marți, 21 martie 2017

Poem



În vis, azi dimineață,
de nătâng,
te-am iubit prea tare
sau, nu știu,
poate prea adânc;
că ai țipat
de mirare
sau, poate,
că te-am iubit prea tare.

țipătul tău
împletit în zbor de ciocârlii
a sparte cerul
în mii.

De aceea Sfântul Soare,
ori poate de  mirare,
acum nu mai are
pe ce răsări.

Uimită ai tresărit
și te-ai oprit.
Atunci,
un ciob de senin,
ca un strop azuriu de cerneală,
ți-a intrat în ochi,
din greșeală.

Acum când Soarele nu mai are
pe ce răsări,
mă rog de tine frumoaso:
-  Lasă-mă să mă scufund
o clipă
în albastrul privirii tale,
ca să-mi amitesc frumusețea
cerului senin
de dinainte de dragoste...

(1998)

Meritocrația

.
Dintre toate cele de dinainte de 89 cel mai mult regret meritocrația. Pe vremea aceea exista un autentic respect pentru omul deștept și în particular pentru cel cu școală. Greu ajungeai să faci o facultate pentru că locurile erau puține și intrau doar cei mai buni dintre cei buni. De multe ori calitățile intelectuale trebuiau dublate de mari eforturi pentru a putea ajunge să ocupi unul din aceste locuri. Facultatea era facultate, se studia cu o sârguință destul de greu de imaginat pentru tinerii din ziua de azi. Spre exemplu nu puteai să faci, ca acum, două facultăți în același timp. Era materie multă, laboratoarele se făceau cu seriozitate, iar la examen profesorii nu te treceau pe nimic.  Dacă vreți o părere personală, cred că efortul era aproximativ dublu față de ceea ce se întâmplă acum. Diploma obținută la sfârșitul anilor de studiu era o garanție a calităților intelectuale și a valorii celui care o poseda. Un doctorat, sau o a doua facultate te propulsa în vârful elitei intelectuale și era foarte mic numărul celor care ajungeau la o asemenea performanță.

Această stare de lucruri am impresia că nu se va întoarce niciodată. Suntem conduși de o mulțime de indivizi care pe vremea de care vorbesc ar fi fost cel mult absolvenți de școală profesională. Unii, ceva mai în vârstă, chiar asta au și făcut, o școală profesională și au luat după revoluție, cu greu, diploma de bacalaureat, o licență și apoi câteva doctorate. Nu doar unul. Depinde de cât ”a investit”. Mass media protevistă cultivă anti meritocrația declarând ”vedete” tot felul de nulități și aducând obsesiv în prim plan zbuciumul cotidian al starletelor de mâna a doua, unele neavând nici măcar acele dotări naturale minime care pe vremea grecilor antici ar fi putut fi considerate virtuți. Măcar de nu s-ar da în spectacol. Cu cât se dau mai tare în stambă cu atât își etalează mai plenar nonvaloarea. Știți vorba aceea: ”Când se suie-n pom maimuța/ I se vede bine... puța”. Cu cât e mai sus cu atât o vedem mai bine.


Știam eu că la revoluție apele se tulbură și gunoaiele ies la suprafață și că trebuie să așteptăm o vreme până când toate se mai limpezesc, dar au trecut aproape 30 de ani și parcă am început să-mi pierd răbdarea.

luni, 27 februarie 2017

lista de filme

Pentru elevii mei

Gasiti, mai jos, o lista de filme pe care cred ca merita sa le vedeti.
Am incercat sa respect doua lucruri: sa fie filme care sa va placa si sa fie filme care conteaza pentru cultura generala.
Nu toate filmele propuse respecta ambele cerinte si nu sunt puse in nicio ordine.
De asemenea, daca ne referim doar la cultura generala, filmele din lista sunt cel mult un bun inceput.
Sper sa va placa. Vizionare placuta!


• Slumdog Millionaire - 2008
• Pulp Fiction (1994) - is an American neo-noir crime black comedy film (John Travolta, Uma Thurman, Bruce Willis)
• Frumoasa și bestia (1991)
• The Matrix (1999), The Matrix Reloaded, The Matrix Revolutions (2003), 
• Shakespeare in Love (Oscar 1998) - film de dragoste
• As Good as It Gets (1997) romantic comedy film. It stars Jack Nicholson as a misanthropic, racist, obsessive-compulsive novelist, Helen Hunt as a single mother with a chronically ill son, and Greg Kinnear as a gay artist.
• Amadeus (1984) Filmul, inspirat din viața lui Wolfgang Amadeus Mozart (jucat de Tom Hulce), a câștigat 40 de premii (dintre care 8 Premii Oscar)
• Life Is Beautiful (1997)
• Tăcerea mieilor (1991) - 5 oscaruri
• Scent of a Woman (1992) cu Al Pacino (sigur o sa-ti placa)
• Dances with Wolves (1990)
• Forrest Gump (1994) - 6 premii Oscar.
• Love Story (1970)
• The Sixth Sense (1999) - This is one of the rarest of movie treats, a thinking person's thriller that is genuinely haunting. You're lucky if you see a movie that you are still thinking about it hours later. (American supernatural horror-thriller film)
• My Fair Lady (1964)
• Kagemusha (1980) - film greu
• The Shawshank Redemption - 1994 (Inchisoarea ingerilor)
• Apollo 13 (1995)
• Point Break (1991) - film de actiune (cred ca e pe gustul vostru)
• Ghost (1990)
• E.T. the Extra-Terrestrial science-fiction 1982, câștigător al premiului Oscar. (Steven Spielberg)
• How to Steal a Million (1966) - comedie cu Audrey Hepburn si Peter o'Toole
• Phenomenon (1996) american romantic fantasy drama film cu John Travolta
• Rocky (1976)
• Roman Holiday (1953) comedie romantica cu Gregory Peck si Audrey Hepburn
• Pe aripile vântului (Gone With the Wind - 1939) este unul dintre cele mai vizionate filme din istoria cinematografiei mondiale. 10 premii Oscar. Merita citita si cartea, este exceptionala.
• The Secret of Santa Vittoria (1969) - Stanley Kramer
• Kramer Vs. Kramer (1979)
• Chicago (2002) - musical criminal comedy
• Tuck Everlasting (2002) - esti invitat sa raspunzi la intrebarea: "Ai vrea sa traiesti pentru totdeauna?"
• Some Like It Hot (1959) - Unora le place jazzul (Marilyn Monroe, Tony Curtis, Jack Lemmon) - comedie
• Father of the Bride (1950) - Elizabeth Taylor, Spencer Tracy
• Unforgiven (1992)
• Birdman (2014) - urmariti montajul: este atat de bine realizat incat ai impresia ca operatorul a deschis aparatul la inceputul filmului si apoi l-a inchis la sfarsit. Filmul are 4 Oscaruri (9 nominalizari) dar... nu are Oscarul pentru montaj!
• Călăuza (1979) - Andrei Tarkovski (film rusesc; greu)
• Câteva zile din viața lui Oblomov (film rusesc cu iz de comedie, 1980 - Nikita Mihalkov) - ca sa intelegi (mai bine) ce este lenea
• They Shoot Horses, Don't They (1969) - Și caii se împușcă, nu-i așa? (un film tulburator, greu)
• Basic Instinct 1992 neo-noir erotic thriller - candidat la Zmeura de Aur
• Zbor deasupra unui cuib de cuci (1975)
• The English Patient (1996)
• Blow-Up, 1966, Michelangelo Antonioni film destul de greu (merita vazut)
• Ladri di biciclette (1948) Hoti de biciclete (Vittorio De Sica) film greu
• The Artist (2011)
• Jurassic Park (1993)
• Rain Man (1988)
• Fata fără zestre (1984) - film rusesc, de atmosfera
• The Party (Petrecerea) 1968, jumătate de comedie 
• The Notebook (2004)
• The Snorkel (1958) - un thriller in care stii de la inceput criminalul si totusi te tine in suspans.
• The Karate Kid 1984 - film usurel, pe gustul vostru
• Casablanca (1942) - drama romantica cu Ingrid Bergman si Humphrey Bogart
• Citizen Kane (Cetăţeanul Kane) 1941 (anumiti critici considera ca este cel mai bun film ever)
• Indecent Proposal (1993) Robert Redford, Demi Moore și Woody Harrelson - filmul are Zmeura de Aur
• High Noon (1952) - un film in care durata actiunii este egala cu durata vizionarii fimlului (timpul se scurge la fel si pentru personaje si pentru spectator) - 4 premii Oscar.
 Psycho (1960) - Alfred Hitchcock
 The Bucket List - 2007
 Groundhog Day (1993) - personajul principal este prins într-o buclă temporală; în fiecare dimineață se trezește în aceeași zi. Scapă din capcana timpului doar când învață altruismul.
 Romeo and Juliet (1968) în regia lui Franco Zeffirelli.
Romeo și Julieta, într-un fel sau altul, tot trebuie văzut. În coloana sonoră a filmului lui Zeffirelli veți găsi o melodie celebră a lui Nino Rota: "What Is a Youth?"
Pentru o adaptare modernă a celebrei piese a lui Shakespeare poți încerca ”Romeo + Juliet” cu Leonardo Di Caprio (1996). Filmul lui Baz Luhrmann are o dinamică deosebită, parcă ar fi un videoclip mai lung.
 Sin City (also known as Frank Miller's Sin City) is a 2005 American neo-noir crime anthology film written, produced, and directed by Frank Miller and Robert Rodriguez.
Imaginea este speciala: alb-negru cu pete de culoare.
Quentin Tarantino regizeaza o scena din film, ca regizor invitat.
 Zorba grecul (Zorba the Greek) - 1964. Un american de origine mexicană, Anthony Quinn, ne povestește ce înseamnă sufletul grec. Filmul este regizat de un cipriot dar măcar cartea, după care este făcut filmul, este scrisă de un grec (născut în Creta și școlit la Paris). 

sâmbătă, 28 ianuarie 2017

Mai trebuie sare

(Pentru copiii mei)

            Bunicul meu din partea mamei, Zaharie, s-a prăpădit în război. Familia l-a așteptat o vreme crezînd că, aidoma altor luptători pe fronturile din Rusia, se va întoarce. Apoi am aflat de la cineva dintr-un sat vecin că a fost împușcat; mai precis executat.
Pe cel de-al doilea soț al bunicii mele, tatăl vitreg al mamei mele, îl chema tot Zaharie și a fost cel mai bun om pe care l-am întâlnit în viața mea. Cel mai bun cu mine, vreau să zic. Altfel cu familia nu prea se împăca, iar mama zice că s-a purtat cu ea chiar ca un tată vitreg. Era arțăgos și răutăcios. Se certa cu bunica aproape tot timpul și cred că, din când în când, o mai și abțiguia. Nu chiar lovituri. Imbrânceli, scuturări de mână. Violențe mici, dar violențe. Cu mine însă... era pâinea lui Dumnezeu. Îmi făcea toate poftele. Nu puteți să vă imaginați sau să vă doriți un bunic mai bun. Când eram bolnav era suficient să mă duc la moșu. Dragostea pe care o simțeam acolo mă făcea bine. Îmi făcea de toate cele. Mă băga în pat și mă înfofolea, imi făcea ceaiuri, îmi freca ou cu zahăr și câte și mai câte. Imi dădea chiar, fără să vadă bunica, bucățele de Cavit. Mâncam și câte  trei patru, degeaba ne certa bunica că doza maximă, pentru un adult, este de o bucată pe zi.
Făcuse armata și războiul la vânători de munte, așa că era un bun schior. De aceea, încă de mic mi-a pus schiurile în picioare. Mi le făcea el însuși. Parcă-l văd. Scotea limba printre dinți – gest incontrolabil – o mușca ușor și se dădea la treabă. Prima mea pereche de schiuri a fost doar legături și partea din față a schiului, ușor îndoită. Zicea moșu că dacă cad, și de obicei se cade pe spate, să nu mă încurce schiurile la căzătură. A doua pereche de schiuri și a treia tot moșu mi le-a făcut. Ba mi-a făcut și patine. Din lemn. Se legau peste bocanc cu sfoară și mai mult mă împiedicam decât alunecam, dar am învățat să patinez.
Îmi făcea undițe ori de câte ori îl rugam și mergeam împreună la pescuit, mai ales la pescuit cu vârșa.  Mergeam în sus pe Blândeț și din loc în loc, unde erau știolboane pline de boișteni, ne opream. Aveam vreo trei vârșe în care puneam firimituri de mămăligă ori de pâine. Se băgau în vârșă câte douăzeci – treizeci de boișteni și porcușori,  nu mai mari ca degetul. Îi scoteam zvârcolindu-se și-i puneam într-un borcan mare, de murături. Aduceam acasă vreo câteva sute și bunica îi gătea. Îi eviscera dintr-o mișcare apoi ori făcea papricaș cu smântână – nici n-am mai mâncat niciodată de-atunci – ori făcea o minunăție numită legume scurse. Punea peștișorii la fiert impreună cu multă lobodă și frunze de sfeclă și alte verdețuri de prin grădină și îi lăsa să fiarbă până scădea apa. Ieșea ceva de consistența spanacului netocat, cu peștișori din belșug. Punea deasupa mujdei și servea cu mămăligă. N-ați mâncat ceva mai bun.
Moșu era bolnav; s-a întors bolnav din război. Zicea că în urma unei explozii s-a ales cu capul turtit. Dar mai ales avea probleme digestive. Avusese mai multe operații, vreo șapte, și una dintre ele l-a lăsat fără trei sferturi de stomac. A făcut foamea pe front. Povestea că se băteau pe un cartof crud, așa de cumplit a fost. Boala de stomac i s-a tras de la faptul că a mâncat ovăz crud. Zicea că ovăzul i-ar fi perforat stomacul. Dar bunicul a răzbit. Așa plin de boli, era un organism foarte puternic. De fapt de copil fusese un drac împielițat. Îmi povestea cum nu-i era frică de nimeni. Zicea că o dată, pe când era la școală, s-a luat de un vlăjgan de două ori mai mare ca el. Moșu i-a făcut ceva, apoi a luat-o la fugă. Vlăjganul, după el. Și fug ei ce fug și când să-l găbjească, numai ce se lasă moșu pe vine. Se-mpiedică vlăjganul și se proptește, cât era de mare, cu nasul în pământ. Moșu se întoarce și pe-aici ți-e drumul!
Pe cât de iuți îi erau picioarele pe atât de sprintenă îi era mintea. A făcut doar două clase dar fusese elev bun, îi plăcea mai ales aritmetica. De la el știu o problemă interesantă. Un țăran merge în piață cu 30 de lei și trebuie să cumpere treizeci de ouă (nici mai multe nici mai puține și să cheltuiască toți banii). Trebuie să cumpere ouă de trei feluri, de găină – 50 de bani oul, de rață – 2 lei oul și de gâscă – 3 lei oul. Câte cumpără din fiecare? Problema este grea chiar și pentru un elev de liceu, pentru că nu se poate rezolva cu sisteme de ecuații. Am aflat, mai târziu, că este o problemă numită ”diofantiană”, care se rezolvă doar în mulțimea numerelor întregi.
Povestea că a fost luat prizonier de cinci ori și de tot cinci ori a evadat. O dată a evadat, dintr-un lagăr, trecând printr-un șanț cu dejecții. Deasupra șanțului era un gard. Trebuia să te bagi complet, de o parte a gardului și ieșeai, în libertate, de cealaltă parte a gardului. Altă dată zicea că a evadat din convoi. A tot păzit locurile prin care mărșăluiau până când a ajuns în preajma unei ape și a văzut că dacă o zbughește la vreo zece metri de convoi, poate să dispară după un mal mai abrupt. Așa a făcut. Zicea că au tras după el, i-au vâjâit gloanțe pe la ureche, dar a scăpat. A venit acasă pe jos, ascunzându-se prin poduri de case și dormind în căpițe de fân.
Mai povestea smerit că el niciodată n-a împușcat niciun om, niciun soldat. Zicea că trăgea un pic deasupra capului. Era convins că de aceea l-a ocrotit Dumnezeu și a ajuns întreg acasă.
Îi plăcea să se laude că în război a fost ”până în fundul Rusiei” adică până în Caucaz. Rostea des cuvintele astea cu o fudulie de ziceai că a ajuns până pe Lună. Copil fiind, îl ascultam cu gura căscată și trăiam, împreună cu moșu, amintirile din război. Asta până când mi-am cumpărat primul altlas geografic. I-am arătat Uniunea Sovietică pe hartă – era cu roz – și, când a văzut căt e de mare, s-a crucit. Zicea: ”Vai de mine și de mine... și eu care ziceam că am fost până în fundul Rusiei... și Caucazul e numai colea...”. Până în Caucaz a ajuns pe jos, înțelegem că i s-a părut că e în ”fundul Rusiei”.
Când am făcut vărsat de vânt, cred că eram prin clasa a III-a, mi-am petrecut boala acasă la moșu. A fost cumplit. Mă mânca până la usturime tot trupul și n-aveam voie să mă scarpin. Pustulele dacă se sparg lasă urme pe viață. Ajungi ”ciupit de vărsat”. Aveam febră și mă păzea moșu de frig, ca la gripă. După vreo două săptămâni, când începeam să intru în convalaescență, am ieșit cu moșu la aer, în fața porții. Moșu fuma Mărășești, tăiate în două, ca să fumeze mai puțin. Le tăia cu lama și le punea în tabacheră, sub cele două elastice. Apoi lua câte o jumătate, o băga în sipcă și o fuma sprijinindu-și mâna de genunchi. Trăgea din sipcă până ce din țigară rămâneau doar câțiva milimetri. Atunci, în fața porții, mi-a dat să trag din țigară, să văd cum e, să nu mai fiu curios. Pentru mine a fost un lucru foarte mare. Nu mi-aș fi imaginat că aș putea eu să ajung să trag din țigară.
Stăteam amândoi cu fundul pe pat și în fața noastră era gura sobei. Moșu avea o ladă verde din lemn în care ținea lemnele de foc și un clește mare din fier, făcut la fierar, cu care aranja cărbunii.  Din pricina problemelor cu stomacul mânca pâine prăjită și carne friptă direct pe jăratic. Punea bucățile mari de ficat direct pe cărbunii încinși și apoi, când știa el mai bine, cu limba scoasă printre dinți, lua cleștele de fier și întorcea bucata de ficat să se pătrundă și pe partea cealaltă. Doamne ce gustos era ficatul cu cărbune stins, amestecat cu dragostea moșului...


Ce vă povestesc eu e de prin anii 60-70. Moșu fusese portar la Salină și era pensionat pe caz de boală. Lua antinevralgice cu pumnul și fuma jumătăți de țigară ca să se amăgească că fumează mai mult. Bola îi ascuțise simțurile dincolo de ce iși imaginează omul de rând. Când bunica îi făcea câte un borș își băga nasul mare în oală și adulmecând aburii fierbinți zicea sfătos: ”Mai trebe sare...”

28 ianuarie 2017

sâmbătă, 19 decembrie 2015

Masa de Craciun in Franta

Un coleg de liceu care locuieste in Franta, La Roche-sur-Yon, departamentul Vendee, mi-a povestit cum sarbatoreste Craciunul in familie.

"Merci pentru mesaj si urari. Sint si eu in vacanta pina luni 4 ianuarie. Elevii au plecat din scoala joi seara si azi am avut doar o sedinta pedagogica toata ziua, cu un coach specialist in inteligenta colectiva si pedagogie. A fost pentru a treia oara, de la inceputul scolii, ne-a placut. Nu plecam, raminem in Vendee, dar vom avea 5 mese in familie si prieteni, 2 acasa si 3 in deplasare. vacanta va trece repede. Duminica ma duc la Nantes la o slujba la biserica ortodoxa romana si apoi la un magazin romanesc sa cumpar ceva produse romanesti, varza si foi de vita de vie pentru sarmale, zacusca de vinete, fasole si ciuperci, ceva bere si vin romanesc, Eugenii si alte cele. Anul trecut cind am vazut Eugeniile mi-a dat plinsul amintindu-mi de cele doua eugenii pe care mi le punea mama in ghiozdan, cind mergeam la scoala.

Berea romaneasca e buna, vinul e un pic scump pentru calitatea sa, dar din snobism iau sa le servesc familiei si prietenilor francezi un vin romanesc. Sarmale voi face la inceputul lui ianuarie ca acum in perioada sarbatorilor vom minca meniuri specifice.

De Craciun avem familia sotiei la noi, soacra, cumnata, cumnatul si fiul lor. Meniul va fi cel traditional de Craciun: incepem cu sampanie si niste verrines (niste amuses bouche cum spun francezii) apoi hutres (scoici adica stridii cum spun romanii) cu un vin alb sec. Se servesc cu lamie si un sos de ceapa taiata marunt cu otet. Se pune pe masa si un unt sarat (cu cristale de sare). Apoi le foie gras (ficat de gisca care a fost indopata sa aiba ficatul marit) se serveste cu piine prajita si o dulceata si una sau doua felii de para un pic rumenita la tigaie. Se acompaniaza de un vin alb dulce, un Sautern. Apoi curcan umplut cu o farce (carne si legume) acompaniat de o mousseline (un fel de pireu de morcovi si telina). Pentru curcan scot un bun vin rosu, un Medoc (din regiunea Bordeaux), un cru bourgeois, deschis 2 sau 3 ore innainte ca sa ia aer si sa fie la temperatura optima. Apoi un plateau cu 4 sau 5 brinzeturi, servite cu acelasi vin rosu, de Medoc. Apoi desertul "la bouche de Noel", adica Buturuga de Craciun, care poate fi o prajitura lunga in forma de buturuga sau inghetata sub aceeasi forma ca o buturuga. Sotia, ca si sora ei, are 45 Kg; nu maninca prajituri cu crema patisiera, deci vom opta pentru versiunea inghetata. Desertul se serveste cu sampanie, aceeasi de la inceputul mesei. Apoi cafea cu macarons (nu macaroane, paste fainoase, macarons sint un fel de fursecuri fine facute de patisieri) si bomboane de ciocolata. Bon appetit bien sur! Apoi ne punem sa jucam carti pina spre dimineata!

A doua zi pe 25 decembrie la prinz este masa de Craciun. Cam acelasi feluri, aceleasi vinuri si sampanie, numai ca inlocuim curcanul cu un peste. pregatim niste legume taiate in lamele (cepa, praz, ardei si gogosari si citeva felii de rosii) le facem un pic la tigaie, apoi le punem in citeva mici olite din portelan, cu capac, un fel de ulcele, una pentru fiecare persoana, punem legumele la fund apoi un filet de bar (un peste oceanic) si bine inteles sare si piper. Bagam aceste mici marmite in cuptor pentru 10 minute servite cu vin alb sec. Un delicu!!

Nu stiu ce mi-a venit sa-ti scriu toate astea, dar noi am dinat si scriu si ma uit in acelasi timp la un film la tv si am linga mine un pahar de vin, sint in vacanta!!
Iti inchipui ce chin va fi!

Am o gluma: "Am fost la doctorul meu si mi-a dat o gramada de medoc" "une caisse de modoc" adica o cutie plina de medoc! Aici francezii spun MEDOC prescurtarea pentru medicamente cind merg la farmacie. Deci: "si am une caisse de medoc de luat in fiecare zi!" si interlocutorul ma intreaba surprins: dar ce ai, crezind ca sint bolnav. Iar eu raspund : "du rouge"! Au nevoie de citeva secunde sa realizeze ca ma refeream la vinul MEDOC, cel mai bun Bordeaux! Am avut norocul sa merg vreo 10 ani vara in vacanta acolo in aceasta regiune MEDOC, intr-un camping pentru un turneu de sah "L'open de Medoc" unde premiul 1 era greutatea jucatorului in vin! Puneau pe o bascula jucatorul si in echilibru puneau lazi "caisses" de Medoc, date de sponsori, castele din apropiere. In fiecare saptamina mergeam sa facem degustari de vin in castele, am facut si celebra "la route du vin". De atunci "j'adore le Medoc!"

Sper sa vii o data si pe la mine sa facem o degustare pe la castelele din vecinatatea mea, nu sint celebre ca cele din Medoc, dar ca sa vizitezi si sa auzi explicatiile, e super interesant! Stiai ca in functie de ce vin vrea sa-ti vinda, iti da si paharul diferit, daca vinul e mai sec, sec tare, acru, sau mai dulceag. In functie de lungimea piciorului paharului si a diametrului, picatura de vin cade intr-o anumita parte a limbii si simti gustul care trebuie, ca sa cumperi vinul ce-ti place. Acasa daca bei cu un alt tip de pahar te miri ca are un gust un pic diferit! E o adevarata stiinta,  enologie, iar un bun enolog, cel care e angajat de proprietarul castelului ca sa-i amestece vinurile (gusturi diferite, de pe diferite parcele, in functie de expunerea la soare, in panta, etc, sau solul mai calcaros, etc). Un bun enolog e ca un bun parfumeur ce creeaza parfumuri noi, un createur de vin. Dar in acelas timp pastreaza secretul!

Castelele celebre din Medoc platesc 400 de euro pentru butoaie noi de 200 litri, pastreaza vinul 2 ani in aceste butoaie apoi il trag in sticle si il pastreaza mai multi ani innainte de a-l vinde. Butoiul gol, unele castele il vind la productorii de vin mai slabut, adica de Bordeaux ordinar sau Medoc ordinar, il vind pentru 50 de euro. Dar marile castele, le distrug, nu le mai vind. Le ard. De ce? Pentru ca le e frica ca micul productor nu mai spala butoiul si pune vinul lui slabut in butoaie cu un pic de depunere lasata de vinul bun si ca ii capata un pic din gustul acestuia.

Te las, s-a terminat filmul. Sper sa nu te fi plictisit cu povestile mele.
S-auzim numai de bine! Sarbatori fericite si La Multi Ani!"

joi, 15 octombrie 2015

O poveste americană

O poveste americană

Povestea – adevărată, se pare – este de prin 92-93, din vremea când, scăpați la vize, românii iși vizitau rudele în străinătate.
Un tip merge la vărul lui din Statele Unite, văr care avea un fiu ce tocmai terminase liceul și făcuse cerere de admitere la un colegiu.
Primește tânărul subiectele de admitere într-un plic, acasă, împreună cu indicații de rezolvare: ”Vă așezați la masă atunci când considerați că puteți să alocați 3 ore pentru rezolvarea subiectelor…”. Ia tânărul nostru un ceas, îl pune lângă el, scoate subiectele și începe să le rezolve.
-         Ce faci acolo? Întreabă unchiul său, românul.
-         Păi tocmai am primit subiectele de admitere la colegiu și le rezolv.
-         Și după aia ce faci cu rezolvările?
-         Le pun în plic și le trimit înapoi la colegiu.
-         Și știi să le faci?
-         Cam așa și așa, zice puștiul oarecum descumpănit.
-         Păi n-ai tu vreun prieten, care să știe să le facă și pe care să-l rogi să te ajute?
Atunci vine primul răspuns uluitor de la tânărul cu mentalitate americană:
-         Hm, nu m-am gândit la asta… Am un coleg… l-aș putea chema pe la mine. Bună idee.
Auzi fraierul! nici măcar nu-i trecuse prin cap că poate păcăli examenul! Ce luzăr…
A doua zi îl abordează el pe unchiu său cu a doua reacție neașteptată de românul nostru:
-                     Știți, m-am gândit la ce mi-ați propus ieri, în legătură cu examenul, dar nu cred că este în favoarea mea să procedez în felul acesta.
-                     Cum adică? De ce să nu fie în favoarea ta?
-                     Păi, subiectele sunt în așa fel gândite încât să pot avea o confirmare că fac față cerințelor colegiului în anul I. Dacă nu le pot rezolva nici n-are rost să mă duc acolo pentru că, cel mai probabil, nu voi putea promova în anul al II-lea. Și ce-am făcut? Am pierdut banii degeaba…!

Au trecut peste 20 de ani și mentalitatea și înțelepciunea puștiului american ni se par la fel de uimitoare...

sâmbătă, 11 iulie 2015

Criza din Grecia

Nu pricep de ce-i așa de greu de înțeles situația Greciei. Inclusiv Putin face greșeli (poate intenționat).
Lucrurile devin simple dacă considerăm o țară ca fiind un sistem autonom din punct de vedere al bunurilor pe care le folosește. Este ca într-o familie: nu poți cheltui mai mult decât produci. Sau poți, dacă cineva îți oferă bani sau bunuri și servicii. Sau poți să faci un împrumut. Pe termen scurt achiziționezi anumite bunuri apoi, în timp, restitui împrumultul.
Exact la fel funcționează și o țară. De exemplu Grecia. Orice țară produce bunuri și servicii. Se aproximează totalitatea bunurilor și serviciilor finite produse printr-un indicator numit produs intern brut (PIB). Acesta se exprimă în bani. De exemplu România în 2013 a avut un PIB de aproximativ 140 de miliarde de euro. Teoretic atât putem și consuma în anul respectiv.
Tot ca într-o familie, o țară are și cheltuieli comune: cheltuieli cu pensiile, ordine publică, sănătate, învățământ, investiții, apărare, aparat de stat, restituire datorii (externe sau interne), subvenții, administrație publică și multe altele. Pentru a susține aceste domenii (cheltuieli) se colectează bani la buget. Vreo 40% din PIB. Aceștia sunt banii cu care guvernul trebuie să se descurce. Dacă vrei bani mai mulți la buget – desigur casă-ți permiți lucruri mai multe sau mai bune – n-ai decât să colectezi mai mulți bani. De exemplu mărind taxele.
            Ei bine, tot ca într-o familie, este foarte greu să ai cheltuieli exact cât sunt veniturile. Dacă cheltuielile sunt mai mari decât veniturile se zice că ai un deficit bugetar. Intri rapid în deficit bugetar dacă, spre exemplu, este an electoral și mărești pensiile și salariile. Sau dacă colectezi prea puțin, sau dacă economia se contractă.
            Să reținem un aspect fundamental: modul în care se cheltuiesc banii este, în cea mai mare măsură, decis direct sau indirect de clasa politică. De cei pe care, teoretic, poporul îi alege.
            Acum intervine partea interesantă: tot ca într-o familie, dacă ai deficit bugetar poți să împrumuți banii care îți lipsesc. Se poate face împrumut extern sau intern, de la populație. Se zice că îți finanțezi deficitul bugetar. Există chiar, printre guvernanți, năstrușnica idee că nu este absolut nicio problemă să ai deficit bugetar atâta vreme cât îl poți finanța. Cu alte cuvinte, după mintea lor creață, poți să cheltui în permanență mai mult decât ceea ce colectezi cu condiția să ai de unde să împrumuți bani pentru diferență!
Deficitul bugetar al Greciei în 2010 a fost estimat la peste 40 de miliarde de dolari. Cu alte cuvinte cu atât cheltuia guvernul grec mai mult decât încasa.
Ce faci dacă ai deficit bugetar? Păi ai mai multe posibilități:
1.    Să crească economia atât de spectaculos încât banii pe care îi colectezi să îți ajungă și pentru cheltuielile curente și pentru restituirea eventualelor datorii;
2.    Să crești taxele. Sau să colectezi mai eficient – înlăturând, pe cât posibil, evaziunea. Colectezi mai mult, ai mai mult.
3.    Presupunând încasările la același nivel, ai putea să te restrângi cu cheltuielile. Ei bine, asta e cel mai greu de făcut. Austeritate. Cum să micșorezi pensiile și salariile bugetarilor? Vin alegerile! Dacă micșorezi investițiile poți să te aștepți la scăderea PIB-ului și nici asta nu-i bine. Nici de la apărare nu-i de tăiat, că ești in NATO. E greu. E foarte greu!
4.    Să împrumuți în continuare, amânând deznodământul. Dar ce te faci când nu mai ai de unde împrumuta?
5.    Printre multele modalități interesante de finanțare a deficitului este și tipărirea de monedă. Dacă ai monedă proprie, poți porni tiparnița. Apare inflație și acesta este un mod de a arunca problema în cârca tuturor cetățenilor.

Acum direct.
Grecia, de zeci de ani, merge pe deficit bugetar. Chiar dacă n-ar avea nicio datorie, guvernul cheltuie lună de lună mult mai mult decât colectează. În plus Grecia a acumulat datorii imense. Are nevoie de bani atât pentru a-și finanța ineficiența cât și pentru a plăti ratele la banii împrumutați până acuma. Peste 300 de miliarde.
Creditorii zic asa: ”Esti într-o situație foarte dificilă și ai nevoie de bani. Alți bani! OK, îți dăm. Dar trebuie să ne dai semne că ai să poți să ni-i dai înapoi. Pentru asta trebuie să ne arăți că faci ceva reforme interne. Mai precis ar trebui să cheltuiești mai puțin și să colectezi mai bine. Crezi că poți să faci asta?”
”Nu vreau să fac asta!” zice Tsipras ”Să-i întrebăm pe greci dacă vor.” ”Nu vrem!”
Situația este și mai complicată pentru că Grecia se află în zona euro. Adică n-are monedă proprie. Dacă s-ar porni tiparnița pentru a acoperi datoria Greciei atunci inflația care ar apărea ar aduce suferința tuturor statelor care folosesc euro. Din această pricină se discută de Grexit. Adică ieși afară și tipărește monedă câtă vrei. Dar banii prin ei înșiși nu aduc bunăstare. Grecii vor trebui, în anii ce urmează, să muncească mult, să-și tragă de la gură ca să se descurce cu cheltuielile (și deocamdată arată că asta nu pot să facă) și, pe deasupra, să mai și producă pentru achitarea datoriei. Parcă nu sună prea bine. Grexitul este dificil și dorită interconectării economice extrem de complexe.
Și dacă rămân în zona euro, tot greu o să le fie – pentru că trebuie, până la urmă, să se obișnuiască să cheltuie mai puțin și să se străduiască să plătească din datorii – dar parcă tot e mai bine. Împreună e mai ușor...
Cum poți să acuzi – la nivel de șef de stat – că Europa n-a intervenit în situația Greciei? Adică ce să facă altceva în afară de a atrage atenția? Guvernul grec este responsabil să rezolve problemele. Adică aleșii poporului. Dacă ei nu fac nimic, ce putere are Europa? Dacă nici ei nu pot să facă nimic, atunci poporul trebui să-și aleagă alți guvernanți. Mai bine de atât nu se poate. Atât poate democrația.

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Vocea lui Tudor Gheorghe



    La începutul anilor 80 eram student la Facultatea de Fizică, la Bucureşti-Măgurele. Facultatea avea o aulă foarte frumoasă, cu o capacitate de peste 600 de locuri pe scaune, aranjate înclinat, pe stil amfiteatru, iar în faţă dispunea de o scenă generoasă, astfel încât adesea se transforma în sală de spectacole.
    Pe scena aceea am văzut o mulţime de artişti: corul Song cu Ioan Luchian Mihalea, Roşu şi Negru, Sfinx, Divertis, Stela Popescu, Mircea Vintilă, Vali Sterian, Florian Pitiş, Bogdan Stanoevici - fostul ministru şi mulţi alţii, care beneficiau de sonorizarea excelentă a sălii.
    Printre aceştia şi Tudor Gheorghe venit cu cobza şi chitara pentru un spectacol de muzică folk.
    Cum era obiceiul, pentru a se încinge atmosfera, în deschiderea acestor spectacole cântau colegi de-ai mei, "greieraşi" cum îmi plăcea să le spun.
    Sala plină, în deschidere cântă Cristinel Corcioveanu - acum profesor in Tecuci, cu câteva albume de muzică folk la activ. Singur pe mijlocul scenei, Cristinel şi microfonul.
     Aplauze pentru Cristinel, apoi o mică pauză şi intră în scenă Tudor Gheorghe cu chitara la gât, în ovaţiile publicului.
     Se duce direct la microfonul din mijlocul scenei, îl ia şi-l duce într-un colţ spunînd, cu o voce amplă care acoperea rumoarea sălii: "Ăsta e pentru cei care n-au voce..." Apoi a cântat mai mult de o oră fără microfon. Şi vă rog să mă credeţi că n-am simţit nicio clipă că ar avea nevoie de amplificare.
    Atunci am înţeles ce înseamnă să ai voce.

duminică, 29 iunie 2014

Ce fac oamenii fericiti?


Happiness. It’s the term thrown around more often than any other term when people are asked what they are looking for in life. A loving partner, a fun high-paying job and endless world travel are also amongst some of the most common answers, however all of these are preference-based means to the one ultimate end, which is happiness. Being so sought-after, I thought I’d comprise a list of common traits that seem to be found in happy people -and I’m talking about the genuinely happy people, and not just those who appear to be so on the surface.
By compiling this list I’m not suggesting that these are the only keys to happiness, I’m simply shedding light on some common characteristics I’ve come to find.

1. Love Themselves For Who They Are

On the surface this may sound incredibly egotistical, but by it I simply mean that they are truly comfortable in their own shoes. They accept and embrace themselves physically, they maintain their true character traits regardless of whether or not they receive approval and they work to make the best of the human experience they are living -rather than wallow in what others would define as weaknesses or shortcomings.

2. See Relationships As An Extension To, Rather Than The Basis Of The Human Experience

Relationships, whether friendly, familial or romantic, are certainly one of the greatest parts of the human experience. However, far too many of us let their presence or absence, and even more so the value we attribute to them dictate our overall happiness in life. I’ve found that genuinely happy people tend to find complete contentment within themselves, and see all relationships as the awesome extension to their self-content. It’s often when we are not looking for others to fill a particular void, or to make us feel a certain way, that most of the truest and most-valuable relationships are formed.

3. Embrace Change

Life is a constant lesson and happy people tend to be well-aware of that. Not only are they always open to change, but they truly listen to suggestions, respect and consider all opinions and take criticism constructively rather than offensively.

4. Celebrate Rather Than Compare Themselves To The Accomplishments Of Others

Jealousy is a killer, and as Gary Allan once said, “You can be the moon and still be jealous of the stars.” We are all capable of accomplishing anything in this life and are the only ones that are going to find the drive within ourselves to do it. Rather than observe and compare to those who have accomplished, the truly happy tend to celebrate it and use it as motivation to accomplish things within their own lives.

5. Never Dwell In Being A Victim

We’ve all been the so-called ‘victim’ to several things in life. Whether it be an unexpected break-up, getting fired from a job, or even something as serious as the recipient of domestic abuse. Truly happy people tend to be those who choose not to dwell in it. They choose to let the victimization strengthen them, rather than wear it as a badge of weakness or as the thing that makes them consistently worthy of receiving sympathy.

6. They Live In The Present

As fun as reminiscing about the past or fantasizing about the future can be, nothing will ever be done in anything but the present and happy people tend to realize that. Not only do they realize it, but they tend to use it as motivation to make the most of it. In addition to being motivating, presence can also come in handy for truly appreciating those moments of relaxation, allowing yourself to be truly in them, rather than projecting future concerns into them.

7. Trust That Everything Happens For A Reason

This can very easily be paired with the choice to not be a victim, but happy people tend to trust the process and existence of everything in their life. They know that nothing is ever too big to handle and choose to embrace what life is currently throwing at them rather than cowering at the sight of it.

8. They Don’t Let Money Dictate Their Lives

Nobody is denying that in this world right now we all need money to exist, and as a result many of us spend the bulk of our lives doing things that help us earn it. What I’ve found to differentiate happy people is that they don’t let money be the ultimate dictator in their life. They still make sensible choices within their means, but they never let money: A) prevent them from pursuing a so-called “risky” passion, B) be the factor that is blamed for why their life is so miserable, C) complain about how little they have. There are creative ways to do everything in this world, and seeing money as only being possible to make in the standard ways is the most crippling thing to that creativity.

9. Look Within For Solutions

One of the most powerful realizations a genuinely happy person will often operate based on is “change starts within.” The empowerment that comes as a result of not only realizing this but even more so in using it as the backbone to everything in life can be quite remarkable. There are thousands of books, mantras, techniques and practices out there that can all help us to find solutions to so many things in life, but they all require one thing to truly be serviceable: the consciousness to support them.

vineri, 20 iunie 2014

pro memoria XIII

Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri
Note, stări, zile

● Spectacolul vieţii zilnice provoacă o sumedenie de „crampe“ vizuale, al căror inventar poate deveni documentaţia unui amplu studiu antropologic. Iată, de pildă, blugii care se disting prin cîteva suprafeţe decolorate şi prin cîteva tăieturi bine plasate, cu marginile zdrenţuite. Ştim că blugii sînt o piesă de vestimentaţie preluată de moda „de avangardă“ din repertoriul umil al îmbrăcăminţii de lucru. Purtaţi, iniţial, de cowboys şi mineri, blugii au devenit trendy, fie pe linia unui îngrijit stil povero, fie pe linia unui anumit tip de lux, camuflat „pop“ în nonşalanţă de stradă. Pînă aici, lucrurile sînt deja clasate. Blugii s-au impus ca fiind practici, comozi, amuzanţi, adoptabili la orice vîrstă. Continui totuşi să mă minunez ca de o deşuchere benignă, dar semnificativă, cînd văd (mai ales domnişoare) care cultivă blugul „sfîşiat“. Adică ce vrem să spunem? Că dispreţuim nou-nouţul? Că ne place să mimăm mizeria? Că, sub blugi, există agreabile bucăţi de piele catifelată, de natură să inflameze imaginaţia? E limpede că avem de-a face cu o estetică a şleampătului, aşa cum, în secolul al XVIII-lea, cîştigase teren o „estetică a drăgălaşului“. E şic să arăţi uşor delabrat. Să te declari solidar cu dezmoşteniţii soartei, să te dai clochard. E o minciună tandră, cu un subton de stînga… A umbla rupt, a refuza să afişezi prea multă cuviinţă „burgheză“ e, în fond, un soi de political correctness. Cu inevitabila componentă de ipocrizie a tuturor gesturilor de acest fel: de fapt, nu eşti un clochard! De fapt, o duci binişor! De fapt, vrei să epatezi! Nu ştim însă ce ne rezervă viitorul. Mîine-poimîine (uneori, s-ar zice că încă de azi) va fi fancy să umbli în izmene sau în furou, să tîrăşti un picior şi, eventual, să puţi niţel…

● Altă stupoare vizuală: văd tot mai des, mai ales în emisiuni de divertisment nocturn, o mulţime de fete cu buze exorbitante, baroce, turgescente, prelucrate cosmetic în aşa fel încît să pară doi crenvurşti aplicaţi samavolnic pe vechea gură a purtătoarei. Adesea, îmi dau seama că duduile cu pricina sînt, la bază, frumuşele. Botox-ul a dat însă totul peste cap. Chipul se reorganizează în jurul unui exces, în jurul unei excrescenţe invadatoare. Aspectul tumoral al noilor buze e gîndit, probabil, să ducă sex-appeal-ul pînă la urlet. În realitate, eu unul rămîn perplex şi inapt de orice divagaţie erotică: contemplu siderat o vietate din lumea ciudăţeniilor de la moşii de pe vremuri. (Îmi aduc şi acum aminte de Drăgaica de la Buzău, unde vizitatorii erau invitaţi să intre într-un mic circ improvizat, în care urmau să vadă „Feemeia, feeeemeia, Efeeea, Pompeeea, care se culcă c-un jaguaaar!“.) Nu reuşesc să desluşesc „ideologia“ ascunsă în spatele acestei decizii anatomice. E vorba oare de un accent pus pe o inavuabilă „funcţionalitate“? E un fel de a atrage atenţia privitorului că persoana pe care o vede constă, strict, în buze, sîni şi popou? Problema este că, în mod evident, buzele supradimensionate sînt invalidante: posesoarele lor au dificultăţi să vorbească articulat, să zîmbească, să mănînce! Par corcite cu o altă fiinţă, care le parazitează, agresiv, chipul. Oricum, e limpede că folcloricul canon al „guriţei“ (cu ale sale „buze dulci“) e depăşit. Se preferă „guroiul“, ventuza cosmică, ochiul vulcanic al unui balaur. Nu poţi să nu te întrebi, candid, cum se sărută o asemenea „instalaţie“? De unde să începi? Nu rişti să te îneci, să te prăvăleşti în abisul interlabial? Sau să te sufoci, cu nasul prins în faldurile unui angrenaj imprevizibil? Fapt e că doamnele despre care vorbesc par fericite. Reuşesc să rîdă mai tot timpul, expandînd lateral, cu oarecare îndemînare, depozitul de carne dintre maxilare, afişează o feciorelnică mîndrie în legătură cu adaosul creator pe care l-au impus portretului dat de Dumnezeu şi au mare succes în emisiunile de gang ale cîtorva moderatori fără prejudecăţi, sau în dormitorul lui Leo din Strehaia. În ce mă priveşte, bombăn senil, mă simt defazat şi recapitulez, visător, buzele mult mai elocvente pentru gustul meu ale cîtorva vedete de pe vremuri… Pînă şi bunicile mi se par mai sexy.

Botox
adăugat de Eremia Simona la data de 26 Mai 2014 10:05:07

Excelent :)

O mica observatie am pentru dl Plesu, de altfel foarte atent la exprimare si impecabil in ceea ce priveste proprietatea termenilor. Botox nu se refera la buze (oricat de tentanta ar fi asocierea cu cuvantul "bot" in contextul dat) ci este o prescurtare de la toxina botulinica, folosita la netezirea ridurilor. Pentru rigurozitate, la umflarea buzelor se foloseste acidul hialuronic (sigur, cuvantul nu e la fel de expresiv ca "botox").

Altfel, articolul e fermecator, comme d'habitude.