Înotul
A fost probabil cea mai mare pasiune a mea. Pot să spun că am crescut la ștrand – la Cacica era și atunci un ștrand cu apă sărată. Aveam voie să stau 4 ore, de la 10 la 14 sau de la 11 la 15. N-aveam ceas, dar la 14 și la 15 se auzea sirena salinei – care era chiar lângă ștrand. Eram în apă non-stop. Mergeam în fugă până acolo, mă dezbrăcam în grabă, puneam hainele în cabină – la un loc cu alții – apoi bâldâbâc! Înotam 4 ore și, când auzeam sirena, ieșeam din apă, mă clăteam sumar la dușul cu apă dulce și rece, mă îmbrăcam pe jumătate ud și porneam spre casă.
Am învățat singur să înot, cred că pe când treceam din clasa a 2-a într-a 3-a. Nu era prea greu, fiind în apă sărată, dar am avut nevoie de ceva curaj și de un pic mai multă perseverență până să mă avânt în bazinul mare, cel pentru adulți. Ștrandul avea trei bazine. Unul pentru copiii mici, unde apa ți-ajungea abia până la genunchi, unul mijlociu, în care apa începea de la genunchi și, pe măsură ce avansai, ți-ajungea cam până la piept și bazinul mare, în care apa îmi trecea bine peste cap, deși într-un colț, unde era mai puțin adâncă, cred că avea nu mai mult de 1,7m. În ziua aceea am stat în apă cam vreo 5 ore. Am ajuns acasă pe la 16 și eram vânăt de la apa nu foarte caldă. Nu m-a certat mama prea tare pentru că s-a cam speriat de cum arătam și i-am și zis mândru că am învățat să înot. Mi-a întins o pătură, pe o bancă la soare, și m-a pus să stau acolo, să mă încălzesc. Mi-amintesc cu nostalgie momentele acelea în care ajungeam acasă obosit și flămând și mâncam toate cele ce găseam prin casă, dar parcă cel mai bun lucru era pâinea cu salată de roșii, cu ceapă și ulei, știți voi...
Atât de mult îmi plăcea să mă bălăcesc încât, într-o vreme, îmi puneam problema dacă n-aș putea să devin amfibiu. Ideea probabil mi-a venit de la serialul ”Omul din Atlantis” cu Patrick Duffy, care se difuza la TV când eram prin clasa a VIII-a.
Din punct de vedere al înotului, cea mai neplăcută experiență am avut-o la mare când am fost în tabăra de la Năvodari, în vara lui 72, treceam din clasa a 3-a într-a 4-a. A fost prima dată când am văzut Marea Neagră. Ne duceau încolonați peste tot și pe plajă ne puneau să... facem plajă! Adică să stăm ca broaștele la soare. Era ceva de neconceput pentru mine, să fie atâta amar de apă lângă tine și tu să stai pe nisip, să te prăjești la soare. Ne întorceau la comandă, de e o parte pe alta, ca să nu ne ardem prea tare. Chair mi-amintesc că întro zi am adormit și m-am prăjit prea tare pe o parte. Când m-a trezit mi s-a făcut rău de tot și am leșinat. Probabil că făcusem o insolație de toată frumusețea. Știu că am ajuns la cabinetul medical, dar altceva nu-mi mai amintesc.
În apă ne băgau de două ori pe zi câte 10 minute, cu cordon – cei mari se țineau de mână făcând un cordon și în interiorul cordonului de bălăceau cei mici. Asta era tot. Mi s-a părut strigător la cer așa un tratament de- am zis că nu mai merg în tabără la mare. Ei, anul următor am fost la Slănic Prahova, la munte, și apoi iarăși la mare, la Costinești-Constanța. Pe vremea aceea o tabără ținea două săptămâni, adică 12-14 zile. Dar mai demult, o vacanță serioasă, undeva într-o stațiune, ținea 3 săptămâni, cam cât un concediu. De atunci și până în zilele nostre, sejururile s-au tot scurtat, acuma sunt de 5 zile. Ce-i aia? Nici nu-ți trece diareea și tre’ să pleci acasă!
Am ajuns la mare, împreună cu părinții, în vara lui 76 – treceam pe-a VIII-a, la Venus. Atunci m-am răzbunat: am plecat ”în larg”. De fapt am ieșit binișor dincolo de geamandură și am înotat paralel cu țărmul, pe săturate. Marea era liniștită și am ajuns, la un moment dat, lângă o saltea pe care era un cuplu. S-au uitat cu multă îngrijorare la mine pentru că eram cam departe de țărm și m-au întrebat dacă nu vreau să mă țin de saltea, să mă odihnesc puțin. Ce odihnă dom’ne?! Simțeam că sunt în stare să să traversez marea...
Mi-a plăcut foarte mult, și-mi place încă, să sar în apă. Dacă merg la ștrand sau la piscină și nu pot sări, parcă mă duc degeaba. În liceu fiind am făcut o greșeală: m-am dus la un ștrand care avea trambulină olimpică și am încercat să sar ”cap” de la trambulina de 3m. Problema este că intram greșit în apă. În loc să mă ghemuiesc la intrare, mă frângeam pe spate. Am sărit de mai multe ori și mi-am forțat nepermis de mult coloana în zona lombară. Știu că se înroșise zona și mă durea. Cred că asta a dus la o tasare suplimentară a coloanei în acea zonă și în 2006, când am avut meningită și a trebuit să mi se facă puncție lombară, a fost destul de dificil de pătruns, printre vertebre, cu acul în coloană.
Înotam în orice stil, dar preferam, desigur, craul. Din punct de vedere al tehnicii, deși înotam – și încă mai înot – elegant, mi-a lipsit totuși tehnica pe care o dobândești dacă te îndrumă un profesionist. În primul rând obișnuiesc să înot cu capul sus, deasupra apei, meteahnă dobândită de la apa sărată care te menține mai sus. Pot să înot cu capul sub apă, dar nu sunt obișnuit să expir în apă și asta mă cam obosește – pentru că trebuie să și expir și să și inspir cât capul este sus.
M-am simțit perfect în apă întotdeauna și am rămas un mare fan al înotului doar că mi-am pierdut mult rezistența. Mai mult decât sunt dispus să accept. După 25m de craul încep să respir greu și scot limba de un cot. Dacă merg la piscină – acum, la 57 de ani – pot să fac, într-o oră, cam 1km, dar după aceea e bine să fac pauză vreo două zile dacă vreau să repet performanța.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu