marți, 21 martie 2017

Poem



În vis, azi dimineață,
de nătâng,
te-am iubit prea tare
sau, nu știu,
poate prea adânc;
că ai țipat
de mirare
sau, poate,
că te-am iubit prea tare.

țipătul tău
împletit în zbor de ciocârlii
a sparte cerul
în mii.

De aceea Sfântul Soare,
ori poate de  mirare,
acum nu mai are
pe ce răsări.

Uimită ai tresărit
și te-ai oprit.
Atunci,
un ciob de senin,
ca un strop azuriu de cerneală,
ți-a intrat în ochi,
din greșeală.

Acum când Soarele nu mai are
pe ce răsări,
mă rog de tine frumoaso:
-  Lasă-mă să mă scufund
o clipă
în albastrul privirii tale,
ca să-mi amitesc frumusețea
cerului senin
de dinainte de dragoste...

(1998)

Meritocrația

.
Dintre toate cele de dinainte de 89 cel mai mult regret meritocrația. Pe vremea aceea exista un autentic respect pentru omul deștept și în particular pentru cel cu școală. Greu ajungeai să faci o facultate pentru că locurile erau puține și intrau doar cei mai buni dintre cei buni. De multe ori calitățile intelectuale trebuiau dublate de mari eforturi pentru a putea ajunge să ocupi unul din aceste locuri. Facultatea era facultate, se studia cu o sârguință destul de greu de imaginat pentru tinerii din ziua de azi. Spre exemplu nu puteai să faci, ca acum, două facultăți în același timp. Era materie multă, laboratoarele se făceau cu seriozitate, iar la examen profesorii nu te treceau pe nimic.  Dacă vreți o părere personală, cred că efortul era aproximativ dublu față de ceea ce se întâmplă acum. Diploma obținută la sfârșitul anilor de studiu era o garanție a calităților intelectuale și a valorii celui care o poseda. Un doctorat, sau o a doua facultate te propulsa în vârful elitei intelectuale și era foarte mic numărul celor care ajungeau la o asemenea performanță.

Această stare de lucruri am impresia că nu se va întoarce niciodată. Suntem conduși de o mulțime de indivizi care pe vremea de care vorbesc ar fi fost cel mult absolvenți de școală profesională. Unii, ceva mai în vârstă, chiar asta au și făcut, o școală profesională și au luat după revoluție, cu greu, diploma de bacalaureat, o licență și apoi câteva doctorate. Nu doar unul. Depinde de cât ”a investit”. Mass media protevistă cultivă anti meritocrația declarând ”vedete” tot felul de nulități și aducând obsesiv în prim plan zbuciumul cotidian al starletelor de mâna a doua, unele neavând nici măcar acele dotări naturale minime care pe vremea grecilor antici ar fi putut fi considerate virtuți. Măcar de nu s-ar da în spectacol. Cu cât se dau mai tare în stambă cu atât își etalează mai plenar nonvaloarea. Știți vorba aceea: ”Când se suie-n pom maimuța/ I se vede bine... puța”. Cu cât e mai sus cu atât o vedem mai bine.


Știam eu că la revoluție apele se tulbură și gunoaiele ies la suprafață și că trebuie să așteptăm o vreme până când toate se mai limpezesc, dar au trecut aproape 30 de ani și parcă am început să-mi pierd răbdarea.

luni, 27 februarie 2017

lista de filme

Pentru elevii mei

Găsiți, mai jos, o listă de filme pe care cred că merită să le vedeți.
Am încercat să respect două lucruri: să fie filme care să vă placă și să fie filme care contează pentru cultura generală.
Nu toate filmele propuse respectă ambele cerințe și nu sunt puse în nicio ordine.
De asemenea, dacă ne referim doar la cultura generală, filmele din listă sunt cel mult un bun început.
Sper să vă placă propunerile mele.
Vizionare placută!


Slumdog Millionaire - 2008 (8 premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film)

Pulp Fiction (1994) - is an American neo-noir crime black comedy film (John Travolta, Uma Thurman, Bruce Willis)

Frumoasa și bestia (1991)

The Matrix (1999), The Matrix Reloaded, The Matrix Revolutions (2003)

Shakespeare in Love (Oscar 1998) - film de dragoste

As Good as It Gets (1997) romantic comedy film. It stars Jack Nicholson as a misanthropic, racist, obsessive-compulsive novelist, Helen Hunt as a single mother with a chronically ill son, and Greg Kinnear as a gay artist. Un film delicios. 2 premii Oscar.

Amadeus (1984) Filmul, inspirat din viața lui Wolfgang Amadeus Mozart (jucat de Tom Hulce), a câștigat 40 de premii (dintre care 8 Premii Oscar)

Life Is Beautiful (1997) - aici il puteti vedea pe Roberto Benigni câștigând Oscarul pentru cel mai bun actor, în acest film.

Tăcerea mieilor (1991) - 5 oscaruri

Scent of a Woman (1992) cu Al Pacino (sigur o sa-ti placa)

Dances with Wolves (1990)

Forrest Gump (1994) - 6 premii Oscar.

Love Story (1970) - Unul din cele mai văzute filme de dragoste.

The Sixth Sense (1999) - This is one of the rarest of movie treats, a thinking person's thriller that is genuinely haunting. You're lucky if you see a movie that you are still thinking about it hours later. (American supernatural horror-thriller film)

My Fair Lady (1964) - un film excelent, realizat după piesa Pygmalion a lui George Bernard Shaw

Kagemusha (1980) - film greu în regia lui Akira Kurosawa

The Shawshank Redemption - 1994 (Inchisoarea ingerilor)

Apollo 13 (1995) - filmat pe Pământ, condiția de imponderabilitate realizându-se cu ajutorul unui avion care zbura pe parabolă realizând, la fiecare zbor, câte 23 s de imponderabilitate. Pentru filmare s-au efectuat peste 600 de zboruri!

Point Break (1991) - film de actiune (cred ca e pe gustul vostru). Cu Patrick Swayze și Keanu Reeves.

• Ghost (1990)

E.T. the Extra-Terrestrial science-fiction 1982, câștigător al premiului Oscar. (Steven Spielberg)

How to Steal a Million (1966) - comedie cu Audrey Hepburn si Peter o'Toole

Phenomenon (1996) american romantic fantasy drama film cu John Travolta

Rocky (1976) - Unul din puținele filme bune ale lui Silvester Stalone

Roman Holiday (1953) comedie romantica cu Gregory Peck si Audrey Hepburn

Pe aripile vântului (Gone With the Wind - 1939) este unul dintre cele mai vizionate filme din istoria cinematografiei mondiale. 10 premii Oscar. Merita citita si cartea, este exceptionala.

The Secret of Santa Vittoria (1969) - Stanley Kramer

Kramer Vs. Kramer (1979)

Chicago (2002) - musical criminal comedy

Tuck Everlasting (2002) - esti invitat sa raspunzi la intrebarea: "Ai vrea sa traiesti pentru totdeauna?"

Some Like It Hot (1959) - Unora le place jazzul (Marilyn Monroe, Tony Curtis, Jack Lemmon) - comedie

Father of the Bride (1950) - Elizabeth Taylor, Spencer Tracy. Remake-ul (din 1991) nu este la fel de reușit

Unforgiven (1992) - Este un western atipic. Film cu Clint Eastwood produs și regizat de Clint Eastwood. Filmul are 4 Oscaruri, inclusiv pentru cel mai bun film și pentru cel mai bun regizor. Clint Eastwod are nominalizare și pentru cel mai bun actor. 

Birdman (2014) - urmariti montajul: este atat de bine realizat incat ai impresia ca operatorul a deschis aparatul la inceputul filmului si apoi l-a inchis la sfarsit. Filmul are 4 Oscaruri (9 nominalizari) dar... nu are Oscarul pentru montaj!

Călăuza (1979) - Andrei Tarkovski (film rusesc; greu)

Câteva zile din viața lui Oblomov (film rusesc cu iz de comedie, 1980 - Nikita Mihalkov) - ca sa intelegi (mai bine) ce este lenea

They Shoot Horses, Don't They (1969) - Și caii se împușcă, nu-i așa? (un film tulburator, greu)

Basic Instinct 1992 neo-noir erotic thriller - candidat la Zmeura de Aur

Zbor deasupra unui cuib de cuci (1975) - Cu Jack Nicholson, în regia lui Milos Forman (Oscar, pentru cel mai bun film și primul Oscar pentru cel mai bun regizor, obținut de Forman. Cel de-al doilea este pentru Amadeus)

The English Patient (1996)

Blow-Up, 1966, Michelangelo Antonioni film destul de greu (merita vazut)

Ladri di biciclette (1948) Hoti de biciclete (Vittorio De Sica) film greu

The Artist (2011) - film alb-negru, aproape mut.

Jurassic Park (1993)

Rain Man (1988)

Fata fără zestre (1984) - film rusesc, de atmosferă

The Party (Petrecerea) 1968, jumătate de comedie copioasă

The Snorkel (1958) - un thriller in care stii de la inceput criminalul si totusi te tine in suspans.

The Karate Kid 1984 - film usurel, pe gustul vostru

Casablanca (1942) - drama romantica cu Ingrid Bergman si Humphrey Bogart. Considerat unul dintre cele mai mari filme ale cinematografiei mondiale.

Citizen Kane (Cetăţeanul Kane) - 1941 Anumiti critici considera ca este cel mai bun film, ever.

Indecent Proposal (1993) Robert Redford, Demi Moore și Woody Harrelson - filmul are Zmeura de Aur, primită mai ales pentru că subiectul filmului este ca un spin pentru morala americană.

High Noon (1952) - un film in care durata actiunii este egala cu durata vizionarii fimlului (timpul se scurge la fel si pentru personaje si pentru spectator) - 4 premii Oscar.

 Psycho (1960) - Alfred Hitchcock

 The Bucket List - 2007

 Groundhog Day (1993) - personajul principal este prins într-o buclă temporală; în fiecare dimineață se trezește în aceeași zi. Scapă din capcana timpului doar când învață altruismul.

 Romeo and Juliet (1968) în regia lui Franco Zeffirelli.
Romeo și Julieta, într-un fel sau altul, tot trebuie văzut. În coloana sonoră a filmului lui Zeffirelli veți găsi o melodie celebră a lui Nino Rota: "What Is a Youth?"
Pentru o adaptare modernă a celebrei piese a lui Shakespeare poți încerca ”Romeo + Juliet” cu Leonardo Di Caprio (1996). Filmul lui Baz Luhrmann are o dinamică deosebită, parcă ar fi un videoclip mai lung.

 Sin City (also known as Frank Miller's Sin City) is a 2005 American neo-noir crime anthology film written, produced, and directed by Frank Miller and Robert Rodriguez.
Imaginea este speciala: alb-negru cu pete de culoare. Filmul reproduce estetica benzilor desenate.
Quentin Tarantino regizeaza o scena din film, ca regizor invitat.

 Zorba grecul (Zorba the Greek) - 1964. Un american de origine mexicană, Anthony Quinn, ne povestește ce înseamnă sufletul grec. Filmul este regizat de un cipriot dar măcar cartea, după care este făcut filmul, este scrisă de un grec (născut în Creta și școlit la Paris). Un film interesant, despre vremelnicie. Este filmul care a propulsat Sirtaki la nivelul de fenomen mondial.

 What a Way to Go! - comedie, 1964. Este vorba despre o femeie, Louisa May Foster (Shirley MacLaine), care suferă de o ”boală” interesantă: toți bărbații cu care se căsătorește, se.... îmbogățesc! Îi mai puteți vedea pe: Paul Newman, Robert Mitchum, Dean Martin, Gene Kelly, Bob Cummings și Dick Van Dyke.

 Sophie's Choice, 1982, film tulburător. Meryl Streep primește unul din Oscarurile sale pentru acest rol (are 3 Oscaruri și a fost nominalizată de 20 de ori).

 Die Hard (1988, Bruce Willis) - unul dintre cele mai reușite file de acțiune.

Multe din filmele de mai sus sunt romantice (Shakespeare in Love, Love Story, Ghost, Roman Holiday, etc); dar cred că pe lista filmelor de acest fel putem să mai punem și:
 Meet Joe Black (1998) - Brad Pitt, Anthony Hopkins, Claire Forlani
 Sweet November (2001) - cu Keanu Reeves și Charlize Theron
 Titanic (1997)

 The Taming of the Shrew (1967 - Îmblânzirea scorpiei). Este un film realizat după piesa cu același nume a lui ShakespeareElizabeth Taylor - frumoasa cu ochii violet și Richard Burton alcătuiesc unul dintre cuplurile cele mai celebre din istoria cinematografiei. S-au căsătorit și au divorțat de două ori. Acesta este unul din filmele în care îi puteți vedea împreună.



Mircea Kivu propune urmatoarea lista:

"
Ma gandesc ca, asa cum exista lecturi obligatorii, ar trebui sa fie si vizionari obligatorii pentru promovarea Bacului. Nu multe, cam 10. Anume (nu neaparat in aceasta ordine):

  • Deserto rosso
  • Le Charme discret de la bourgeoisie
  • La Dolce Vita
  • Omul de marmura (Człowiek z marmuru)
  • Dancer in the Dark
  • La Grande Bouffe
  • Andrei Rublev
  • City Lights
  • Sclava iubirii (Raba lyubvi)
  • A Bout de Souffle
  • Rashomon Movie
  • Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring
Pentru 10, as cere si
  • Moromeții
  • Filantropica
  • Pozitia Copilului"

Un sondaj IMDB:
Researchers at Northwestern University analyzed connections data on IMDb and found these 35 films had the greatest influence on future filmmakers.


The Wizard of Oz (1939)
Star Wars: Episode IV - A New Hope (1977)
Psycho (1960)
Casablanca (1942)
Gone with the Wind (1939)
King Kong (1933)
Frankenstein (1931)
The Godfather (1972)
Citizen Kane (1941)
2001: A Space Odyssey (1968)
Jaws (1975)
Night of the Living Dead (1968)
It's a Wonderful Life (1946)
The Graduate (1967)
Vertigo (1958)
Alba ca Zapada si cei sapte pitici (1937)
Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb (1964)
Dracula (1931)
The Maltese Falcon (1941)
Bambi (1942)
The Exorcist (1973)
Taxi Driver (1976)
Sunset Boulevard (1950)
Planet of the Apes (1968)
Deliverance (1972)
The Sound of Music (1965)
Bride of Frankenstein (1935)
Singin' in the Rain (1952)
Apocalypse Now (1979)
The Texas Chain Saw Massacre (1974)
Rebel Without a Cause (1955)
Star Wars: Episode V - The Empire Strikes Back (1980)
North by Northwest (1959)
Rear Window (1954)
Mary Poppins (1964)

sâmbătă, 28 ianuarie 2017

Mai trebuie sare

(Pentru copiii mei)

            Bunicul meu din partea mamei, Zaharie, s-a prăpădit în război. Familia l-a așteptat o vreme crezînd că, aidoma altor luptători pe fronturile din Rusia, se va întoarce. Apoi am aflat de la cineva dintr-un sat vecin că a fost împușcat; mai precis executat.
Pe cel de-al doilea soț al bunicii mele, tatăl vitreg al mamei mele, îl chema tot Zaharie și a fost cel mai bun om pe care l-am întâlnit în viața mea. Cel mai bun cu mine, vreau să zic. Altfel cu familia nu prea se împăca, iar mama zice că s-a purtat cu ea chiar ca un tată vitreg. Era arțăgos și răutăcios. Se certa cu bunica aproape tot timpul și cred că, din când în când, o mai și abțiguia. Nu chiar lovituri. Imbrânceli, scuturări de mână. Violențe mici, dar violențe. Cu mine însă... era pâinea lui Dumnezeu. Îmi făcea toate poftele. Nu puteți să vă imaginați sau să vă doriți un bunic mai bun. Când eram bolnav era suficient să mă duc la moșu. Dragostea pe care o simțeam acolo mă făcea bine. Îmi făcea de toate cele. Mă băga în pat și mă înfofolea, imi făcea ceaiuri, îmi freca ou cu zahăr și câte și mai câte. Imi dădea chiar, fără să vadă bunica, bucățele de Cavit. Mâncam și câte  trei patru, degeaba ne certa bunica că doza maximă, pentru un adult, este de o bucată pe zi.
Făcuse armata și războiul la vânători de munte, așa că era un bun schior. De aceea, încă de mic mi-a pus schiurile în picioare. Mi le făcea el însuși. Parcă-l văd. Scotea limba printre dinți – gest incontrolabil – o mușca ușor și se dădea la treabă. Prima mea pereche de schiuri a fost doar legături și partea din față a schiului, ușor îndoită. Zicea moșu că dacă cad, și de obicei se cade pe spate, să nu mă încurce schiurile la căzătură. A doua pereche de schiuri și a treia tot moșu mi le-a făcut. Ba mi-a făcut și patine. Din lemn. Se legau peste bocanc cu sfoară și mai mult mă împiedicam decât alunecam, dar am învățat să patinez.
Îmi făcea undițe ori de câte ori îl rugam și mergeam împreună la pescuit, mai ales la pescuit cu vârșa.  Mergeam în sus pe Blândeț și din loc în loc, unde erau știolboane pline de boișteni, ne opream. Aveam vreo trei vârșe în care puneam firimituri de mămăligă ori de pâine. Se băgau în vârșă câte douăzeci – treizeci de boișteni și porcușori,  nu mai mari ca degetul. Îi scoteam zvârcolindu-se și-i puneam într-un borcan mare, de murături. Aduceam acasă vreo câteva sute și bunica îi gătea. Îi eviscera dintr-o mișcare apoi ori făcea papricaș cu smântână – nici n-am mai mâncat niciodată de-atunci – ori făcea o minunăție numită legume scurse. Punea peștișorii la fiert impreună cu multă lobodă și frunze de sfeclă și alte verdețuri de prin grădină și îi lăsa să fiarbă până scădea apa. Ieșea ceva de consistența spanacului netocat, cu peștișori din belșug. Punea deasupa mujdei și servea cu mămăligă. N-ați mâncat ceva mai bun.
Moșu era bolnav; s-a întors bolnav din război. Zicea că în urma unei explozii s-a ales cu capul turtit. Dar mai ales avea probleme digestive. Avusese mai multe operații, vreo șapte, și una dintre ele l-a lăsat fără trei sferturi de stomac. A făcut foamea pe front. Povestea că se băteau pe un cartof crud, așa de cumplit a fost. Boala de stomac i s-a tras de la faptul că a mâncat ovăz crud. Zicea că ovăzul i-ar fi perforat stomacul. Dar bunicul a răzbit. Așa plin de boli, era un organism foarte puternic. De fapt de copil fusese un drac împielițat. Îmi povestea cum nu-i era frică de nimeni. Zicea că o dată, pe când era la școală, s-a luat de un vlăjgan de două ori mai mare ca el. Moșu i-a făcut ceva, apoi a luat-o la fugă. Vlăjganul, după el. Și fug ei ce fug și când să-l găbjească, numai ce se lasă moșu pe vine. Se-mpiedică vlăjganul și se proptește, cât era de mare, cu nasul în pământ. Moșu se întoarce și pe-aici ți-e drumul!
Pe cât de iuți îi erau picioarele pe atât de sprintenă îi era mintea. A făcut doar două clase dar fusese elev bun, îi plăcea mai ales aritmetica. De la el știu o problemă interesantă. Un țăran merge în piață cu 30 de lei și trebuie să cumpere treizeci de ouă (nici mai multe nici mai puține și să cheltuiască toți banii). Trebuie să cumpere ouă de trei feluri, de găină – 50 de bani oul, de rață – 2 lei oul și de gâscă – 3 lei oul. Câte cumpără din fiecare? Problema este grea chiar și pentru un elev de liceu, pentru că nu se poate rezolva cu sisteme de ecuații. Am aflat, mai târziu, că este o problemă numită ”diofantiană”, care se rezolvă doar în mulțimea numerelor întregi.
Povestea că a fost luat prizonier de cinci ori și de tot cinci ori a evadat. O dată a evadat, dintr-un lagăr, trecând printr-un șanț cu dejecții. Deasupra șanțului era un gard. Trebuia să te bagi complet, de o parte a gardului și ieșeai, în libertate, de cealaltă parte a gardului. Altă dată zicea că a evadat din convoi. A tot păzit locurile prin care mărșăluiau până când a ajuns în preajma unei ape și a văzut că dacă o zbughește la vreo zece metri de convoi, poate să dispară după un mal mai abrupt. Așa a făcut. Zicea că au tras după el, i-au vâjâit gloanțe pe la ureche, dar a scăpat. A venit acasă pe jos, ascunzându-se prin poduri de case și dormind în căpițe de fân.
Mai povestea smerit că el niciodată n-a împușcat niciun om, niciun soldat. Zicea că trăgea un pic deasupra capului. Era convins că de aceea l-a ocrotit Dumnezeu și a ajuns întreg acasă.
Îi plăcea să se laude că în război a fost ”până în fundul Rusiei” adică până în Caucaz. Rostea des cuvintele astea cu o fudulie de ziceai că a ajuns până pe Lună. Copil fiind, îl ascultam cu gura căscată și trăiam, împreună cu moșu, amintirile din război. Asta până când mi-am cumpărat primul altlas geografic. I-am arătat Uniunea Sovietică pe hartă – era cu roz – și, când a văzut căt e de mare, s-a crucit. Zicea: ”Vai de mine și de mine... și eu care ziceam că am fost până în fundul Rusiei... și Caucazul e numai colea...”. Până în Caucaz a ajuns pe jos, înțelegem că i s-a părut că e în ”fundul Rusiei”.
Când am făcut vărsat de vânt, cred că eram prin clasa a III-a, mi-am petrecut boala acasă la moșu. A fost cumplit. Mă mânca până la usturime tot trupul și n-aveam voie să mă scarpin. Pustulele dacă se sparg lasă urme pe viață. Ajungi ”ciupit de vărsat”. Aveam febră și mă păzea moșu de frig, ca la gripă. După vreo două săptămâni, când începeam să intru în convalaescență, am ieșit cu moșu la aer, în fața porții. Moșu fuma Mărășești, tăiate în două, ca să fumeze mai puțin. Le tăia cu lama și le punea în tabacheră, sub cele două elastice. Apoi lua câte o jumătate, o băga în sipcă și o fuma sprijinindu-și mâna de genunchi. Trăgea din sipcă până ce din țigară rămâneau doar câțiva milimetri. Atunci, în fața porții, mi-a dat să trag din țigară, să văd cum e, să nu mai fiu curios. Pentru mine a fost un lucru foarte mare. Nu mi-aș fi imaginat că aș putea eu să ajung să trag din țigară.
Stăteam amândoi cu fundul pe pat și în fața noastră era gura sobei. Moșu avea o ladă verde din lemn în care ținea lemnele de foc și un clește mare din fier, făcut la fierar, cu care aranja cărbunii.  Din pricina problemelor cu stomacul mânca pâine prăjită și carne friptă direct pe jăratic. Punea bucățile mari de ficat direct pe cărbunii încinși și apoi, când știa el mai bine, cu limba scoasă printre dinți, lua cleștele de fier și întorcea bucata de ficat să se pătrundă și pe partea cealaltă. Doamne ce gustos era ficatul cu cărbune stins, amestecat cu dragostea moșului...


Ce vă povestesc eu e de prin anii 60-70. Moșu fusese portar la Salină și era pensionat pe caz de boală. Lua antinevralgice cu pumnul și fuma jumătăți de țigară ca să se amăgească că fumează mai mult. Bola îi ascuțise simțurile dincolo de ce iși imaginează omul de rând. Când bunica îi făcea câte un borș își băga nasul mare în oală și adulmecând aburii fierbinți zicea sfătos: ”Mai trebe sare...”

28 ianuarie 2017

sâmbătă, 19 decembrie 2015

Masa de Craciun in Franta

Un coleg de liceu care locuieste in Franta, La Roche-sur-Yon, departamentul Vendee, mi-a povestit cum sarbatoreste Craciunul in familie.

"Merci pentru mesaj si urari. Sint si eu in vacanta pina luni 4 ianuarie. Elevii au plecat din scoala joi seara si azi am avut doar o sedinta pedagogica toata ziua, cu un coach specialist in inteligenta colectiva si pedagogie. A fost pentru a treia oara, de la inceputul scolii, ne-a placut. Nu plecam, raminem in Vendee, dar vom avea 5 mese in familie si prieteni, 2 acasa si 3 in deplasare. vacanta va trece repede. Duminica ma duc la Nantes la o slujba la biserica ortodoxa romana si apoi la un magazin romanesc sa cumpar ceva produse romanesti, varza si foi de vita de vie pentru sarmale, zacusca de vinete, fasole si ciuperci, ceva bere si vin romanesc, Eugenii si alte cele. Anul trecut cind am vazut Eugeniile mi-a dat plinsul amintindu-mi de cele doua eugenii pe care mi le punea mama in ghiozdan, cind mergeam la scoala.

Berea romaneasca e buna, vinul e un pic scump pentru calitatea sa, dar din snobism iau sa le servesc familiei si prietenilor francezi un vin romanesc. Sarmale voi face la inceputul lui ianuarie ca acum in perioada sarbatorilor vom minca meniuri specifice.

De Craciun avem familia sotiei la noi, soacra, cumnata, cumnatul si fiul lor. Meniul va fi cel traditional de Craciun: incepem cu sampanie si niste verrines (niste amuses bouche cum spun francezii) apoi hutres (scoici adica stridii cum spun romanii) cu un vin alb sec. Se servesc cu lamie si un sos de ceapa taiata marunt cu otet. Se pune pe masa si un unt sarat (cu cristale de sare). Apoi le foie gras (ficat de gisca care a fost indopata sa aiba ficatul marit) se serveste cu piine prajita si o dulceata si una sau doua felii de para un pic rumenita la tigaie. Se acompaniaza de un vin alb dulce, un Sautern. Apoi curcan umplut cu o farce (carne si legume) acompaniat de o mousseline (un fel de pireu de morcovi si telina). Pentru curcan scot un bun vin rosu, un Medoc (din regiunea Bordeaux), un cru bourgeois, deschis 2 sau 3 ore innainte ca sa ia aer si sa fie la temperatura optima. Apoi un plateau cu 4 sau 5 brinzeturi, servite cu acelasi vin rosu, de Medoc. Apoi desertul "la bouche de Noel", adica Buturuga de Craciun, care poate fi o prajitura lunga in forma de buturuga sau inghetata sub aceeasi forma ca o buturuga. Sotia, ca si sora ei, are 45 Kg; nu maninca prajituri cu crema patisiera, deci vom opta pentru versiunea inghetata. Desertul se serveste cu sampanie, aceeasi de la inceputul mesei. Apoi cafea cu macarons (nu macaroane, paste fainoase, macarons sint un fel de fursecuri fine facute de patisieri) si bomboane de ciocolata. Bon appetit bien sur! Apoi ne punem sa jucam carti pina spre dimineata!

A doua zi pe 25 decembrie la prinz este masa de Craciun. Cam acelasi feluri, aceleasi vinuri si sampanie, numai ca inlocuim curcanul cu un peste. pregatim niste legume taiate in lamele (cepa, praz, ardei si gogosari si citeva felii de rosii) le facem un pic la tigaie, apoi le punem in citeva mici olite din portelan, cu capac, un fel de ulcele, una pentru fiecare persoana, punem legumele la fund apoi un filet de bar (un peste oceanic) si bine inteles sare si piper. Bagam aceste mici marmite in cuptor pentru 10 minute servite cu vin alb sec. Un delicu!!

Nu stiu ce mi-a venit sa-ti scriu toate astea, dar noi am dinat si scriu si ma uit in acelasi timp la un film la tv si am linga mine un pahar de vin, sint in vacanta!!
Iti inchipui ce chin va fi!

Am o gluma: "Am fost la doctorul meu si mi-a dat o gramada de medoc" "une caisse de modoc" adica o cutie plina de medoc! Aici francezii spun MEDOC prescurtarea pentru medicamente cind merg la farmacie. Deci: "si am une caisse de medoc de luat in fiecare zi!" si interlocutorul ma intreaba surprins: dar ce ai, crezind ca sint bolnav. Iar eu raspund : "du rouge"! Au nevoie de citeva secunde sa realizeze ca ma refeream la vinul MEDOC, cel mai bun Bordeaux! Am avut norocul sa merg vreo 10 ani vara in vacanta acolo in aceasta regiune MEDOC, intr-un camping pentru un turneu de sah "L'open de Medoc" unde premiul 1 era greutatea jucatorului in vin! Puneau pe o bascula jucatorul si in echilibru puneau lazi "caisses" de Medoc, date de sponsori, castele din apropiere. In fiecare saptamina mergeam sa facem degustari de vin in castele, am facut si celebra "la route du vin". De atunci "j'adore le Medoc!"

Sper sa vii o data si pe la mine sa facem o degustare pe la castelele din vecinatatea mea, nu sint celebre ca cele din Medoc, dar ca sa vizitezi si sa auzi explicatiile, e super interesant! Stiai ca in functie de ce vin vrea sa-ti vinda, iti da si paharul diferit, daca vinul e mai sec, sec tare, acru, sau mai dulceag. In functie de lungimea piciorului paharului si a diametrului, picatura de vin cade intr-o anumita parte a limbii si simti gustul care trebuie, ca sa cumperi vinul ce-ti place. Acasa daca bei cu un alt tip de pahar te miri ca are un gust un pic diferit! E o adevarata stiinta,  enologie, iar un bun enolog, cel care e angajat de proprietarul castelului ca sa-i amestece vinurile (gusturi diferite, de pe diferite parcele, in functie de expunerea la soare, in panta, etc, sau solul mai calcaros, etc). Un bun enolog e ca un bun parfumeur ce creeaza parfumuri noi, un createur de vin. Dar in acelas timp pastreaza secretul!

Castelele celebre din Medoc platesc 400 de euro pentru butoaie noi de 200 litri, pastreaza vinul 2 ani in aceste butoaie apoi il trag in sticle si il pastreaza mai multi ani innainte de a-l vinde. Butoiul gol, unele castele il vind la productorii de vin mai slabut, adica de Bordeaux ordinar sau Medoc ordinar, il vind pentru 50 de euro. Dar marile castele, le distrug, nu le mai vind. Le ard. De ce? Pentru ca le e frica ca micul productor nu mai spala butoiul si pune vinul lui slabut in butoaie cu un pic de depunere lasata de vinul bun si ca ii capata un pic din gustul acestuia.

Te las, s-a terminat filmul. Sper sa nu te fi plictisit cu povestile mele.
S-auzim numai de bine! Sarbatori fericite si La Multi Ani!"

joi, 15 octombrie 2015

O poveste americană

O poveste americană

Povestea – adevărată, se pare – este de prin 92-93, din vremea când, scăpați la vize, românii iși vizitau rudele în străinătate.
Un tip merge la vărul lui din Statele Unite, văr care avea un fiu ce tocmai terminase liceul și făcuse cerere de admitere la un colegiu.
Primește tânărul subiectele de admitere într-un plic, acasă, împreună cu indicații de rezolvare: ”Vă așezați la masă atunci când considerați că puteți să alocați 3 ore pentru rezolvarea subiectelor…”. Ia tânărul nostru un ceas, îl pune lângă el, scoate subiectele și începe să le rezolve.
-         Ce faci acolo? Întreabă unchiul său, românul.
-         Păi tocmai am primit subiectele de admitere la colegiu și le rezolv.
-         Și după aia ce faci cu rezolvările?
-         Le pun în plic și le trimit înapoi la colegiu.
-         Și știi să le faci?
-         Cam așa și așa, zice puștiul oarecum descumpănit.
-         Păi n-ai tu vreun prieten, care să știe să le facă și pe care să-l rogi să te ajute?
Atunci vine primul răspuns uluitor de la tânărul cu mentalitate americană:
-         Hm, nu m-am gândit la asta… Am un coleg… l-aș putea chema pe la mine. Bună idee.
Auzi fraierul! nici măcar nu-i trecuse prin cap că poate păcăli examenul! Ce luzăr…
A doua zi îl abordează el pe unchiu său cu a doua reacție neașteptată de românul nostru:
-                     Știți, m-am gândit la ce mi-ați propus ieri, în legătură cu examenul, dar nu cred că este în favoarea mea să procedez în felul acesta.
-                     Cum adică? De ce să nu fie în favoarea ta?
-                     Păi, subiectele sunt în așa fel gândite încât să pot avea o confirmare că fac față cerințelor colegiului în anul I. Dacă nu le pot rezolva nici n-are rost să mă duc acolo pentru că, cel mai probabil, nu voi putea promova în anul al II-lea. Și ce-am făcut? Am pierdut banii degeaba…!

Au trecut peste 20 de ani și mentalitatea și înțelepciunea puștiului american ni se par la fel de uimitoare...

sâmbătă, 11 iulie 2015

Criza din Grecia

Nu pricep de ce-i așa de greu de înțeles situația Greciei. Inclusiv Putin face greșeli (poate intenționat).
Lucrurile devin simple dacă considerăm o țară ca fiind un sistem autonom din punct de vedere al bunurilor pe care le folosește. Este ca într-o familie: nu poți cheltui mai mult decât produci. Sau poți, dacă cineva îți oferă bani sau bunuri și servicii. Sau poți să faci un împrumut. Pe termen scurt achiziționezi anumite bunuri apoi, în timp, restitui împrumultul.
Exact la fel funcționează și o țară. De exemplu Grecia. Orice țară produce bunuri și servicii. Se aproximează totalitatea bunurilor și serviciilor finite produse printr-un indicator numit produs intern brut (PIB). Acesta se exprimă în bani. De exemplu România în 2013 a avut un PIB de aproximativ 140 de miliarde de euro. Teoretic atât putem și consuma în anul respectiv.
Tot ca într-o familie, o țară are și cheltuieli comune: cheltuieli cu pensiile, ordine publică, sănătate, învățământ, investiții, apărare, aparat de stat, restituire datorii (externe sau interne), subvenții, administrație publică și multe altele. Pentru a susține aceste domenii (cheltuieli) se colectează bani la buget. Vreo 40% din PIB. Aceștia sunt banii cu care guvernul trebuie să se descurce. Dacă vrei bani mai mulți la buget – desigur casă-ți permiți lucruri mai multe sau mai bune – n-ai decât să colectezi mai mulți bani. De exemplu mărind taxele.
            Ei bine, tot ca într-o familie, este foarte greu să ai cheltuieli exact cât sunt veniturile. Dacă cheltuielile sunt mai mari decât veniturile se zice că ai un deficit bugetar. Intri rapid în deficit bugetar dacă, spre exemplu, este an electoral și mărești pensiile și salariile. Sau dacă colectezi prea puțin, sau dacă economia se contractă.
            Să reținem un aspect fundamental: modul în care se cheltuiesc banii este, în cea mai mare măsură, decis direct sau indirect de clasa politică. De cei pe care, teoretic, poporul îi alege.
            Acum intervine partea interesantă: tot ca într-o familie, dacă ai deficit bugetar poți să împrumuți banii care îți lipsesc. Se poate face împrumut extern sau intern, de la populație. Se zice că îți finanțezi deficitul bugetar. Există chiar, printre guvernanți, năstrușnica idee că nu este absolut nicio problemă să ai deficit bugetar atâta vreme cât îl poți finanța. Cu alte cuvinte, după mintea lor creață, poți să cheltui în permanență mai mult decât ceea ce colectezi cu condiția să ai de unde să împrumuți bani pentru diferență!
Deficitul bugetar al Greciei în 2010 a fost estimat la peste 40 de miliarde de dolari. Cu alte cuvinte cu atât cheltuia guvernul grec mai mult decât încasa.
Ce faci dacă ai deficit bugetar? Păi ai mai multe posibilități:
1.    Să crească economia atât de spectaculos încât banii pe care îi colectezi să îți ajungă și pentru cheltuielile curente și pentru restituirea eventualelor datorii;
2.    Să crești taxele. Sau să colectezi mai eficient – înlăturând, pe cât posibil, evaziunea. Colectezi mai mult, ai mai mult.
3.    Presupunând încasările la același nivel, ai putea să te restrângi cu cheltuielile. Ei bine, asta e cel mai greu de făcut. Austeritate. Cum să micșorezi pensiile și salariile bugetarilor? Vin alegerile! Dacă micșorezi investițiile poți să te aștepți la scăderea PIB-ului și nici asta nu-i bine. Nici de la apărare nu-i de tăiat, că ești in NATO. E greu. E foarte greu!
4.    Să împrumuți în continuare, amânând deznodământul. Dar ce te faci când nu mai ai de unde împrumuta?
5.    Printre multele modalități interesante de finanțare a deficitului este și tipărirea de monedă. Dacă ai monedă proprie, poți porni tiparnița. Apare inflație și acesta este un mod de a arunca problema în cârca tuturor cetățenilor.

Acum direct.
Grecia, de zeci de ani, merge pe deficit bugetar. Chiar dacă n-ar avea nicio datorie, guvernul cheltuie lună de lună mult mai mult decât colectează. În plus Grecia a acumulat datorii imense. Are nevoie de bani atât pentru a-și finanța ineficiența cât și pentru a plăti ratele la banii împrumutați până acuma. Peste 300 de miliarde.
Creditorii zic asa: ”Esti într-o situație foarte dificilă și ai nevoie de bani. Alți bani! OK, îți dăm. Dar trebuie să ne dai semne că ai să poți să ni-i dai înapoi. Pentru asta trebuie să ne arăți că faci ceva reforme interne. Mai precis ar trebui să cheltuiești mai puțin și să colectezi mai bine. Crezi că poți să faci asta?”
”Nu vreau să fac asta!” zice Tsipras ”Să-i întrebăm pe greci dacă vor.” ”Nu vrem!”
Situația este și mai complicată pentru că Grecia se află în zona euro. Adică n-are monedă proprie. Dacă s-ar porni tiparnița pentru a acoperi datoria Greciei atunci inflația care ar apărea ar aduce suferința tuturor statelor care folosesc euro. Din această pricină se discută de Grexit. Adică ieși afară și tipărește monedă câtă vrei. Dar banii prin ei înșiși nu aduc bunăstare. Grecii vor trebui, în anii ce urmează, să muncească mult, să-și tragă de la gură ca să se descurce cu cheltuielile (și deocamdată arată că asta nu pot să facă) și, pe deasupra, să mai și producă pentru achitarea datoriei. Parcă nu sună prea bine. Grexitul este dificil și dorită interconectării economice extrem de complexe.
Și dacă rămân în zona euro, tot greu o să le fie – pentru că trebuie, până la urmă, să se obișnuiască să cheltuie mai puțin și să se străduiască să plătească din datorii – dar parcă tot e mai bine. Împreună e mai ușor...
Cum poți să acuzi – la nivel de șef de stat – că Europa n-a intervenit în situația Greciei? Adică ce să facă altceva în afară de a atrage atenția? Guvernul grec este responsabil să rezolve problemele. Adică aleșii poporului. Dacă ei nu fac nimic, ce putere are Europa? Dacă nici ei nu pot să facă nimic, atunci poporul trebui să-și aleagă alți guvernanți. Mai bine de atât nu se poate. Atât poate democrația.

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Vocea lui Tudor Gheorghe



    La începutul anilor 80 eram student la Facultatea de Fizică, la Bucureşti-Măgurele. Facultatea avea o aulă foarte frumoasă, cu o capacitate de peste 600 de locuri pe scaune, aranjate înclinat, pe stil amfiteatru, iar în faţă dispunea de o scenă generoasă, astfel încât adesea se transforma în sală de spectacole.
    Pe scena aceea am văzut o mulţime de artişti: corul Song cu Ioan Luchian Mihalea, Roşu şi Negru, Sfinx, Divertis, Stela Popescu, Mircea Vintilă, Vali Sterian, Florian Pitiş, Bogdan Stanoevici - fostul ministru şi mulţi alţii, care beneficiau de sonorizarea excelentă a sălii.
    Printre aceştia şi Tudor Gheorghe venit cu cobza şi chitara pentru un spectacol de muzică folk.
    Cum era obiceiul, pentru a se încinge atmosfera, în deschiderea acestor spectacole cântau colegi de-ai mei, "greieraşi" cum îmi plăcea să le spun.
    Sala plină, în deschidere cântă Cristinel Corcioveanu - acum profesor in Tecuci, cu câteva albume de muzică folk la activ. Singur pe mijlocul scenei, Cristinel şi microfonul.
     Aplauze pentru Cristinel, apoi o mică pauză şi intră în scenă Tudor Gheorghe cu chitara la gât, în ovaţiile publicului.
     Se duce direct la microfonul din mijlocul scenei, îl ia şi-l duce într-un colţ spunînd, cu o voce amplă care acoperea rumoarea sălii: "Ăsta e pentru cei care n-au voce..." Apoi a cântat mai mult de o oră fără microfon. Şi vă rog să mă credeţi că n-am simţit nicio clipă că ar avea nevoie de amplificare.
    Atunci am înţeles ce înseamnă să ai voce.

duminică, 29 iunie 2014

Ce fac oamenii fericiti?


Happiness. It’s the term thrown around more often than any other term when people are asked what they are looking for in life. A loving partner, a fun high-paying job and endless world travel are also amongst some of the most common answers, however all of these are preference-based means to the one ultimate end, which is happiness. Being so sought-after, I thought I’d comprise a list of common traits that seem to be found in happy people -and I’m talking about the genuinely happy people, and not just those who appear to be so on the surface.
By compiling this list I’m not suggesting that these are the only keys to happiness, I’m simply shedding light on some common characteristics I’ve come to find.

1. Love Themselves For Who They Are

On the surface this may sound incredibly egotistical, but by it I simply mean that they are truly comfortable in their own shoes. They accept and embrace themselves physically, they maintain their true character traits regardless of whether or not they receive approval and they work to make the best of the human experience they are living -rather than wallow in what others would define as weaknesses or shortcomings.

2. See Relationships As An Extension To, Rather Than The Basis Of The Human Experience

Relationships, whether friendly, familial or romantic, are certainly one of the greatest parts of the human experience. However, far too many of us let their presence or absence, and even more so the value we attribute to them dictate our overall happiness in life. I’ve found that genuinely happy people tend to find complete contentment within themselves, and see all relationships as the awesome extension to their self-content. It’s often when we are not looking for others to fill a particular void, or to make us feel a certain way, that most of the truest and most-valuable relationships are formed.

3. Embrace Change

Life is a constant lesson and happy people tend to be well-aware of that. Not only are they always open to change, but they truly listen to suggestions, respect and consider all opinions and take criticism constructively rather than offensively.

4. Celebrate Rather Than Compare Themselves To The Accomplishments Of Others

Jealousy is a killer, and as Gary Allan once said, “You can be the moon and still be jealous of the stars.” We are all capable of accomplishing anything in this life and are the only ones that are going to find the drive within ourselves to do it. Rather than observe and compare to those who have accomplished, the truly happy tend to celebrate it and use it as motivation to accomplish things within their own lives.

5. Never Dwell In Being A Victim

We’ve all been the so-called ‘victim’ to several things in life. Whether it be an unexpected break-up, getting fired from a job, or even something as serious as the recipient of domestic abuse. Truly happy people tend to be those who choose not to dwell in it. They choose to let the victimization strengthen them, rather than wear it as a badge of weakness or as the thing that makes them consistently worthy of receiving sympathy.

6. They Live In The Present

As fun as reminiscing about the past or fantasizing about the future can be, nothing will ever be done in anything but the present and happy people tend to realize that. Not only do they realize it, but they tend to use it as motivation to make the most of it. In addition to being motivating, presence can also come in handy for truly appreciating those moments of relaxation, allowing yourself to be truly in them, rather than projecting future concerns into them.

7. Trust That Everything Happens For A Reason

This can very easily be paired with the choice to not be a victim, but happy people tend to trust the process and existence of everything in their life. They know that nothing is ever too big to handle and choose to embrace what life is currently throwing at them rather than cowering at the sight of it.

8. They Don’t Let Money Dictate Their Lives

Nobody is denying that in this world right now we all need money to exist, and as a result many of us spend the bulk of our lives doing things that help us earn it. What I’ve found to differentiate happy people is that they don’t let money be the ultimate dictator in their life. They still make sensible choices within their means, but they never let money: A) prevent them from pursuing a so-called “risky” passion, B) be the factor that is blamed for why their life is so miserable, C) complain about how little they have. There are creative ways to do everything in this world, and seeing money as only being possible to make in the standard ways is the most crippling thing to that creativity.

9. Look Within For Solutions

One of the most powerful realizations a genuinely happy person will often operate based on is “change starts within.” The empowerment that comes as a result of not only realizing this but even more so in using it as the backbone to everything in life can be quite remarkable. There are thousands of books, mantras, techniques and practices out there that can all help us to find solutions to so many things in life, but they all require one thing to truly be serviceable: the consciousness to support them.

luni, 9 iunie 2014

Pro Memoria XII

Balneo-turismul, comoara care umplea de turişti staţiunile Bucovinei
de Cristina RUSU

Pare greu de crezut, mai ales pentru cei mai tineri dintre cititorii acestui material, însă, acum mulţi, mulţi ani, când stră-străbunicii noştri erau copii, Bucovina avea mai multe staţiuni renumite pe plan mondial.
Vorbim de mii de turişti care veneau de peste tot atraşi de cea mai valoroasă monedă de schimb a regiunii, balneo-turismul.
Reţeta au inventat-o austriecii, care în 1888 au dat în folosinţă calea ferată Dărmăneşti-Cacica-Gura Humorului, până la Câmpulung Moldovenesc, în urma unui contract cu un afacerist evreu – Tomazin, care venea cu 94% capital, iar Curtea de la Viena cu 6%.
„Pe vagoane scria Viena–Lemberg–Cacica şi apoi, după inaugurarea în 1902 a tunelului de la Mestecăniş, apare şi Dorna Băi pe tabla vagoanelor. La inaugurare participase însuşi împăratul Franz Joseph”, povesteşte medicul reumatolog Ioan Ieţcu, fost şef al secţiei de balneofizioterapie din cadrul Spitalului Judeţean Suceava.
Doctorul sucevean, împreună cu colegi din Iaşi, a realizat o documentare amplă privind istoria balneo-turismului în Bucovina, o lucrare în care sunt prezentate ingredientele cu care austriecii au reuşit să umple de turişti staţiunile Bucovinei, exploatând cea mai importantă resursă a zonei.

Exerciţiu de imaginaţie. Dorna de azi vs. staţiunea „austriacă” de acum mai bine de un secol
Imaginaţi-vă staţiunea Vatra Dornei de astăzi. Plină de gropi, de şomeri şi cu hoteluri şi pensiuni aproape mai tot anul cu camere goale.
Acum, haideţi să ne întoarcem puţin în timp. De exemplu, în jurul anilor 1890, tot la Vatra Dornei. Doctorul Ioan Ieţcu povesteşte că în acei ani micuţa aşezare de munte era aidoma unui orăşel austriac: „Restaurantul Carl Cristof –vegetarian, Cofetăria Goldenberg - vegetariană cu ultimele specialităţi de îngheţată, farmacia Hygeea a dlui Schaffer, localul Leib, vila Dombrowschi, dotată supermodern, pensiunea Excelsior - i-a cazat pe consulul Angliei, generali şi alţi demnitari români, pensiunea Schwartz, hotelul Hermann Sommer cu lichioruri Gessler, restaurantul Weisselberg, care se aproviziona cu mezeluri de la Fabrica Armbruster, librăria Sigmund Zimmer, iar suveniruri găseai la Jablonower, Vila Nufer - a fost cazat ambasadorul Danemarcei”, povesteşte cunoscutul doctor reumatolog, fost şef al secţiei de Balneofizioterapie din cadrul Spitalului Judeţean Suceava.
Venit la Vatra Dornei, pentru realizarea proiectului Hotelului Căilor Ferate, arhitectul austriac Alois M. Wurm-Arnkreuz, fermecat de peisajul orăşelului de munte, a propus Statului Major General al Armatei construirea unei case de odihnă şi tratament pentru cadrele militare imperiale. Edificiul a fost ridicat un an mai târziu, în 1904, sub numele de „Franz Joseph I Kurhaus”. Astăzi, în acel edificiu funcţionează maternitatea oraşului.
                 
„Apele răcoritoare” i-au fermecat pe austrieci
„Regatul apelor minerale”, aşa s-ar putea numi Vatra Dornei, zona care dispune de mai multe tipuri de ape minerale, utilizate în circuitul balnear pentru aerosoli ori exploatate industrial la Poiana Negri, Şarul Dornei şi Floreni.
Încă din anul 1789,doctorul şi geologul austriac Richard Hacquet scria despre „apele răcoritoare” din zona Dornelor folosite în cura internă.
Localitatea Vatra Dornei a fost organizată ca staţiune balneară în 1804, calitate oficializată în 1874, când apare primul stabiliment balnear.
„Geologul Alois Alth şi farmacistul Torosievici studiază izvoarele, iar în anul 1851 dr. Oran, profesor de balneologie la Berlin, aşază staţiunea Vatra Dornei alături de staţiuni consacrate în Europa. Deja apele minerale carbogazoase erau căutate de protipendada vieneză şi nu numai”, explică doctorul Ieţcu.
Apele minerale de la Vatra Dornei sunt medaliate cu aur la Viena şi cu argint la Frankfurt am Main în 1881.

Balneo-turism, la Dorna Candrenilor, Iacobeni şi Poiana Stampei
Zona Dornelor oferea din punct de vedere al balneo-turismului o varietate largă de servicii.
Acelaşi doctor Ieţcu, alături de doctorii Aurel Maricari, Ştefan Ionescu şi studenţii medicinişti Vlad Rădăşanu şi Simina Rădăşanu, a făcut o „inventariere” a bogăţiilor naturale pe care le ofereau acum aproape un secol localităţile din Bazinul Dornelor.
Dorna Candrenilor oferea climatul, peisajul, băi cu CO2, nămol, iar în 1880se introduce în tratament şi nămolul de turbă de la Poiana Stampei. La Iacobeni funcţionau: Vila Terschanski, Vila Weiss, Pensiunea Brucker, Restaurantul Ellenbogen („cotul” în traducere din germană), vila Riegler - toate aveau şi amenajări balneare pentru băi sulfuroase.

Cel mai frumos ştrand din ţară, la Câmpulung Moldovenesc. Cu restaurant, bar dansant, sală de bridge, grădini moderne
Câmpulung Moldovenesc, la 620 de metri altitudine, dispunea de sanatorii de hidroterapie şi dietetică după metoda Kuhne şi Kneipp, şi locuri de atracţie: Deia, Runcul, Moara Dracului. Către Rarău abia se construia drumul de acces.
Iernile lungi pline de zăpadă, verile răcoroase şi umede, pădurile de conifere şi apropierea de masivele Rarău şi Giumalău au făcut din Câmpulung Moldovenesc o cunoscută staţiune climaterică şi turistică. Oraşul este amintit ca staţiune încă din 1938, iar în acele vremuri cererea turistică devenise cu mult peste ofertă.
În acea perioadă, exista una din cele mai frumoase construcţii din România, ştrandul cunoscut şi sub numele de „Plaja din Câmpulung Moldovenesc”, construită de Adalbert Veczera.
Stabilimentul se compunea dintr-un bazin de 25/50 metri, având curent continuu de apă, adâncimea de 90 de centimetri până la 1,70 metri, bazin pentru copii cu adâncimea de 20 centimetri şi fântână arteziană, teren pentru tenis de câmp cu cabine pentru dezbrăcat (100 de locuri pentru bărbaţi şi 100 de locuri pentru femei), băi cu acid pinic. Exista şi un restaurant, denumit „Stern”, cu bar dansant, sală de bridge, grădini moderne. Aici a fost cazat în 1937 ministrul Dinu Brătianu.
Tot la Câmpulung Moldovenesc funcţiona Stabilimentul Tomaszewski cu hidroterapie Kuhne şi Kneipp, o instituţie foarte modernă în acea perioadă.
La vila Sworakowski, cu 15 camere, aveau loc concerte, iar la restaurantul-hotel Rothkoegel al lui Bruno Katz erau de asemeni amenajări balneare; brutăria Maier Sand vindea franzele a la Kaiser.

Plaje, băi cu nămol şi coajă de stejar, la Vama şi Prisaca Dornei
În documentarea al cărei coautor a fost doctorul Ioan Ieţcu se aminteşte şi de localităţile Vama şi Prisaca Dornei, care aveau plaje, băi cu nămol şi coajă de stejar.
La Frasin şi Gura Humorului era un parc natural lângă munţii din jur şi plaje lângă râul Moldova.
„Staţiunile erau pline de viaţă comercială şi chiar culturală. Într-adevăr, baza dezvoltării economice o constituia turismul”, explică doctorul sucevean.

Băi cu sare, cetină şi plante, în căzi din lemn de stejar, la Cacica
Tot datorită austriecilor s-a dezvoltat şi exploatarea resurselor de sare din zona Cacica. Au fost aduşi oameni pricepuţi în domeniu din tot imperiul, iar în 1791 începe exploatarea sării la Cacica cu specialişti polonezi de la Wieliczka şi Bohnia, unde se extrăgea sare încă din anul 1000.
La Cacica, în urmă cu 50-60 de ani încă se făceau băi cu sare, cetină şi plante din flora montană spontană într-un pavilion din lemn, în căzi din lemn de stejar, lângă intrarea în salină, pavilion numit „Salzbad in Kakzika" (Băi de sare în Cacica).
Pavilionul încă era în picioare până în 1960, când a fost demolat şi-l găsim astăzi doar în imagini de arhivă ale salinei şi în cărţi de specialitate.
„Pavilionul vechi, pe care l-am prins şi eu prin 1950, când mergeam pe 15 august la sărbătoarea Sfintei Maria la Cacica, avea câteva căzi de stejar pentru băi de sare şi plante la îndemâna localnicilor şi a celor din satelor din jur”, rememorează medicul reumatolog Ioan Ieţcu.

Solca, mii de vizitatori. Era considerată a doua destinaţie în Europa, datorită aerului curat
Solca, astăzi un oraş sărăcăcios, uitat de lume, a fost acum aproximativ un secol una dintre staţiunile balneoclimaterice renumite. Tot în perioada în care Bucovina era sub stăpânire austriacă.
Datorită aerului curat, lipsit de curenţi, oraşul era considerat ca fiind din acest punct de vedere a II-a destinaţie în Europa.
Renumele de odinioară al staţiunii Solca i se datorează doctorului Hermann Poras, originar din Cernăuţi, care în iulie 1892 a deschis sanatoriul şi institutul de hidroterapie „Dr. Poras”, ce aducea la Solca în fiecare vară peste 1.000 de vizitatori din toată Europa.
Acest sanatoriu a avut două secţii, şi anume una cu băi medicinale şi una cu electroterapie.
Profesorul Ioan Holeţec scrie în documentările sale despre staţiunea balneoclimaterică Solca: „Se făceau următoarele tratamente şi proceduri: tratament sistematic cu apă, denumit procedeul Winternitz, folosit în neurastenii, astenii şi anemii; băi cu acid carbonic în afecţiuni ale cordului şi ale sistemului central; băi cu ape sărate folosite în afecţiuni reumatismale şi în artrite; băi cu extrase din plante medicinale, din cetină de conifere; procedeul doctorului Bulling care constă în inhalaţii cu esenţă de molid, aerosoli de sare şi ape minerale, folosit în tratarea afecţiunilor cronice ale căilor respiratorii, a astmului şi a TBC-ului incipient, procedee dietetice, gimnastică medicală pentru reconfortarea şi călirea organismului”.

La Solca, turişti de două ori mai mulţi ca la Vatra Dornei
La Solca erau trataţi în sanatoriul doctorului Poras pacienţi care sufereau de boli ale sistemului nervos, boli cardiace, boli ginecologice, boli reumatoide, cât şi de boli ale sistemului respirator.
„Nu a durat mult timp şi succesul s-a arătat, şi anume printr-un aflux foarte mare de vizitatori din întreaga Bucovină, ce au asaltat Solca. Chiar în anul deschiderii sanatoriului numărul acestor vizitatori a fost de peste 1.000, ceea ce a reprezentat pe atunci dublul numărului de vizitatori ce îi avea renumita staţiune bucovineană Vatra Dornei”, se arată într-o lucrare dedicată întemeietorului staţiunii balneoclimaterice Solca, semnată de dr. Ferdinant Eisenhauer.
Culmea, erau mult prea mulţi turişti faţă de numărul locurilor de cazare şi atunci au început la Solca să se ridice vile, hoteluri, restaurante.

„Unul dintre cele mai frumoase sanatorii din estul imperiului austriac”
Profesorul Ioan Holeţec povesteşte că sezonul începea la 15 mai şi se termina la 30 septembrie. Tarifele la Solca erau inferioare staţiunilor similare din alte părţi ale imperiului austriac. O cameră pe lună, la particular, costa 50-60 de coroane, preţ care includea micul dejun, patru-cinci feluri de mâncare la prânz şi două-trei feluri la cină. În perioadele mai reci se acordau reduceri de preţuri la cazare şi masă.
Într-un ghid turistic din 1891 se menţionează: „Datorită numeroşilor şi puternicilor factori activi, sanatoriul este considerat de decenii atât  de bolnavii din apropiere, cât şi de cei din depărtare, ca o bogăţie a estului. Este unul dintre cele mai frumoase sanatorii din estul imperiului austriac. Datorită situaţiei sale specifice şi amenajării eficiente, nu numai pentru cei cu organisme slăbite, dar şi pentru cei cu sufletele obosite, constituie un minunat loc de odihnă şi o deosebit de frumoasă reşedinţă de vară, confortabilă şi ieftină”.

Solca bătea la număr de turişti staţiuni renumite din străinătate
Herman Poras s-a dedicat atât de mult dezvoltării staţiunii Solca, încât în următorii ani, când a scăzut numărul de turişti, a obţinut de la conducerea Bucovinei un împrumut de 6.000 de florini pentru a construi o „Casă a staţiunii”.
Nu şi-a mai văzut visul împlinit, întrucât în mai 1899 este răpus de un infarct, însă Casa staţiunii Solca a fost ridică după 1902, cu contribuţia fiului său, dr. Josef Poras, şi a medicului uman de atunci al localităţii, medicul evreu dr. Hermann Weinberg, în colaborare cu primarul, farmacistul Alexandru Braha.
„Spre sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, numărul vizitatorilor staţiunii Solca creşte mereu, ajungând la peste 10.000 de vizitatori în perioada 1892-1900, număr ce nu fusese ajuns pe atunci pentru perioada de timp respectivă nici de renumitele staţiuni Reichenhall şi Gleichenberg”, se mai arată în lucrarea doctorului Eisenhauer.

18.000 de turişti într-un singur an
La începutul secolului XX, scrie profesorul Holeţec, Solca prezenta condiţii deosebite pentru turişti: telefon şi telegraf, salon „cu cele mai moderne coafuri, cele mai deosebite vopsele de păr, în toate nuanţele, garantat nepericuloase”, o spălătorie cu aburi, curăţătorie şi „boiangerie” unde „se pot spăla în cele mai bune condiţiuni cămăşi, gulere, manşete, lenjerie, rochii”.
„În anul 1938, spre exemplu, se consemnează un număr de peste 18.000 de vizitatori cazaţi în vile, cât şi la particulari, care dispuneau de circa 1.200 de paturi, în case special amenajate în acest scop”, arată profesorul de ştiinţe exacte de la Liceul din Solca.
În sezon, în parcul balnear cânta fanfara militară a Regimentului de Vânători din Cernăuţi.
Când a început cel de-al Doilea Război Mondial, activitatea turistică a stagnat, iar de atunci a început decăderea.
Staţiunea Solca de odinioară a fost „rasă” de atunci de pe faţa pământului. Astăzi, în locul ei, doar un orăşel trist, cu acelaşi nume.


Preluare din Monitorul de Suceava:
http://www.monitorulsv.ro/Reportaj/2014-04-28/Reteta-austriaca-Balneo-turismul-comoara-care-umplea-de-turisti-statiunile-Bucovinei