Plugușorul

 .

În Bucovina obiceiurile de Anul Nou sunt la mai mare preț decât cele de Crăciun. Copil fiind mergeam cu uratul și, în clasele mai mici, mă ducea bunicul din casă în casă. Desigur că pentru copii bucuria cea mare erau mai ales banii pe care îi primeau de la gospodarii generoși. Așa că urăturile trebuiau să fie ”eficiente”, adică scurte și de impact.

Cu banii pe care i-am câștigat ”cu uratul” când eram în clasa a VII-a, mi-am cumpărat un aparat de fotografiat Smena 8. Costa vreo 300 de lei. Lucru mare pe vremea aceea!

În clasa a V-a, am învățat tot Plugușorul din manualul de limba română, ineficient de lung pentru scopul urmărit. Eu îl învățasem însă pentru că-l spusesem întreg pe scenă, la serbarea de Anul Nou.

Așa că, dotat cu clopoțel și bunicul de mână, îmbrăcat frumos în costum național, cu brâu tricolor și cușmă neagră, m-am înființat la prima casă, din capul satului. Era casa unui bătrân singur, badea Adrian (mă rog, acolo i se spunea ”Andrian”). Am ridicat clopoțelul și mi-am început reprezentația. 

Bătrânul a ieșit agale pe prispă pe semne pregătit de dinainte cu un colăcuț rumen. Perseverența mea însă l-a impresionat pe dată; numai ce-l văd că se duce în casă și se întoarce cu o monedă de un leu. Eu îi dădeam harnic înainte, că urătura era lungă. Mai stă bătrânul ce stă și numai ce-l văd că se duce în casă și se întoarce cu o monedă de trei lei! - maximum ce puteam să sper și să aștept.

Vă urez și vouă ceea ce i-am urat și lui Andrian:

PLUGUŞORUL

(cu care am crescut)

Aho ! Aho! Copii şi fraţi

Staţi puțin şi nu mânaţi,

Lângă boi v-alăturaţi

Şi cuvântul mi-ascultaţi:

S-a sculat mai an

Bădica Traian

Şi pe cal a-ncălecat.

Pe un cal învăţat,

Cu şaua de aur,

Cu numele de Graur,

Cu potcoave de argint

Cum e sprinten la fugit,

Cu frâu de mătasă

Cât viţa de groasă.

Mânaţi, măi !

Hăi !, Hăi !

În scări el s-a ridicat

Peste câmpuri s-a uitat

Ca s-aleagă-un loc curat

De arat şi semănat.

Şi curând s-a apucat

Câmpul neted de arat,

În lungiş şi-n curmeziş.

S-a apucat într-o joi

C-un plug

Cu doisprezece boi

Boi bourei,

În coadă codălbei

În frunte cu ţintăţei

Mânaţi, măi !

Hăi ! Hăi!

Ziua toată a lucrat,

Brazdă neagă-a răsturnat

Şi prin brazdă-a semănat

Grâu mărunt

Şi grâu de vară,

Deie Domnul să răsară

Mânaţi, măi !

Hăi ! Hăi !

Şi când lucrul a sfârşit

Iată, mări s-a stârnit

Un vânt mare pe pământ

Şi ploi multe după vânt.

Pământul de-a răcorit

Şi sămânţa a-ncolţit

Mânaţi, măi !

Hăi ! Hăi !

La luna, la săptămâna

Îşi umplea cu apă mâna

Şi se ducea ca să vadă

De i-a dat Dumnezeu roadă

Şi de-i grâul răsărit

Şi de-i spicul aurit.

Era-n spic ca vrabia

Şi în pai ca trestia

Mânaţi, măi !

Hăi ! Hăi !

Traian iute s-a întors

Şi din grajd, pe loc, a scos

Un alt cal, mai năzdrăvan

Cum îi place lui Traian:

Negru ca corbul,

Iute ca focul,

De nu-l prinde locul.

Şi voios a-ncălecat,

La Tighina-a apucat

Şi oţel a cumpărat.

Ca să facă seceri mari

Pentru secerători tari,

Şi să facă seceri mici

Pentru copilaşi voinici,

Şi-altele mai mărunţele

Cu mănunchi de floricele

Pentru fete tinerele

Şi neveste fumușele.

Mânaţi, măi !

Hăi ! Hăi !

Şi-a strâns finii

Şi vecinii

Şi toţi finii

Şi vecinii

Şi vreo trei babe bătrâne

Care ştiu rândul la pâine.

Şi pe câmp i-a dus

Şi pe toţi i-a pus

La lucrul pământului

În sterița vântului.

Mânaţi, măi !

Hăi ! Hăi !

Ei cu stânga apuca

Şi cu dreapta secera

Şi prin lan înainta

De părea că înnota.

Alţii-n urma lor lega

Snopuri-nalte aduna

Şi clăi mândre ridica

Ce la soare se usca.

Mânaţi, măi !

Hăi ! Hăi !

Apoi carele-ncărca

Şi pe toate le căra.

Şiră-naltă că dura

În capul pământului

În bătaia vântului.

Apoi arie-şi făcea

Şi din grajd mai aducea

Zece iepe,

Tot sirepe

Şi de par că le lega

Şi pe toate le mâna,

Împrejurul parului,

Deasupra fățarului.

Mânati, măi !

Hăi ! Hăi !

Iepele mereu fugea,

Funia se tot strângea,

La par iute ajungea

Şi grâul se treiera

Şi flăcăii-l vântura

Dimerlia scutura,

Căruţele încărca

Şi spre moară le pornea.

Mânaţi, măi !

Hăi ! Hăi !

Iară hoaţa cea de moară,

Când văzu atâtea cară,

Încărcate cu povară,

Puse coada pe spinare

Şi plecă în lunca mare.

Lunca mare

Frunză n-are,

Lunca mică

Frunza-i pică.

Iar morarul, meşter bun,

Zări moara prin cătun

Şi-şi luă cojoc miţos

Şi mi-l îmbrăcă pe dos

Şi-şi lua ciocan la brâu,

Și mai luă ș-un frâu.

Apoi iute alerga,

Moara cu frâu o lega

Şi-o apuca de călcâi,

De-o punea pe căpătâi

Şi-i da cu ciocanu-n şele,

De-o aşeza pe măsele.

Că de-al dracului ce era,

Nici păr în cap nu avea.

Mânaţi, măi !

Hăi ! Hăi !

El o lua de lăptoc

Şi-o da iar în vad, la loc.

Şi turna deasupra-n coş,

Grâu mărunt de cel roş,

Grâul s-aşeza pe vatră

Şi din coş cădea sub piatră.

De sub piatră, în covată,

Curgea făina curată.

Mânaţi, măi !

Hăi ! Hăi !

Traian mult se bucura,

Zeciuială morii da,

Pe morar îl dăruia.

Apoi, călare suia

Şi voios se înturna

Cu flăcăii ce mâna.

Iar boii se-opintea

Şi roţile scârţâia.

Mânaţi, măi !

Hăi ! Hăi !

Iară mândra jupâneasă,

Daciana cea frumoasă,

Auzea tocmai din casă

Chiotul flăcăilor,

Scârţâitul carelor.

Şi-n cămară că mergea

Şi din cui îşi alegea

Sită mare şi cam deasă,

Tot cu pânză de mătasă.

Mâneci albe sufleca,

Braţe dalbe arăta.

Şi cernea, mări, cernea

Făina se aşternea.

Apoi pâinea plămădea,

Şi-o lăsa până dospea.

Apoi, colaci învârtea,

Pe lopată mi-i culca

Şi-n cuptor îi arunca.

Apoi, iară, cu lopata

Rumeni îi scotea şi gata.

Atunci, ea-mpărţea

Vreo cinci

La flăcăii cei voinici

Şi-mpărţea trei

La copiii mititei.

Iară mândrului bărbat

Îi dădea un sărutat.

Mânaţi, măi !

Hăi ! Hăi !

Cum a dat Dumnezeu an,

Holde mândre lui Traian,

Astfel să dea şi la voi,

Ca s-avem parte şi noi.

Să vă fie casa, casă !

Să vă fie masa, masă !

Tot cu mesele întinse

Şi cu feţele aprinse

Şi cu casele grijite

Cu buni oaspeţi locuite.

Şi câte şindrile pe casă

Atâţia galbeni pe masă.

Şi la anul să trăiţi

Să vă găsim înfloriţi

Ca merii,

Ca perii,

În mijlocul verii.

Mânaţi, măi !

Hăi ! Hăi !

La anu' și la mulți ani!