide. Era vecinul de deasupra, îi trebuia un patent.

Îl vede pe omul nostru cu teancul de sute ude și se uită nedumerit.

”Hai înâuntru, zice cu voce joasă, conspirativă.”

”Dar ce faci, vecine?” întreabă cel de deasupra.

”Păi ce să-ți spun...?! Acuma că ai venit, îți zic... da să nu mai spui la nimeni, te rog!! Am o mașină de făcut bani și tocmai am scos o tură, și-i pun la uscat.”

Ia vecinul patentul și pleacă.

Nu trece nici o jumătate de oră și la ușa glumețului sună miliția. ”Ce faceți aici?!” Individul povestește cum a venit acasă și, din greșeală, nevastă-sa i-a băgat pantalonii la spălat cu salariul în buzunar. Milițienii, băieți isteți, înțeleg situația și-l întreabă:

”Dar cine crezi că te-o fi dat în gât?”

”Păi... a fost vecinul de la trei, să ceară un patent.”

Și se duc milițienii la vecinul de deasupra și... îl găsesc cu cazanul de fiert țuică pe aragaz!

Pe vremea aceea era caz penal.

Altă poveste

Un soț cu minte bolnavă, orbit de gelozie, se gândește să o testeze pe nevastă-sa. Într-o zi când soția plecase la cumpărături, ia un ștreang și-l leagă de lustra din camera mare. Sfoara era suficient de lungă încât el să poată sta în picioare cu ștreangul în jurul gâtului. Împrăștie pe jos câteva bancnote de-o sută, răstoarnă un scaun în fața picioarelor, bagă gâtul în ștreang și o așteaptă de nevastă-sa.

Ați înțeles ce era în mintea lui?

Nu? Vă spun eu.

Voia să vadă la ce se repede nevastă-sa când vine, la el să-l scoată din strânsoare, sau la bani.

Vine amărâta acasă, intră în cameră și când vede scena țipă îngrozită - nu se repede nici la bărbat, nici la bani ci fuge panicată să bată la vecini. Ciocăne la ușa din dreapta - unde stătea o bătrână care se mișca mai greu  ciocăne în stânga, apoi fuge la etajul următor să bată disperată la alte uși.

Bătrâna de lângă, speriată de gălăgie și de bătaia puternică, deschide și nu vede pe nimeni; doar ușa vecinului larg deschisă... Intră în cameră și-l vede pe ăsta în ștreang, cu limba scoasă. Ce să facă?! Se apucă așa într-o doară să adune banii de pe jos.

Dintr-o dată-l aude pe spânzurat: ”Ce faci babo, nu ți-e rușine să furi banii?!” 

Și ce credeți? face atac de cord și... moare pe loc!

Omor prin imprudență.

 

Nr. Crt.	Denumire	Caracteristici	Cum îl vede elevul
1	Autoritarul	Severitate	Deși nu se omoară cu explicațiile și uneori este absurd în notarea sau aprecierea elevului, uneori chiar nedrept, severitatea lui dă rezultate.
		Rigoare	Dă tone de teme.
		Inflexibilitate	Are olimpici și dacă ”faci cu el” îți este garantat succesul la examene.
2	Profesionistul	Foarte bun specialist în domeniul său	Este foarte bun specialist, chiar dacă nu știe să explice prea bine. Predă la un nivel înalt. La materia lui, îi ”bagă în buzunar” pe toți. Colegii de catedră, atunci când nu știu ceva, se duc la el să-l întrebe.
3	Pedagogul	Excelent pedagog	Chiar dacă nivelul nu este prea înalt, predă extraordinar de bine și știe perfect cum să te ajute să-ți dozezi efortul pentru a-ți însuși materia. Dă teme puține dar foarte bine alese.
4	Democratul	Prietenos	Este foarte apropiat de elevi îi înțelege, îi respectă și îi încurajează. Este indulgent și iartă ușor. Materia lui nu-ți este povară. Pentru el respectul, comportamentul uman și caracterul sunt mai imporatnte decât orice rezultate academice.
		Empatic
5	Corectul	Corectitudine	Te apreciază exact. Nu are simpatii sau antipatii iar nota pe care o dă colegului tău este chiar nota pe care ai da-o și tu.
6	Simpaticul	Carismatic	Nu excelează la ceva anume, dar te simți bine în preajma lui. Îți place să-l privești și să-l asculți. Îl iubești ca om.