Relația mea cu sportul I

.
Sprinteneala

Copil fiind, mă consideram – și probabil și eram – extrem de sprinten. Eram bun la viteză și nu prea erau mișcări pe care să nu (cred că) le pot face. De aceea îi înțeleg foarte bine pe practicanții de parkour.

Rezistența

La rezistență nu am stat prea bine deși, în anumite situații, puteam să fac anumite lucruri la nesfârșit. De exemplu, în școala generală, nu oboseam la genuflexiuni – mi-amitesc că odată am numărat vreo 180 și apoi m-am oprit că mă plictisisem, nu că aș fi fost obosit. Altă dată, să fi fost prin vara în care treceam din clasa a VI-a  într-a VII-a, am încercat să dau ture de bazin (era cam 15 x 10m) să văd cât rezist să înot. Când eram pe la a 30-a tură, a venit un băiat mai mare (Ruzi) care mi-a zis: ”Bă ești nebun??. Mâine o să ai o febră musculară de n-o să știi ce să faci!”. Deși nu eram deloc obosit, la a 32-a tură m-am oprit speriat de febra de mâine. Bineînțeles că n-am avut nici pe dracu. După ce am renunțat la ture, m-am hârjonit încă vreo oră, cu prietenii, tot în bazin. De oboseală nici vorbă.
Totuși, când era de alergat pe distanță mare, cam scoteam limba. Proba de rezistență la liceu era de 1000m. Nu reușeam să o fac fără un efort foarte mare. La finiș îmi scuipam plămânii și-mi trebuiau vreo câteva ore ca să-mi revin. Într-o vreme, prin clasa a X-a, alergam seara ca să-mi îmbunătățesc rezistența. Cam 400m mergeam bine, în viteză, fără un efort considerabil, dar cred că limita mea era cam 800m.

Forța

Nici forța n-a fost punctul meu forte. Prin clasa a VI-a, sau a VII-a, sub influența unei cărți de culturism – care nu mai știu cum a ajuns în mâna mea – am început să-mi improvizez greutăți și am încercat să exersez. Din păcate mișcarea aceasta n-a prea fost pe placul lu taică-meu, care deși nu mi-a interzis, cam bodogănea: ”Fă ceva treabă și ai să vezi ce mușchi faci!”. Cu toate astea mi-am cumpărat extensor și flexor. Cu extensorul lucram cu maxim două-trei corzi.
Flotări n-am putut să fac niciodată prea multe – cred că vreo 10-12 au fost maximumul – dar la abdomene stăteam foarte bine. De altfel n-am avut niciodată mușchii brațelor și pectoralii prea dezvoltați, dar la mușchii abdominali aveam pătrățele demne de orice culturist.
Tot legat de forță, merită amintit un fapt interesant. Încă în școala generală am încercat, destul de insistent, să merg în mâini și n-am reușit niciodată. Credeam, pe atunci, că nu am tehnica necesară și de aceea tot insistem, să prind mișcarea. Acuma îmi dau seama, însă, că problema reală era că nu aveam suficientă forță în brațe ca să-mi pot menține corpul în poziția respectivă, darămite să mai și ”pășesc”!

Îndemânarea

Cred că în orice disciplină sportivă îndemânarea se câștigă prin mult exercițiu. Totuși, pentru anumite mișcări am avut o îndemânare nativă care încă mă uimește. De exemplu, jucam ”obligata” la bară (puneam mingea la 7m și trebuia să nimerim șutând bara transversală). Nimeream cam 9 din 10). Și tenisul de masă l-am prins destul de ușor. La tenis cu piciorul mă descurcam foarte bine.