sâmbătă, 14 mai 2016

sâmbătă, 19 decembrie 2015

Masa de Craciun in Franta

Un coleg de liceu care locuieste in Franta, La Roche-sur-Yon, departamentul Vendee, mi-a povestit cum sarbatoreste Craciunul in familie.

"Merci pentru mesaj si urari. Sint si eu in vacanta pina luni 4 ianuarie. Elevii au plecat din scoala joi seara si azi am avut doar o sedinta pedagogica toata ziua, cu un coach specialist in inteligenta colectiva si pedagogie. A fost pentru a treia oara, de la inceputul scolii, ne-a placut. Nu plecam, raminem in Vendee, dar vom avea 5 mese in familie si prieteni, 2 acasa si 3 in deplasare. vacanta va trece repede. Duminica ma duc la Nantes la o slujba la biserica ortodoxa romana si apoi la un magazin romanesc sa cumpar ceva produse romanesti, varza si foi de vita de vie pentru sarmale, zacusca de vinete, fasole si ciuperci, ceva bere si vin romanesc, Eugenii si alte cele. Anul trecut cind am vazut Eugeniile mi-a dat plinsul amintindu-mi de cele doua eugenii pe care mi le punea mama in ghiozdan, cind mergeam la scoala.

Berea romaneasca e buna, vinul e un pic scump pentru calitatea sa, dar din snobism iau sa le servesc familiei si prietenilor francezi un vin romanesc. Sarmale voi face la inceputul lui ianuarie ca acum in perioada sarbatorilor vom minca meniuri specifice.

De Craciun avem familia sotiei la noi, soacra, cumnata, cumnatul si fiul lor. Meniul va fi cel traditional de Craciun: incepem cu sampanie si niste verrines (niste amuses bouche cum spun francezii) apoi hutres (scoici adica stridii cum spun romanii) cu un vin alb sec. Se servesc cu lamie si un sos de ceapa taiata marunt cu otet. Se pune pe masa si un unt sarat (cu cristale de sare). Apoi le foie gras (ficat de gisca care a fost indopata sa aiba ficatul marit) se serveste cu piine prajita si o dulceata si una sau doua felii de para un pic rumenita la tigaie. Se acompaniaza de un vin alb dulce, un Sautern. Apoi curcan umplut cu o farce (carne si legume) acompaniat de o mousseline (un fel de pireu de morcovi si telina). Pentru curcan scot un bun vin rosu, un Medoc (din regiunea Bordeaux), un cru bourgeois, deschis 2 sau 3 ore innainte ca sa ia aer si sa fie la temperatura optima. Apoi un plateau cu 4 sau 5 brinzeturi, servite cu acelasi vin rosu, de Medoc. Apoi desertul "la bouche de Noel", adica Buturuga de Craciun, care poate fi o prajitura lunga in forma de buturuga sau inghetata sub aceeasi forma ca o buturuga. Sotia, ca si sora ei, are 45 Kg; nu maninca prajituri cu crema patisiera, deci vom opta pentru versiunea inghetata. Desertul se serveste cu sampanie, aceeasi de la inceputul mesei. Apoi cafea cu macarons (nu macaroane, paste fainoase, macarons sint un fel de fursecuri fine facute de patisieri) si bomboane de ciocolata. Bon appetit bien sur! Apoi ne punem sa jucam carti pina spre dimineata!

A doua zi pe 25 decembrie la prinz este masa de Craciun. Cam acelasi feluri, aceleasi vinuri si sampanie, numai ca inlocuim curcanul cu un peste. pregatim niste legume taiate in lamele (cepa, praz, ardei si gogosari si citeva felii de rosii) le facem un pic la tigaie, apoi le punem in citeva mici olite din portelan, cu capac, un fel de ulcele, una pentru fiecare persoana, punem legumele la fund apoi un filet de bar (un peste oceanic) si bine inteles sare si piper. Bagam aceste mici marmite in cuptor pentru 10 minute servite cu vin alb sec. Un delicu!!

Nu stiu ce mi-a venit sa-ti scriu toate astea, dar noi am dinat si scriu si ma uit in acelasi timp la un film la tv si am linga mine un pahar de vin, sint in vacanta!!
Iti inchipui ce chin va fi!

Am o gluma: "Am fost la doctorul meu si mi-a dat o gramada de medoc" "une caisse de modoc" adica o cutie plina de medoc! Aici francezii spun MEDOC prescurtarea pentru medicamente cind merg la farmacie. Deci: "si am une caisse de medoc de luat in fiecare zi!" si interlocutorul ma intreaba surprins: dar ce ai, crezind ca sint bolnav. Iar eu raspund : "du rouge"! Au nevoie de citeva secunde sa realizeze ca ma refeream la vinul MEDOC, cel mai bun Bordeaux! Am avut norocul sa merg vreo 10 ani vara in vacanta acolo in aceasta regiune MEDOC, intr-un camping pentru un turneu de sah "L'open de Medoc" unde premiul 1 era greutatea jucatorului in vin! Puneau pe o bascula jucatorul si in echilibru puneau lazi "caisses" de Medoc, date de sponsori, castele din apropiere. In fiecare saptamina mergeam sa facem degustari de vin in castele, am facut si celebra "la route du vin". De atunci "j'adore le Medoc!"

Sper sa vii o data si pe la mine sa facem o degustare pe la castelele din vecinatatea mea, nu sint celebre ca cele din Medoc, dar ca sa vizitezi si sa auzi explicatiile, e super interesant! Stiai ca in functie de ce vin vrea sa-ti vinda, iti da si paharul diferit, daca vinul e mai sec, sec tare, acru, sau mai dulceag. In functie de lungimea piciorului paharului si a diametrului, picatura de vin cade intr-o anumita parte a limbii si simti gustul care trebuie, ca sa cumperi vinul ce-ti place. Acasa daca bei cu un alt tip de pahar te miri ca are un gust un pic diferit! E o adevarata stiinta,  enologie, iar un bun enolog, cel care e angajat de proprietarul castelului ca sa-i amestece vinurile (gusturi diferite, de pe diferite parcele, in functie de expunerea la soare, in panta, etc, sau solul mai calcaros, etc). Un bun enolog e ca un bun parfumeur ce creeaza parfumuri noi, un createur de vin. Dar in acelas timp pastreaza secretul!

Castelele celebre din Medoc platesc 400 de euro pentru butoaie noi de 200 litri, pastreaza vinul 2 ani in aceste butoaie apoi il trag in sticle si il pastreaza mai multi ani innainte de a-l vinde. Butoiul gol, unele castele il vind la productorii de vin mai slabut, adica de Bordeaux ordinar sau Medoc ordinar, il vind pentru 50 de euro. Dar marile castele, le distrug, nu le mai vind. Le ard. De ce? Pentru ca le e frica ca micul productor nu mai spala butoiul si pune vinul lui slabut in butoaie cu un pic de depunere lasata de vinul bun si ca ii capata un pic din gustul acestuia.

Te las, s-a terminat filmul. Sper sa nu te fi plictisit cu povestile mele.
S-auzim numai de bine! Sarbatori fericite si La Multi Ani!"

joi, 15 octombrie 2015

O poveste americană

O poveste americană

Povestea – adevărată, se pare – este de prin 92-93, din vremea când, scăpați la vize, românii iși vizitau rudele în străinătate.
Un tip merge la vărul lui din Statele Unite, văr care avea un fiu ce tocmai terminase liceul și făcuse cerere de admitere la un colegiu.
Primește tânărul subiectele de admitere într-un plic, acasă, împreună cu indicații de rezolvare: ”Vă așezați la masă atunci când considerați că puteți să alocați 3 ore pentru rezolvarea subiectelor…”. Ia tânărul nostru un ceas, îl pune lângă el, scoate subiectele și începe să le rezolve.
-         Ce faci acolo? Întreabă unchiul său, românul.
-         Păi tocmai am primit subiectele de admitere la colegiu și le rezolv.
-         Și după aia ce faci cu rezolvările?
-         Le pun în plic și le trimit înapoi la colegiu.
-         Și știi să le faci?
-         Cam așa și așa, zice puștiul oarecum descumpănit.
-         Păi n-ai tu vreun prieten, care să știe să le facă și pe care să-l rogi să te ajute?
Atunci vine primul răspuns uluitor de la tânărul cu mentalitate americană:
-         Hm, nu m-am gândit la asta… Am un coleg… l-aș putea chema pe la mine. Bună idee.
Auzi fraierul! nici măcar nu-i trecuse prin cap că poate păcăli examenul! Ce luzăr…
A doua zi îl abordează el pe unchiu său cu a doua reacție neașteptată de românul nostru:
-                     Știți, m-am gândit la ce mi-ați propus ieri, în legătură cu examenul, dar nu cred că este în favoarea mea să procedez în felul acesta.
-                     Cum adică? De ce să nu fie în favoarea ta?
-                     Păi, subiectele sunt în așa fel gândite încât să pot avea o confirmare că fac față cerințelor colegiului în anul I. Dacă nu le pot rezolva nici n-are rost să mă duc acolo pentru că, cel mai probabil, nu voi putea promova în anul al II-lea. Și ce-am făcut? Am pierdut banii degeaba…!

Au trecut peste 20 de ani și mentalitatea și înțelepciunea puștiului american ni se par la fel de uimitoare...

sâmbătă, 11 iulie 2015

Criza din Grecia

Nu pricep de ce-i așa de greu de înțeles situația Greciei. Inclusiv Putin face greșeli (poate intenționat).
Lucrurile devin simple dacă considerăm o țară ca fiind un sistem autonom din punct de vedere al bunurilor pe care le folosește. Este ca într-o familie: nu poți cheltui mai mult decât produci. Sau poți, dacă cineva îți oferă bani sau bunuri și servicii. Sau poți să faci un împrumut. Pe termen scurt achiziționezi anumite bunuri apoi, în timp, restitui împrumultul.
Exact la fel funcționează și o țară. De exemplu Grecia. Orice țară produce bunuri și servicii. Se aproximează totalitatea bunurilor și serviciilor finite produse printr-un indicator numit produs intern brut (PIB). Acesta se exprimă în bani. De exemplu România în 2013 a avut un PIB de aproximativ 140 de miliarde de euro. Teoretic atât putem și consuma în anul respectiv.
Tot ca într-o familie, o țară are și cheltuieli comune: cheltuieli cu pensiile, ordine publică, sănătate, învățământ, investiții, apărare, aparat de stat, restituire datorii (externe sau interne), subvenții, administrație publică și multe altele. Pentru a susține aceste domenii (cheltuieli) se colectează bani la buget. Vreo 40% din PIB. Aceștia sunt banii cu care guvernul trebuie să se descurce. Dacă vrei bani mai mulți la buget – desigur casă-ți permiți lucruri mai multe sau mai bune – n-ai decât să colectezi mai mulți bani. De exemplu mărind taxele.
            Ei bine, tot ca într-o familie, este foarte greu să ai cheltuieli exact cât sunt veniturile. Dacă cheltuielile sunt mai mari decât veniturile se zice că ai un deficit bugetar. Intri rapid în deficit bugetar dacă, spre exemplu, este an electoral și mărești pensiile și salariile. Sau dacă colectezi prea puțin, sau dacă economia se contractă.
            Să reținem un aspect fundamental: modul în care se cheltuiesc banii este, în cea mai mare măsură, decis direct sau indirect de clasa politică. De cei pe care, teoretic, poporul îi alege.
            Acum intervine partea interesantă: tot ca într-o familie, dacă ai deficit bugetar poți să împrumuți banii care îți lipsesc. Se poate face împrumut extern sau intern, de la populație. Se zice că îți finanțezi deficitul bugetar. Există chiar, printre guvernanți, năstrușnica idee că nu este absolut nicio problemă să ai deficit bugetar atâta vreme cât îl poți finanța. Cu alte cuvinte, după mintea lor creață, poți să cheltui în permanență mai mult decât ceea ce colectezi cu condiția să ai de unde să împrumuți bani pentru diferență!
Deficitul bugetar al Greciei în 2010 a fost estimat la peste 40 de miliarde de dolari. Cu alte cuvinte cu atât cheltuia guvernul grec mai mult decât încasa.
Ce faci dacă ai deficit bugetar? Păi ai mai multe posibilități:
1.    Să crească economia atât de spectaculos încât banii pe care îi colectezi să îți ajungă și pentru cheltuielile curente și pentru restituirea eventualelor datorii;
2.    Să crești taxele. Sau să colectezi mai eficient – înlăturând, pe cât posibil, evaziunea. Colectezi mai mult, ai mai mult.
3.    Presupunând încasările la același nivel, ai putea să te restrângi cu cheltuielile. Ei bine, asta e cel mai greu de făcut. Austeritate. Cum să micșorezi pensiile și salariile bugetarilor? Vin alegerile! Dacă micșorezi investițiile poți să te aștepți la scăderea PIB-ului și nici asta nu-i bine. Nici de la apărare nu-i de tăiat, că ești in NATO. E greu. E foarte greu!
4.    Să împrumuți în continuare, amânând deznodământul. Dar ce te faci când nu mai ai de unde împrumuta?
5.    Printre multele modalități interesante de finanțare a deficitului este și tipărirea de monedă. Dacă ai monedă proprie, poți porni tiparnița. Apare inflație și acesta este un mod de a arunca problema în cârca tuturor cetățenilor.

Acum direct.
Grecia, de zeci de ani, merge pe deficit bugetar. Chiar dacă n-ar avea nicio datorie, guvernul cheltuie lună de lună mult mai mult decât colectează. În plus Grecia a acumulat datorii imense. Are nevoie de bani atât pentru a-și finanța ineficiența cât și pentru a plăti ratele la banii împrumutați până acuma. Peste 300 de miliarde.
Creditorii zic asa: ”Esti într-o situație foarte dificilă și ai nevoie de bani. Alți bani! OK, îți dăm. Dar trebuie să ne dai semne că ai să poți să ni-i dai înapoi. Pentru asta trebuie să ne arăți că faci ceva reforme interne. Mai precis ar trebui să cheltuiești mai puțin și să colectezi mai bine. Crezi că poți să faci asta?”
”Nu vreau să fac asta!” zice Tsipras ”Să-i întrebăm pe greci dacă vor.” ”Nu vrem!”
Situația este și mai complicată pentru că Grecia se află în zona euro. Adică n-are monedă proprie. Dacă s-ar porni tiparnița pentru a acoperi datoria Greciei atunci inflația care ar apărea ar aduce suferința tuturor statelor care folosesc euro. Din această pricină se discută de Grexit. Adică ieși afară și tipărește monedă câtă vrei. Dar banii prin ei înșiși nu aduc bunăstare. Grecii vor trebui, în anii ce urmează, să muncească mult, să-și tragă de la gură ca să se descurce cu cheltuielile (și deocamdată arată că asta nu pot să facă) și, pe deasupra, să mai și producă pentru achitarea datoriei. Parcă nu sună prea bine. Grexitul este dificil și dorită interconectării economice extrem de complexe.
Și dacă rămân în zona euro, tot greu o să le fie – pentru că trebuie, până la urmă, să se obișnuiască să cheltuie mai puțin și să se străduiască să plătească din datorii – dar parcă tot e mai bine. Împreună e mai ușor...
Cum poți să acuzi – la nivel de șef de stat – că Europa n-a intervenit în situația Greciei? Adică ce să facă altceva în afară de a atrage atenția? Guvernul grec este responsabil să rezolve problemele. Adică aleșii poporului. Dacă ei nu fac nimic, ce putere are Europa? Dacă nici ei nu pot să facă nimic, atunci poporul trebui să-și aleagă alți guvernanți. Mai bine de atât nu se poate. Atât poate democrația.

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Vocea lui Tudor Gheorghe



    La începutul anilor 80 eram student la Facultatea de Fizică, la Bucureşti-Măgurele. Facultatea avea o aulă foarte frumoasă, cu o capacitate de peste 600 de locuri pe scaune, aranjate înclinat, pe stil amfiteatru, iar în faţă dispunea de o scenă generoasă, astfel încât adesea se transforma în sală de spectacole.
    Pe scena aceea am văzut o mulţime de artişti: corul Song cu Ioan Luchian Mihalea, Roşu şi Negru, Sfinx, Divertis, Stela Popescu, Mircea Vintilă, Vali Sterian, Florian Pitiş, Bogdan Stanoevici - fostul ministru şi mulţi alţii, care beneficiau de sonorizarea excelentă a sălii.
    Printre aceştia şi Tudor Gheorghe venit cu cobza şi chitara pentru un spectacol de muzică folk.
    Cum era obiceiul, pentru a se încinge atmosfera, în deschiderea acestor spectacole cântau colegi de-ai mei, "greieraşi" cum îmi plăcea să le spun.
    Sala plină, în deschidere cântă Cristinel Corcioveanu - acum profesor in Tecuci, cu câteva albume de muzică folk la activ. Singur pe mijlocul scenei, Cristinel şi microfonul.
     Aplauze pentru Cristinel, apoi o mică pauză şi intră în scenă Tudor Gheorghe cu chitara la gât, în ovaţiile publicului.
     Se duce direct la microfonul din mijlocul scenei, îl ia şi-l duce într-un colţ spunînd, cu o voce amplă care acoperea rumoarea sălii: "Ăsta e pentru cei care n-au voce..." Apoi a cântat mai mult de o oră fără microfon. Şi vă rog să mă credeţi că n-am simţit nicio clipă că ar avea nevoie de amplificare.
    Atunci am înţeles ce înseamnă să ai voce.

duminică, 29 iunie 2014

Ce fac oamenii fericiti?


Happiness. It’s the term thrown around more often than any other term when people are asked what they are looking for in life. A loving partner, a fun high-paying job and endless world travel are also amongst some of the most common answers, however all of these are preference-based means to the one ultimate end, which is happiness. Being so sought-after, I thought I’d comprise a list of common traits that seem to be found in happy people -and I’m talking about the genuinely happy people, and not just those who appear to be so on the surface.
By compiling this list I’m not suggesting that these are the only keys to happiness, I’m simply shedding light on some common characteristics I’ve come to find.

1. Love Themselves For Who They Are

On the surface this may sound incredibly egotistical, but by it I simply mean that they are truly comfortable in their own shoes. They accept and embrace themselves physically, they maintain their true character traits regardless of whether or not they receive approval and they work to make the best of the human experience they are living -rather than wallow in what others would define as weaknesses or shortcomings.

2. See Relationships As An Extension To, Rather Than The Basis Of The Human Experience

Relationships, whether friendly, familial or romantic, are certainly one of the greatest parts of the human experience. However, far too many of us let their presence or absence, and even more so the value we attribute to them dictate our overall happiness in life. I’ve found that genuinely happy people tend to find complete contentment within themselves, and see all relationships as the awesome extension to their self-content. It’s often when we are not looking for others to fill a particular void, or to make us feel a certain way, that most of the truest and most-valuable relationships are formed.

3. Embrace Change

Life is a constant lesson and happy people tend to be well-aware of that. Not only are they always open to change, but they truly listen to suggestions, respect and consider all opinions and take criticism constructively rather than offensively.

4. Celebrate Rather Than Compare Themselves To The Accomplishments Of Others

Jealousy is a killer, and as Gary Allan once said, “You can be the moon and still be jealous of the stars.” We are all capable of accomplishing anything in this life and are the only ones that are going to find the drive within ourselves to do it. Rather than observe and compare to those who have accomplished, the truly happy tend to celebrate it and use it as motivation to accomplish things within their own lives.

5. Never Dwell In Being A Victim

We’ve all been the so-called ‘victim’ to several things in life. Whether it be an unexpected break-up, getting fired from a job, or even something as serious as the recipient of domestic abuse. Truly happy people tend to be those who choose not to dwell in it. They choose to let the victimization strengthen them, rather than wear it as a badge of weakness or as the thing that makes them consistently worthy of receiving sympathy.

6. They Live In The Present

As fun as reminiscing about the past or fantasizing about the future can be, nothing will ever be done in anything but the present and happy people tend to realize that. Not only do they realize it, but they tend to use it as motivation to make the most of it. In addition to being motivating, presence can also come in handy for truly appreciating those moments of relaxation, allowing yourself to be truly in them, rather than projecting future concerns into them.

7. Trust That Everything Happens For A Reason

This can very easily be paired with the choice to not be a victim, but happy people tend to trust the process and existence of everything in their life. They know that nothing is ever too big to handle and choose to embrace what life is currently throwing at them rather than cowering at the sight of it.

8. They Don’t Let Money Dictate Their Lives

Nobody is denying that in this world right now we all need money to exist, and as a result many of us spend the bulk of our lives doing things that help us earn it. What I’ve found to differentiate happy people is that they don’t let money be the ultimate dictator in their life. They still make sensible choices within their means, but they never let money: A) prevent them from pursuing a so-called “risky” passion, B) be the factor that is blamed for why their life is so miserable, C) complain about how little they have. There are creative ways to do everything in this world, and seeing money as only being possible to make in the standard ways is the most crippling thing to that creativity.

9. Look Within For Solutions

One of the most powerful realizations a genuinely happy person will often operate based on is “change starts within.” The empowerment that comes as a result of not only realizing this but even more so in using it as the backbone to everything in life can be quite remarkable. There are thousands of books, mantras, techniques and practices out there that can all help us to find solutions to so many things in life, but they all require one thing to truly be serviceable: the consciousness to support them.

vineri, 20 iunie 2014

pro memoria XIII

Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri
Note, stări, zile

● Spectacolul vieţii zilnice provoacă o sumedenie de „crampe“ vizuale, al căror inventar poate deveni documentaţia unui amplu studiu antropologic. Iată, de pildă, blugii care se disting prin cîteva suprafeţe decolorate şi prin cîteva tăieturi bine plasate, cu marginile zdrenţuite. Ştim că blugii sînt o piesă de vestimentaţie preluată de moda „de avangardă“ din repertoriul umil al îmbrăcăminţii de lucru. Purtaţi, iniţial, de cowboys şi mineri, blugii au devenit trendy, fie pe linia unui îngrijit stil povero, fie pe linia unui anumit tip de lux, camuflat „pop“ în nonşalanţă de stradă. Pînă aici, lucrurile sînt deja clasate. Blugii s-au impus ca fiind practici, comozi, amuzanţi, adoptabili la orice vîrstă. Continui totuşi să mă minunez ca de o deşuchere benignă, dar semnificativă, cînd văd (mai ales domnişoare) care cultivă blugul „sfîşiat“. Adică ce vrem să spunem? Că dispreţuim nou-nouţul? Că ne place să mimăm mizeria? Că, sub blugi, există agreabile bucăţi de piele catifelată, de natură să inflameze imaginaţia? E limpede că avem de-a face cu o estetică a şleampătului, aşa cum, în secolul al XVIII-lea, cîştigase teren o „estetică a drăgălaşului“. E şic să arăţi uşor delabrat. Să te declari solidar cu dezmoşteniţii soartei, să te dai clochard. E o minciună tandră, cu un subton de stînga… A umbla rupt, a refuza să afişezi prea multă cuviinţă „burgheză“ e, în fond, un soi de political correctness. Cu inevitabila componentă de ipocrizie a tuturor gesturilor de acest fel: de fapt, nu eşti un clochard! De fapt, o duci binişor! De fapt, vrei să epatezi! Nu ştim însă ce ne rezervă viitorul. Mîine-poimîine (uneori, s-ar zice că încă de azi) va fi fancy să umbli în izmene sau în furou, să tîrăşti un picior şi, eventual, să puţi niţel…

● Altă stupoare vizuală: văd tot mai des, mai ales în emisiuni de divertisment nocturn, o mulţime de fete cu buze exorbitante, baroce, turgescente, prelucrate cosmetic în aşa fel încît să pară doi crenvurşti aplicaţi samavolnic pe vechea gură a purtătoarei. Adesea, îmi dau seama că duduile cu pricina sînt, la bază, frumuşele. Botox-ul a dat însă totul peste cap. Chipul se reorganizează în jurul unui exces, în jurul unei excrescenţe invadatoare. Aspectul tumoral al noilor buze e gîndit, probabil, să ducă sex-appeal-ul pînă la urlet. În realitate, eu unul rămîn perplex şi inapt de orice divagaţie erotică: contemplu siderat o vietate din lumea ciudăţeniilor de la moşii de pe vremuri. (Îmi aduc şi acum aminte de Drăgaica de la Buzău, unde vizitatorii erau invitaţi să intre într-un mic circ improvizat, în care urmau să vadă „Feemeia, feeeemeia, Efeeea, Pompeeea, care se culcă c-un jaguaaar!“.) Nu reuşesc să desluşesc „ideologia“ ascunsă în spatele acestei decizii anatomice. E vorba oare de un accent pus pe o inavuabilă „funcţionalitate“? E un fel de a atrage atenţia privitorului că persoana pe care o vede constă, strict, în buze, sîni şi popou? Problema este că, în mod evident, buzele supradimensionate sînt invalidante: posesoarele lor au dificultăţi să vorbească articulat, să zîmbească, să mănînce! Par corcite cu o altă fiinţă, care le parazitează, agresiv, chipul. Oricum, e limpede că folcloricul canon al „guriţei“ (cu ale sale „buze dulci“) e depăşit. Se preferă „guroiul“, ventuza cosmică, ochiul vulcanic al unui balaur. Nu poţi să nu te întrebi, candid, cum se sărută o asemenea „instalaţie“? De unde să începi? Nu rişti să te îneci, să te prăvăleşti în abisul interlabial? Sau să te sufoci, cu nasul prins în faldurile unui angrenaj imprevizibil? Fapt e că doamnele despre care vorbesc par fericite. Reuşesc să rîdă mai tot timpul, expandînd lateral, cu oarecare îndemînare, depozitul de carne dintre maxilare, afişează o feciorelnică mîndrie în legătură cu adaosul creator pe care l-au impus portretului dat de Dumnezeu şi au mare succes în emisiunile de gang ale cîtorva moderatori fără prejudecăţi, sau în dormitorul lui Leo din Strehaia. În ce mă priveşte, bombăn senil, mă simt defazat şi recapitulez, visător, buzele mult mai elocvente pentru gustul meu ale cîtorva vedete de pe vremuri… Pînă şi bunicile mi se par mai sexy.

Botox
adăugat de Eremia Simona la data de 26 Mai 2014 10:05:07

Excelent :)

O mica observatie am pentru dl Plesu, de altfel foarte atent la exprimare si impecabil in ceea ce priveste proprietatea termenilor. Botox nu se refera la buze (oricat de tentanta ar fi asocierea cu cuvantul "bot" in contextul dat) ci este o prescurtare de la toxina botulinica, folosita la netezirea ridurilor. Pentru rigurozitate, la umflarea buzelor se foloseste acidul hialuronic (sigur, cuvantul nu e la fel de expresiv ca "botox").

Altfel, articolul e fermecator, comme d'habitude.

luni, 9 iunie 2014

Pro Memoria XII

Balneo-turismul, comoara care umplea de turişti staţiunile Bucovinei
de Cristina RUSU

Pare greu de crezut, mai ales pentru cei mai tineri dintre cititorii acestui material, însă, acum mulţi, mulţi ani, când stră-străbunicii noştri erau copii, Bucovina avea mai multe staţiuni renumite pe plan mondial.
Vorbim de mii de turişti care veneau de peste tot atraşi de cea mai valoroasă monedă de schimb a regiunii, balneo-turismul.
Reţeta au inventat-o austriecii, care în 1888 au dat în folosinţă calea ferată Dărmăneşti-Cacica-Gura Humorului, până la Câmpulung Moldovenesc, în urma unui contract cu un afacerist evreu – Tomazin, care venea cu 94% capital, iar Curtea de la Viena cu 6%.
„Pe vagoane scria Viena–Lemberg–Cacica şi apoi, după inaugurarea în 1902 a tunelului de la Mestecăniş, apare şi Dorna Băi pe tabla vagoanelor. La inaugurare participase însuşi împăratul Franz Joseph”, povesteşte medicul reumatolog Ioan Ieţcu, fost şef al secţiei de balneofizioterapie din cadrul Spitalului Judeţean Suceava.
Doctorul sucevean, împreună cu colegi din Iaşi, a realizat o documentare amplă privind istoria balneo-turismului în Bucovina, o lucrare în care sunt prezentate ingredientele cu care austriecii au reuşit să umple de turişti staţiunile Bucovinei, exploatând cea mai importantă resursă a zonei.

Exerciţiu de imaginaţie. Dorna de azi vs. staţiunea „austriacă” de acum mai bine de un secol
Imaginaţi-vă staţiunea Vatra Dornei de astăzi. Plină de gropi, de şomeri şi cu hoteluri şi pensiuni aproape mai tot anul cu camere goale.
Acum, haideţi să ne întoarcem puţin în timp. De exemplu, în jurul anilor 1890, tot la Vatra Dornei. Doctorul Ioan Ieţcu povesteşte că în acei ani micuţa aşezare de munte era aidoma unui orăşel austriac: „Restaurantul Carl Cristof –vegetarian, Cofetăria Goldenberg - vegetariană cu ultimele specialităţi de îngheţată, farmacia Hygeea a dlui Schaffer, localul Leib, vila Dombrowschi, dotată supermodern, pensiunea Excelsior - i-a cazat pe consulul Angliei, generali şi alţi demnitari români, pensiunea Schwartz, hotelul Hermann Sommer cu lichioruri Gessler, restaurantul Weisselberg, care se aproviziona cu mezeluri de la Fabrica Armbruster, librăria Sigmund Zimmer, iar suveniruri găseai la Jablonower, Vila Nufer - a fost cazat ambasadorul Danemarcei”, povesteşte cunoscutul doctor reumatolog, fost şef al secţiei de Balneofizioterapie din cadrul Spitalului Judeţean Suceava.
Venit la Vatra Dornei, pentru realizarea proiectului Hotelului Căilor Ferate, arhitectul austriac Alois M. Wurm-Arnkreuz, fermecat de peisajul orăşelului de munte, a propus Statului Major General al Armatei construirea unei case de odihnă şi tratament pentru cadrele militare imperiale. Edificiul a fost ridicat un an mai târziu, în 1904, sub numele de „Franz Joseph I Kurhaus”. Astăzi, în acel edificiu funcţionează maternitatea oraşului.
                 
„Apele răcoritoare” i-au fermecat pe austrieci
„Regatul apelor minerale”, aşa s-ar putea numi Vatra Dornei, zona care dispune de mai multe tipuri de ape minerale, utilizate în circuitul balnear pentru aerosoli ori exploatate industrial la Poiana Negri, Şarul Dornei şi Floreni.
Încă din anul 1789,doctorul şi geologul austriac Richard Hacquet scria despre „apele răcoritoare” din zona Dornelor folosite în cura internă.
Localitatea Vatra Dornei a fost organizată ca staţiune balneară în 1804, calitate oficializată în 1874, când apare primul stabiliment balnear.
„Geologul Alois Alth şi farmacistul Torosievici studiază izvoarele, iar în anul 1851 dr. Oran, profesor de balneologie la Berlin, aşază staţiunea Vatra Dornei alături de staţiuni consacrate în Europa. Deja apele minerale carbogazoase erau căutate de protipendada vieneză şi nu numai”, explică doctorul Ieţcu.
Apele minerale de la Vatra Dornei sunt medaliate cu aur la Viena şi cu argint la Frankfurt am Main în 1881.

Balneo-turism, la Dorna Candrenilor, Iacobeni şi Poiana Stampei
Zona Dornelor oferea din punct de vedere al balneo-turismului o varietate largă de servicii.
Acelaşi doctor Ieţcu, alături de doctorii Aurel Maricari, Ştefan Ionescu şi studenţii medicinişti Vlad Rădăşanu şi Simina Rădăşanu, a făcut o „inventariere” a bogăţiilor naturale pe care le ofereau acum aproape un secol localităţile din Bazinul Dornelor.
Dorna Candrenilor oferea climatul, peisajul, băi cu CO2, nămol, iar în 1880se introduce în tratament şi nămolul de turbă de la Poiana Stampei. La Iacobeni funcţionau: Vila Terschanski, Vila Weiss, Pensiunea Brucker, Restaurantul Ellenbogen („cotul” în traducere din germană), vila Riegler - toate aveau şi amenajări balneare pentru băi sulfuroase.

Cel mai frumos ştrand din ţară, la Câmpulung Moldovenesc. Cu restaurant, bar dansant, sală de bridge, grădini moderne
Câmpulung Moldovenesc, la 620 de metri altitudine, dispunea de sanatorii de hidroterapie şi dietetică după metoda Kuhne şi Kneipp, şi locuri de atracţie: Deia, Runcul, Moara Dracului. Către Rarău abia se construia drumul de acces.
Iernile lungi pline de zăpadă, verile răcoroase şi umede, pădurile de conifere şi apropierea de masivele Rarău şi Giumalău au făcut din Câmpulung Moldovenesc o cunoscută staţiune climaterică şi turistică. Oraşul este amintit ca staţiune încă din 1938, iar în acele vremuri cererea turistică devenise cu mult peste ofertă.
În acea perioadă, exista una din cele mai frumoase construcţii din România, ştrandul cunoscut şi sub numele de „Plaja din Câmpulung Moldovenesc”, construită de Adalbert Veczera.
Stabilimentul se compunea dintr-un bazin de 25/50 metri, având curent continuu de apă, adâncimea de 90 de centimetri până la 1,70 metri, bazin pentru copii cu adâncimea de 20 centimetri şi fântână arteziană, teren pentru tenis de câmp cu cabine pentru dezbrăcat (100 de locuri pentru bărbaţi şi 100 de locuri pentru femei), băi cu acid pinic. Exista şi un restaurant, denumit „Stern”, cu bar dansant, sală de bridge, grădini moderne. Aici a fost cazat în 1937 ministrul Dinu Brătianu.
Tot la Câmpulung Moldovenesc funcţiona Stabilimentul Tomaszewski cu hidroterapie Kuhne şi Kneipp, o instituţie foarte modernă în acea perioadă.
La vila Sworakowski, cu 15 camere, aveau loc concerte, iar la restaurantul-hotel Rothkoegel al lui Bruno Katz erau de asemeni amenajări balneare; brutăria Maier Sand vindea franzele a la Kaiser.

Plaje, băi cu nămol şi coajă de stejar, la Vama şi Prisaca Dornei
În documentarea al cărei coautor a fost doctorul Ioan Ieţcu se aminteşte şi de localităţile Vama şi Prisaca Dornei, care aveau plaje, băi cu nămol şi coajă de stejar.
La Frasin şi Gura Humorului era un parc natural lângă munţii din jur şi plaje lângă râul Moldova.
„Staţiunile erau pline de viaţă comercială şi chiar culturală. Într-adevăr, baza dezvoltării economice o constituia turismul”, explică doctorul sucevean.

Băi cu sare, cetină şi plante, în căzi din lemn de stejar, la Cacica
Tot datorită austriecilor s-a dezvoltat şi exploatarea resurselor de sare din zona Cacica. Au fost aduşi oameni pricepuţi în domeniu din tot imperiul, iar în 1791 începe exploatarea sării la Cacica cu specialişti polonezi de la Wieliczka şi Bohnia, unde se extrăgea sare încă din anul 1000.
La Cacica, în urmă cu 50-60 de ani încă se făceau băi cu sare, cetină şi plante din flora montană spontană într-un pavilion din lemn, în căzi din lemn de stejar, lângă intrarea în salină, pavilion numit „Salzbad in Kakzika" (Băi de sare în Cacica).
Pavilionul încă era în picioare până în 1960, când a fost demolat şi-l găsim astăzi doar în imagini de arhivă ale salinei şi în cărţi de specialitate.
„Pavilionul vechi, pe care l-am prins şi eu prin 1950, când mergeam pe 15 august la sărbătoarea Sfintei Maria la Cacica, avea câteva căzi de stejar pentru băi de sare şi plante la îndemâna localnicilor şi a celor din satelor din jur”, rememorează medicul reumatolog Ioan Ieţcu.

Solca, mii de vizitatori. Era considerată a doua destinaţie în Europa, datorită aerului curat
Solca, astăzi un oraş sărăcăcios, uitat de lume, a fost acum aproximativ un secol una dintre staţiunile balneoclimaterice renumite. Tot în perioada în care Bucovina era sub stăpânire austriacă.
Datorită aerului curat, lipsit de curenţi, oraşul era considerat ca fiind din acest punct de vedere a II-a destinaţie în Europa.
Renumele de odinioară al staţiunii Solca i se datorează doctorului Hermann Poras, originar din Cernăuţi, care în iulie 1892 a deschis sanatoriul şi institutul de hidroterapie „Dr. Poras”, ce aducea la Solca în fiecare vară peste 1.000 de vizitatori din toată Europa.
Acest sanatoriu a avut două secţii, şi anume una cu băi medicinale şi una cu electroterapie.
Profesorul Ioan Holeţec scrie în documentările sale despre staţiunea balneoclimaterică Solca: „Se făceau următoarele tratamente şi proceduri: tratament sistematic cu apă, denumit procedeul Winternitz, folosit în neurastenii, astenii şi anemii; băi cu acid carbonic în afecţiuni ale cordului şi ale sistemului central; băi cu ape sărate folosite în afecţiuni reumatismale şi în artrite; băi cu extrase din plante medicinale, din cetină de conifere; procedeul doctorului Bulling care constă în inhalaţii cu esenţă de molid, aerosoli de sare şi ape minerale, folosit în tratarea afecţiunilor cronice ale căilor respiratorii, a astmului şi a TBC-ului incipient, procedee dietetice, gimnastică medicală pentru reconfortarea şi călirea organismului”.

La Solca, turişti de două ori mai mulţi ca la Vatra Dornei
La Solca erau trataţi în sanatoriul doctorului Poras pacienţi care sufereau de boli ale sistemului nervos, boli cardiace, boli ginecologice, boli reumatoide, cât şi de boli ale sistemului respirator.
„Nu a durat mult timp şi succesul s-a arătat, şi anume printr-un aflux foarte mare de vizitatori din întreaga Bucovină, ce au asaltat Solca. Chiar în anul deschiderii sanatoriului numărul acestor vizitatori a fost de peste 1.000, ceea ce a reprezentat pe atunci dublul numărului de vizitatori ce îi avea renumita staţiune bucovineană Vatra Dornei”, se arată într-o lucrare dedicată întemeietorului staţiunii balneoclimaterice Solca, semnată de dr. Ferdinant Eisenhauer.
Culmea, erau mult prea mulţi turişti faţă de numărul locurilor de cazare şi atunci au început la Solca să se ridice vile, hoteluri, restaurante.

„Unul dintre cele mai frumoase sanatorii din estul imperiului austriac”
Profesorul Ioan Holeţec povesteşte că sezonul începea la 15 mai şi se termina la 30 septembrie. Tarifele la Solca erau inferioare staţiunilor similare din alte părţi ale imperiului austriac. O cameră pe lună, la particular, costa 50-60 de coroane, preţ care includea micul dejun, patru-cinci feluri de mâncare la prânz şi două-trei feluri la cină. În perioadele mai reci se acordau reduceri de preţuri la cazare şi masă.
Într-un ghid turistic din 1891 se menţionează: „Datorită numeroşilor şi puternicilor factori activi, sanatoriul este considerat de decenii atât  de bolnavii din apropiere, cât şi de cei din depărtare, ca o bogăţie a estului. Este unul dintre cele mai frumoase sanatorii din estul imperiului austriac. Datorită situaţiei sale specifice şi amenajării eficiente, nu numai pentru cei cu organisme slăbite, dar şi pentru cei cu sufletele obosite, constituie un minunat loc de odihnă şi o deosebit de frumoasă reşedinţă de vară, confortabilă şi ieftină”.

Solca bătea la număr de turişti staţiuni renumite din străinătate
Herman Poras s-a dedicat atât de mult dezvoltării staţiunii Solca, încât în următorii ani, când a scăzut numărul de turişti, a obţinut de la conducerea Bucovinei un împrumut de 6.000 de florini pentru a construi o „Casă a staţiunii”.
Nu şi-a mai văzut visul împlinit, întrucât în mai 1899 este răpus de un infarct, însă Casa staţiunii Solca a fost ridică după 1902, cu contribuţia fiului său, dr. Josef Poras, şi a medicului uman de atunci al localităţii, medicul evreu dr. Hermann Weinberg, în colaborare cu primarul, farmacistul Alexandru Braha.
„Spre sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, numărul vizitatorilor staţiunii Solca creşte mereu, ajungând la peste 10.000 de vizitatori în perioada 1892-1900, număr ce nu fusese ajuns pe atunci pentru perioada de timp respectivă nici de renumitele staţiuni Reichenhall şi Gleichenberg”, se mai arată în lucrarea doctorului Eisenhauer.

18.000 de turişti într-un singur an
La începutul secolului XX, scrie profesorul Holeţec, Solca prezenta condiţii deosebite pentru turişti: telefon şi telegraf, salon „cu cele mai moderne coafuri, cele mai deosebite vopsele de păr, în toate nuanţele, garantat nepericuloase”, o spălătorie cu aburi, curăţătorie şi „boiangerie” unde „se pot spăla în cele mai bune condiţiuni cămăşi, gulere, manşete, lenjerie, rochii”.
„În anul 1938, spre exemplu, se consemnează un număr de peste 18.000 de vizitatori cazaţi în vile, cât şi la particulari, care dispuneau de circa 1.200 de paturi, în case special amenajate în acest scop”, arată profesorul de ştiinţe exacte de la Liceul din Solca.
În sezon, în parcul balnear cânta fanfara militară a Regimentului de Vânători din Cernăuţi.
Când a început cel de-al Doilea Război Mondial, activitatea turistică a stagnat, iar de atunci a început decăderea.
Staţiunea Solca de odinioară a fost „rasă” de atunci de pe faţa pământului. Astăzi, în locul ei, doar un orăşel trist, cu acelaşi nume.


Preluare din Monitorul de Suceava:
http://www.monitorulsv.ro/Reportaj/2014-04-28/Reteta-austriaca-Balneo-turismul-comoara-care-umplea-de-turisti-statiunile-Bucovinei

luni, 19 mai 2014

Pro Memoria XI



Toată viaţa sa, până la decesul fulgerător din martie 1953, Stalin a fost extrem de vigilent în a bloca din faşă orice încercare de cercetare, documentare şi publicare a biografiei sale din tinereţe, care ar fi putut aduce atingere biografiei oficiale a dictatorului de mai târziu. Sub acest aspect, ultima carte a lui Sebag Montefiore, publicată la editura McArthur & Company din Toronto, cu titlul „Young Stalin“ (Stalin Tânăr), este o premieră mondială pentru că descrie în detalii cum a devenit gruzinul Osip Giukaşvili din Osetia dictatorul sovietic Iosif Vissarionovici Stalin din capitala URSS-ului.
Toate lucrările despre Stalin, publicate până azi, tratează laconic anii de tinereţe petrecuţi în Georgia natală de către dictatorul sovietic. Cartea de faţă prezintă în cele 442 de pagini numai anii de tinereţe ai lui Osip Giukașvili în Caucaz, înaintea autoexpatrierii sale în Rusia ţaristă. În mod ferm și incontestabil, Sebag Montefiore s-a impus drept biograful occidental cel mai bine documentat despre viaţa lui Stalin. Acest fapt este admis de scriitori consacraţi, precum profesorul universitar Robert Service din Anglia sau Robert Conquest din SUA, care au cercetat o viaţă întreagă istoria URSS-ului și sunt cunoscuţi în Occident drept kremlinologi.
Prima surpriză pe care o aduce această carte este lista detaliilor total inedite care fac din această biografie o premieră absolută la scară mondială. Lumea se întreabă de unde a procurat autorul atâtea detalii intime și mai ales atâtea fotografii unicat? Răspunsul este dat în ultimele șase pagini care cuprind sute de nume și prenume ale oamenilor din toate colţurile lumii care au furnizat detalii și fotografii inedite din tinereţea lui Osip Giukașvili, începând cu familia prezidenţială a ţării sale natale, Georgia:  Sandra și Mihail Saakașvili.
Autorul scrie că președintele Georgiei a emis un decret prezidenţial pentru admiterea sa în arhivele secrete ale Georgiei fără de care custozii arhivelor au refuzat să-l primească pe autor. Și mai eficace a fost însă invitaţia făcută publicului georgian la televiziunea naţională, ca „cei“ care deţin detalii inedite, jurnale intime sau memorii nepublicate ale celor care l-au cunoscut sau au lucrat cu Stalin să le aducă la Cancelaria prezidenţială a Georgiei care va garanta anonimatul sursei lor, dacă o cer.
Un gangster pur şi simplu
Este evident faptul că autorul cărţii a beneficiat masiv de concursul și prietenia familiei prezidenţiale a Georgiei în colectarea atâtor izvoare de informaţii privind tinereţea gruzină a lui Stalin. Cititorul care are răbdarea și curiozitatea să parcurgă metodic acele ultime șase pagini ale cărţii de faţă rămâne siderat. Sunt acolo nu numai nume georgiene şi rusești, ci provin de la toate etniile din cele patru colţuri ale lumii, de la moștenitori de a treia generaţie, care au păstrat cu mândrie de la bunicii lor documente, fotografii sau jurnale cu însemnări nepublicate, care atestă participarea lor directă la istoria stalinistă a Georgiei sovietice și l-au cunoscut pe Osip Giukașvili înainte de a-și lua numele conspirativ de Stalin.
Istoricii occidentali găsesc în această carte unele explicaţii la declaraţia făcută de premierul Winston Churchill: „Când Stalin a venit la putere, Rusia ara pământul cu plugul de lemn. Când Stalin a murit, ţara sa era cea mai mare superputere a lumii întrecută doar de America“. Cu alte cuvinte, în decursul a 29 de ani, acest gruzin a reușit să facă din Rusia o superputere mondială, ceea ce americanii au putut să facă din ţara lor abia în 200 de ani cu trei duzini de președinţi.
A doua surpriză a cărţii de faţă este dezvăluirea secretului arzător al tinereţii lui Stalin, păzit cu strășnicie atât de către dictator, cât și de succesorii lui de până acum: înainte de a deveni un conducător politic, Osip Giukașvili a fost un gangster, un brigand și un criminal de drept comun, cu multiple arestări în Gruzia natală, spărgător de bănci și escroc calificat. A început prin a estorca bani de la patronii din Caucaz ca „taxă de protecţie“.
Cine refuza să plătească primea un prim avertisment prin incendii organizate de Giukașvili pe proprietăţile lor, provocând pagube mai mari decât taxa de protecţie cerută anterior. După acest avertisment urmau răpiri de persoane din familia patronilor. Baronul Rotschild, care avea întreprinderi petroliere în Caucaz, avea un angajat cu salariu a cărui unică atribuţie era să asigure plata la timp a sumelor cerute de Giukașvili drept taxă de protecţie. Există fotografii în această carte care-l arată pe Osip Giukașvili în arhiva poliţiei din capitala Georgiei, Tiflis, astăzi Tbilisi, îmbrăcat ca Al Capone de la Chicago – superelegant, din banii furaţi din spargerea băncilor Georgiei.
Stalin a fost bătut crunt de mama sa în copilărie
La vârsta de 80 de ani, mama sa, Keke Giukașvili, a scris în memorii nepublicate până azi, că fiul ei Osip a suferit, când avea șase ani, două accidente are l-au lăsat invalid pentru tot restul vieţii (pag. 34). Cu mâna stângă, rămasă mai scurtă decât cea dreaptă, el nu putea ridica o ceașcă de ceai (pag. 33).  Am mai auzit asta la Miami, Florida, la o conferinţă de presă a senatorului democrat Claude Pepper care l-a vizitat pe Stalin la Kremlin. Întrebat de un jurnalist ce anume l-a impresionat când a dat mâna cu Stalin, Claude Pepper a răspuns că a observat că nu putea vedea mâna stângă a dictatorului, deoarece mâneca hainei era mai lungă decât mâna respectivă.
La timpul respectiv n-am crezut acest detaliu neverosimil deoarece făcea din Stalin un estropiat fizic. Autorul adaugă acest amănunt deloc neglijabil pe lista complexelor de inferioritate pe care le-a avut Stalin de-a lungul vieţii.
Alte detalii pe această listă de complexe: degete lipite la un picior, infirmitate care l-a descalificat medical de la efectuarea serviciului militar obligatoriu; faţa brăzdată de cicatrici de la vărsat de vânt și, mai ales, zvonurile persistente că era copil din flori făcut de Keke cu un nobil gruzin, Koba Egnatașvili, a cărui fotografie apare în carte. Pe lângă faptul că era un invalid din punct de vedere fizic, cartea demonstrează că Stalin a fost vătămat psihic în copilărie de pe urma ambilor părinţi. La ultima întâlnire avută de Stalin cu mama sa Keke în anii 1930, martori oculari au relatat că Stalin a întrebat-o de ce îl bătea așa sălbatic când era copil. La care Keke a răspuns prompt: „Dacă nu te băteam, nu ai fi ajuns ce ești astăzi“.
La moartea mamei sale, la Tbilisi, Stalin nu s-a dus la funeralii, preferând să-l trimită pe Lavrenti Beria să se ocupe de înmormântarea lui Keke. De reţinut faptul că Keke nu știa rusește și, ca o consecinţă, n-a putut vorbi cu copiii lui Stalin, Vasili și Svetlana, decât prin translatori din gruzină în rusă. Soţia lui Beria, Nina,  a rezumat admirabil într-o propoziţie că Stalin și soţul ei Lavrenti au trăit, au muncit, au murit și sunt îngropaţi într-o ţară străină, Rusia.
Din anii săi de școală la Seminarul Teologic din Tiflis, Osip Giukașvili a păstrat o amintire frumoasă unui singur dascăl, profesorul de istorie Makhatadze a cărui viaţă a salvat-o în anul 1931, când era în închisoare așteptându-și execuţia. Autorul reproduce în carte următoarea telegramă trimisă de la Moscova de Stalin, primului secretar de partid din Georgia: „Nikolai Dimitrievici Makhatadze în vârstă de 73 de ani este deţinut la închisoarea Metehi. Îl cunosc pe acesta de la Seminar și nu cred că el reprezintă un pericol pentru puterea sovietică. Îţi cer să-l eliberezi pe bătrân și să-mi comunici rezultatul“ (pag. 70).
Cum s-a născut numele Stalin
Autorul acestei cărţi a găsit sursa numelui conspirativ sub care Osip Giukașvili a intrat în istorie. Printre numeroasele amante pe care le-a avut în Georgia, se numără și o activistă, pe nume Liudmila Stal. Era fiica proprietarului unei oţelării din sudul Ucrainei, cu șase ani mai în vârstă și o veterană a închisorilor ţariste. Idila lor amoroasă a fost intermitentă întrucât ea s-a autoexilat la Paris.
Aceasta a lucrat îndeaproape cu Lenin în exil și de câte ori s-a văzut cu Lenin în străinătate, Stalin s-a revăzut și cu Liudmila Stal, care a exercitat o evidentă influenţă asupra tânărului georgian. S-au revăzut în mod cert în anul 1917. Nu a supravieţuit nimic din prietenia lor, cu excepţia unei surprinzătoare decizii pentru restul vieţii sale: georgianul Giukașvili a luat de la această Liudmila Stal numele său conspirativ de Stalin. Autorul a inclus în galeria fotografiilor inedite din această carte și poza Liudmilei Stal din perioada tinereţii ei.
Tot la acest capitol, autorul scrie că și Lenin avea multe amante la activ. În exil Lenin s-a implicat într-o idilă amoroasă pasionantă cu Inessa Armand, o femeie frumoasă măritată cu un bogătaș francez. După ce a ajuns la putere în 1917, Lenin a avut relaţii amoroase cu secretarele sale și, potrivit lui Stalin, soţia lui Lenin, Nadejda Krupskaia s-a adresat Biroului Politic pentru a reclama comportamentul acelor secretare (pag. 151). 
În primii ani după Revoluţia Rusă din 1917, Inessa Armand i-a cerut voie lui Lenin s-o lase să plece la băi, la Karlsbad, în Germania. Lenin a convins-o să se ducă în Caucaz mai curând decât în Germania și ea a acceptat sugestia. Numai că în Caucaz, Inessa Armand s-a îmbolnăvit de tifos și cu toate îngrijirile medicilor a decedat acolo.
Martori oculari, care erau în gara moscovită la sosirea trenului funerar ce o aducea acasă pe Inessa Armand, n-au putut să uite că Lenin era pe peron într-o asemenea stare încât trebuia susţinut de ambele braţe de soţia sa și de alţi apropiaţi.
 N-a venit la birou multe zile după înmormântarea ei. Un detaliu minor, dar extrem de ilustrativ: Inessa Armand are mormântul în Piaţa Roșie în spatele mausoleului lui Lenin, alături de marile celebrităţi ale statului sovietic, ca președinţii URSS, Yakov Sverdlov, Mihail Kalinin, Leonid Brejnev, în timp ce soţia lui Lenin a fost incinerată și urna ei este cimentată în zidul Kremlinului, alături de personalităţi de rang secund, precum mareșalii Jukov și Malinovski. Tot în același cimitir din Piaţa Roșie se află îngropat și sarcofagul lui Stalin după ce a fost scos din mausoleu la ordinul lui Hrușciov.
Din această carte mai aflăm că meseria de bază și singura ocupaţie legitimă avută de Stalin a fost cea de cizmar, meserie învăţată de la tatăl său, Beso Giukașvili, mort de tânăr într-o încăierare cu alţi beţivi din Osetia natală (pag. 45). Ar fi rămas probabil cizmar tot restul vieţii dacă mama sa, Keke, n-ar fi apelat la ajutorul lui Koba Egnatașvili pentru obţinerea unei burse de studii pentru fiul ei Osip. Așa va ajunge acesta să studieze teologia la Seminarul din Tiflis, de unde va fi exmatriculat pentru indisciplină, insubordonare faţă de profesori și lecturi interzise. Visul lui Keke de a-l vedea preot s-a spulberat, Osip preferând o viaţă subterană, cu activităţi criminale soldate cu nouă arestări și opt evadări din exilul siberian.
Din lectura acestei cărţi rezultă faptul că georgianul Osip Giukașvili a câștigat simpatia lui Lenin pe când acesta se afla în exil în Elveţia. O bună parte din finanţarea activităţilor politice ale lui Lenin din exil au fost asigurate din banii trimiși de acest georgian, din jefuirea băncilor din Caucaz.  „Jefuirea băncilor nu era singura sursă de finanţare a lui Lenin. El a ordonat unei perechi de bandiţi bolșevici să seducă două surori retrase care au moștenit o avere imensă de la unchiul lor, industriașul Schmidt.
Activităţile politice ale lui Lenin, sponsorizate din jafurile lui Stalin
Dubla seducţie a reușit, deși Lenin a recunoscut că n-ar fi putut s-o facă el însuși. Unul dintre seducători, Victor Taratuta, a furat o sumă considerabilă din moștenire pentru a o cheltui pe picior mare înainte de a expedia lui Lenin restul banilor“(pag. 190). În această carte este descrisă și lansarea ziarului bolșevic „Pravda“, în anul 1912, fondatorii lui fiind tânărul Stalin și Viaceslav Scriabin, intrat în istorie sub numele conspirativ de Molotov, care va fi mâna dreaptă a lui Stalin pentru următorii 41 de ani. Sunt multe articole scrise de Stalin și tipărite în „Pravda“ sau sub formă de broșuri. Marxismul și problema naţională este cea mai cunoscută lucrare scrisă de Stalin.
El nu s-a oprit din a edita această lucrare pe toată durata vieţii sale. Lucrarea a fost un răspuns la propunerea socialiștilor austrieci înaintată lui Lenin înainte de revoluţie și numită de Lenin „o federaţie austriacă în interiorul Partidului“. Ca întotdeauna, Lenin era pragmatic, vizionar și doctrinar. El s-a temut că evreii Bund-ului și menșevicii georgieni, care susţineau diverse versiuni de autonomie culturală sau chiar separatism naţional, vor face Partidul și Imperiul Rus neguvernabil sub bolșevici. Lenin avea nevoie de o teorie care să ofere idealul autonomiei și dreptul la secesiune fără a-l acorda în practică pe vreunul dintre ele. Lenin și Stalin au căzut de acord că nimic n-ar trebui să stea în calea Statului Centralizat.
Stalin a definit naţiunea ca fiind: „o comunitate de oameni, formată istoric, unită prin comunitatea de limbă, teritoriu, viaţă economică și profil psihologic“. Despre evrei Stalin se întreba: „Ce fel de naţiune este o naţiune evreiască care constă din evrei georgieni, evrei daghestani, evrei ruși și evrei americani care nu se înţeleg între ei, locuiesc în diferite părţi ale globului... și nu acţionează niciodată împreună și unitar în timp de pace sau război? Ei sunt asimilaţi pentru că nu au «un stat stabil şi larg legat de teritoriu»“.
Dreptul la secesiune a fost oferit în această lucrare (dar numai în teorie), și niciodată aplicat în practică (cu excepţia Finlandei). Această doctrină a naţionalităţilor n-a fost scrisă frumos, dar a avut un fel de subtilitate care s-a transformat în realitate când Stalin a creat reţeaua de republici unionale care vor constitui URSS-ul. Ea rămâne relevantă pentru că dezmembrarea URSS-ului în anul 1991 a permis unor mari republici ca Ucraina, Estonia și Georgia să devină independente (pag. 277). Tot în această perioadă tânărul Stalin face cunoștinţă cu Lev Rosenfeld, pe numele conspirativ Kamenev, cu care Stalin va conduce un timp ţara, după moartea lui Lenin în 1924.
Tatăl lui Lev Rosenfeld-Kamenev era un inginer bogat care a construit calea ferată Batumi-Baku, inginer care și-a finanţat fiul marxist, Lev, în activităţile sale comuniste. Deși mai tânăr, Lev Kamenev s-a împrietenit cu Stalin, dar a făcut greșeala capitală să-l patroneze pe acesta prin educaţia sa aleasă până când a fost prea târziu s-o mai dreagă, sfârșind în faţa unui pluton de execuţie, la ordinul lui Stalin.
Un alt nume sonor prezentat în această carte este cel al unui meșteșugar evreu, Meyer Wallach, pe numele conspirativ Maxim Litvinov, ajuns ministru de Externe al URSS și amic de-al lui Nicolae Titulescu în perioada interbelică. Un detaliu interesant îl reprezintă dezvăluirea multiplelor călătorii internaţionale ale lui Stalin, efectuate sub numele conspirativ de Ivanovici.
A călătorit la Londra și Berlin (unde s-a întâlnit cu Lenin), la Stockholm (unde l-a cunoscut pe strungarul Voroșilov), la Viena etc. Ajuns dictator la Kremlin, Stalin n-a mai călătorit în afara URSS decât pentru cele două întâlniri cu liderii aliaţi anglo-americani la Teheran, în 1943, și la Potsdam, în 1945. A fost la un pas să se întâlnească cu Hitler, dacă Stalin ar fi preferat să negocieze cu Hitler Pactul de Neagresiune de la 23 August 1939, în loc de von Ribbentrop.
Hitler este înregistrat documentar că s-a declarat gata să meargă personal la Moscova, dacă va fi nevoie, ca să semneze Pactul de Neagresiune. Dar în loc de pactul Stalin-Hitler, el a intrat în istorie ca Pactul Molotov-Ribbentrop... O posibilă explicaţie este dată de faptul că lui Stalin îi era frică de avion. La plecarea sa spre Teheran, în 1943, pe aeroportul din Moscova Stalin și-a uimit însoţitorii prin faptul că în loc să urce în avionul care-l aștepta, s-a urcat în avionul pregătit pentru Beria! La întâlnirea cu Truman și Churchill de la Potsdam în 1945, Stalin s-a dus cu un tren blindat, iar pe fiecare parte a căii ferate erau postaţi la fiecare 500 de metri soldaţi sovietici.
Un alt detaliu pitoresc este faptul că la abdicarea ţarului de la tronul Rusiei, toţi conducătorii bolșevici erau în străinătate: „Troţki și Buharin la New-York, Lenin și Martov în Elveţia. Bolșevicii descumpăniţi din Petrograd erau conduși de un tânăr muncitor, de 33 de ani, pe nume Alexandr Șliapnikov și de Molotov care avea 27 de ani. Existau mai puţin de 25.000 de bolșevici în întreaga Rusie și numai 1.000 dintre ei erau activişti veterani“ (pag. 324).
Acești oameni habar n-aveau atunci că ei fac istoria ţării lor pentru următorul secol! În concluzie, portretul rezultat din această carte ne dezvăluie în persoana lui Osip Giukașvili-Stalin un om estropiat și vătămat psihic încă din copilărie, total lipsit de căldură sufletească, a cărui supremă plăcere era să ucidă. Acest portret veridic, neretușat apare abia la o jumătate de secol de la moartea dictatorului, după ce s-a făcut responsabil de moartea a zeci de milioane de bărbaţi, femei și copii.


marți, 13 mai 2014

Cacofonia

De multa vreme tot spun ca este mai bine sa acceptam cacofonia decit sa stilcim exprimarea - si limba - cautind s-o ocolim.
Acest "si" care se strecoara unde nu-si are locul este unul din multele neajunsuri.
Dar asa de bine ca Dan Alexe... n-as fi putut-o spune!

Limbă nouă de căcat...
Oroarea de “cacofonie" și cum "ca și" a devenit formulă oficială...
Zice Ponta: "Rogozin provoacă; am acționat eu CA ȘI comandant suprem…”
De ce “CA ȘI comandant” ?!… De ce nu putea zice, dacă e mânat de spaima cacofoniei, "în calitatea de comandant suprem", sau orice altă circumlocuțiune care ar permite ocolirea lui "ca și”?
Și de ce nu putem renunța la spaima cacofoniei, pe care de pildă franceza nu o ia in seamă, deși posedă la rândul ei vocabula "caca"?
Din ego șubred, de-aia...
La fel, cum nu mă voi obosi să repet, stimați oameni buni : nu mai ziceți/scrieți, de cineva că s-a "făcut de cacao" (sau "de kk"). Spuneti că s-a făcut de căcat. Avem o limbă dîrză, iar căcat e un latinism viguros. "Culo cacare”se spunea in latinã!...
Cu "cacao" și “kk" vă miorlăiți fals pudic. "S-a făcut de căcat" nu e un clișeu, ci o veche expresie românească fără pretenții. "Cacao" e in schimb un clișeu afectat și obosit.
De altfel, ce vorbă credeți că folosea la mânie Vodă Ștefan când voia să-și informeze franc boierii că sînt un neam de căcat?…