Dacă te tentează să faci scufundări (scuba diving în engleză dar și în romgleză), ar fi bine să știi exact ce vrei. Asta ca să nu ajungi să fii dezamăgit.
Ce vreau să zic? Eu mi-am dorit foarte mult să mă scufund ca să simt plutirea și libertatea aceea unică pe care ți-o oferă adâncurile. Să ascult liniștea peștilor și a meduzelor. N-am vrut să-i văd. Nici bolovanii gri-verzui plini de mâl și plante negre. Doar să simt presiunea apei, să gust senzația respirației obligatorii pe gură și să mă încânt de libertatea plutirii.
Ei bine, nu m-am gândit că trebui să-i spun asta asistentului - că la primele experiențe nu te lasă singur. Și m-am trezit că tipa - era o puștioacă - stătea în spatele meu și mă tot împingea cu nasul spre stânci. Probabil ca să pot vedea mai bine peștii și aricii de mare. Bineînțeles că era înotătoare mai bună decât mine și eu nici nu prea mi-am dat seama ce se petrece. Oricum greutățile de la centură mă răsuceau într-o parte, tubul de oxigen mă trăgea în altă parte iar burta își aducea și ea aport la răsucire. Tot încercam să mă rotesc spre larg și mă tot trezeam cu nasul spre stânci. Abia după ce am ajuns pe țărm, și am rememorat întâmplările, mi-am dat seama că antrenoarea a fost cea care mi-a retezat libertatea de mișcare, m-a tot împins să văd ce credea ea că e de văzut.
La un moment dat, în încercarea de a vedea adâncurile, m-am împins de o stâncă. Cu multă grijă, să nu cumva să nimeresc cu mâna vreun arici de mare. Exact într-un arici mi-am proptit mâna și m-am trezit cu rămășițele a vreo 30 de ace, dureroase, negre și friabile. Nu le poți scoate, că dacă încerci să le prinzi cu penseta se sfărâmă. Am scos câteva mai mari și pe restul le-am lăsat acolo, la încheietura mâinii stângi. M-au chinuit cam un an. Acuma au dispărut înăuntru și nu le mai simt.
Le vorbesc copiilor despre presiunea hidrostatică și despre tehnica scufundărilor - nu puteam să nu încerc și eu să văd cum e. Măcar data viitoare știu exact ce-i voi spune antrenorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu