Moş Virgulă

şi teoria caietului

În liceu am avut doi profesori de limba română. Fiecare special în felul lui. Cu „doamna Iulia” Leomiza am făcut româna în clasele a XI-a şi a XII-a. Am folosit ghilimelele pentru că aşa avea pretenţia să-i spunem, „doamna Iulia”. Refuza să accepte apelativul, obligatoriu pe atunci, de „tovarăşa”. Era o femeie frumoasă, deşi avea aproape şaizeci de ani, şi foarte bine şi cu gust îmbrăcată – lucru nu foarte des întâlnit înainte de ’89. Doamna Iulia îşi permitea toalete speciale şi bijuterii din belşug, pentru că soţul dumneaei era un medic renumit şi, desigur, bine plătit. Doamna profesoară a fost şi parlamentar al României, din partea PNL, imediat după ’90 şi am şi văzut-o vorbind de la tribuna parlamentului. Un discurs în care, din păcate, spunea prea puţine şi semăna prea mult cu dojenile de la orele de diriginţie.

Toţi colegii mei o iubeau nespus pe doamna Iulia. Şi totuşi, eu personal, în ciuda multor calităţi indiscutabile, nu am fost prea încântat de personalitatea dumneaei. Am să povestesc de ce, cu alt prilej. Deocamdată să-i dorim pace şi linişte acolo unde este, pentru că, de ceva vreme, a plecat dintre noi.

Celălalt profesor, care mi-a marcat, într-un anume fel, anii tinereţii (am făcut cu dumnealui limba română în clasele a IX-a şi a X-a) a fost domnul profesor Diogene Gafiţa. Făcea parte din familia de literaţi Gafiţa, din Fălticeni. Fratele dumnealui, Mihai Gafiţa, era directorul prestigioasei edituri Cartea Românească. Mai avea un frate, Vicenţiu Gafiţa şi un nepot Gabriel Gafiţa, ambii personalităţi recunoscute în lumea literară din acea vreme. Domnul profesor era deasemenea înainte de pensie, avea peste şaizeci de ani. A şi ieşit la pensie după ce am terminat eu clasa a XI-a. Era foarte tipicar şi, cred că din această pricină, nu era prea iubit de elevi. Când nu-i plăcea ceva, era muşcător de dispreţuitor.

O dată, înainte de a pleca din clasă, cu catalogul la sub braţ, se uită de jur împrejur la mizeria din clasă şi exclamă acru:

– Sper că, după ce plec eu, măturaţi în coteţ!
Pe vremea aceea nu aveam femeie de serviciu şi curăţenia era făcută de elevi, prin rotaţie. Se numeau “elevi de serviciu” şi aveau obligaţia să se îngrijească în permanenţă de curăţenia din clasă şi să facă o curăţenie generală la sfârşitul orelor.

Obişnuia să ne ia, din când în când, caietele acasă, să se uite peste ele. Câte cinci, şase caiete. Ora viitoare le aducea pline de corecturi şi însoţite de profundul său dispreţ:

– Lăzăreanu! Zice moşul, ţinând caietul colegului meu cu două degete, ca şi cum ar fi avut grijă să nu se murdărească. Ia mizeria asta de aici...! Şi-l aruncă pe marginea catedrei. Mi-i scârbă... Evident că nu era murdar. Era doar plin de greşeli.

În prima oră ne-a făcut teoria caietului:

– Caietul trebuie să fie învelit! Zicea bătrânul. Pe vremea aceea erau rare învelitorile din plastic. Caietele pe atunci, nu erau ca acelea care se găsesc astăzi în librării: cu coperţi colorate, care mai de care mai strălucitoare şi mai atrăgătoare şi, desigur, fără nicio legătură cu şcoala. Erau caiete cu coperţi ieftine, din materiale reciclate, aveau culoarea verde şters şi o înfăţişare ternă. Ca să fie protejat, dar şi ca să arate cât de cât bine, caietul trebuia învelit. Pentru această operaţiune exista hârtia albastră. O hârtie albastru-mov întunecat, destul de groasă şi destul de lucioasă, care se folosea, mai ales, în acest scop, învelirea cărţilor şi caietelor.

– După ce l-ai învelit, trebuie să-i pui o etichetă, ca să ştim al cui este caietul. Erau nişte etichete albe, cu gumă arabică pe dos, pe care le lingeam bine şi le presam cu podul palmei, să se lipească pe hartia albastră. Pentru că era la alegerea noastră unde lipim eticheta, se găseau cele mai năstruşnice locuri, în special colţurile. Uneori le puneam oblic, să arate “mai bine”. Sau cel puţin aşa ni se părea nouă.

– Pe etichetă se scrie numele şi prenumele elevului şi obiectul de studiu. “Popescu Tudor, caiet de notiţe la limba română”, ne exemplifica domnul Gafiţa. Eticheta puteţi să o lipiţi unde vreţi voi. Dar, dacă o să mă întrebaţi pe mine unde-mi place, o să vă spun că eu prefer să puneţi eticheta pe mijloc, puţin sus... şi ne arăta cu degetul unde trebuie pusă.

– Ca să înţelegem şi să reţinem cum trebuie să procedăm, deschideţi orice carte. Şi lua şi deschidea manualul de română ridicându-l puţin, să se vadă până în spatele clasei. Vedeţi, prima foaie este complet goală. Nu este scris nimic pe ea. Se numeşte “foaie de protecţie”. Aşa şi caietul, trebuie să înceapă cu o foaie complet liberă. Niciodată nu se scrie pe prima foaie a caietului! Apoi, dacă mai dăm o foaie, o să vedem că pe pagina a treia este scris exact ceea ce se găseşte şi pe coperta cărţii. Această foaie se numeşte “copertă interioară”. Aici voi veţi scrie, încă o dată, ceea ce aţi scris pe etichetă şi nimic altceva, spunea moşul ridicând vocea când trebuie, aşa cum doar profesorii ştiu să o facă.

– Abia începând cu pagina a cincea începem să scriem! Ca să putem folosi caietul, trebuie liniat. În stânga paginii se trage o linie verticală – ar fi frumos să fie subţire şi de culoare roşie. Între linie şi marginea caietului nu se scrie absolut nimic! Nu ştiu dacă v-ati uitat vreodată la o pagină scrisă, fără să fie lăsată margine. Eu am impresia că mă sufoc! Se spune că “fără margine, foaia nu te lasă să respiri...”

Şi tot aşa, ar fi fost în stare Moş Virgulă să ne povestească pretenţiile lui, ore în şir. Cum să-l fi iubit elevii? Şi, bineînţeles, îl pedepseau. Aşa cum pedepsesc elevii. Era o gălăgie permanentă în clasă şi moşul nu reuşea să facă linişte. Cu toate acestea, când se apuca domnul profesor să povestească... se făcea o linişte de mormânt. Ne captiva cu totul cu farmecul poveştilor sale. Intram parcă în transă în lumea pe care măiestrit ştia să o zugrăvească şi numai soneria ne făcea să tresărim şi să revenim în lumea reală...

O dată ne-a povestit despre cum se spuneau poveşti, la gura sobei, când era el mic.

– Pe vremea când eram eu copil, să tot fi avut vreo şapte sau opt ani, seara după asfinţit, se adunau sătenii la careva acasă şi povestau câte în lună şi în stele. Noi copiii stăteam cu gura căscată şi ascultam poveştile celor mari. Într-o seară, se adună la noi acasă. Şi numai ce începe un vecin a povesti cum a văzut el o matahală! Zice vecinul: “Veneam cu boii acasă, pe înserat, cu carul gol. Şi cum mergea carul agale, numai ce văd că boii încep să tragă greu, greu de tot... N-am înţeles ce se întâmplă şi m-am uitat în spate. Ei bine, am încremenit: la mine în car era o matahală! Era neagră, păroasă, cu faţa palidă ca un mort, cu mâinile lungi şi înaltă cam cât două staturi de om. S-a uitat la mine și mi-a zis: ”Mergi înainte!”. Am întors capul şi am dat bici boilor... Nu m-am mai uitat în spate. Mă treceau toate sudorile. Şi cum mergeam eu aşa, numai ce văd că boii încep a trage mai uşor, fără să se opintească. Când mă uit în spate, matahala nu mai era. Am vazut-o în zare, cum mergea grăbită către pădure...” Şi numai ce termină vecinul de povestit şi mama îmi zice: “Du-te şi adă un braţ de lemne!” Na...! Du-te şi adă lemne! Afară era beznă şi la mine în minte erau numai matahale şi inima mi-era cât un purice...

Altă dată, ne-a povestit cum l-a întâlnit el, prima dată, pe Marin Preda.

– Era în iarna de la sfârşitul lui ’54 şi m-am dus la fratele meu, Mihai, care locuia în Bucureşti. Când am ajuns acolo, l-am găsit în poartă, stătea de vorbă cu un domn cu ochelari cu lentile groase. Mihai mi-a zis: “Du-te în casă că vin şi eu imediat” N-a venit imediat. A venit după vreo jumătate de oră şi a început a-mi povesti, poate şi ca să înţeleg de ce a întarziat atât: “Tipul ăsta, cu care am stat de vorbă, este un prieten, un anume Marin Preda. Este scriitor. N-a scris el prea mult şi, pe deasupra, ultima lui nuvelă, publicată acum vreo doi ani, a fost făcută praf şi pulbere de critică. Şi omul e aşa de supărat, că nu-i mai vine să publice nimic, niciodată. Dar... zice că are el, în sertar, un roman excepţional, cu care o să rupă gura tuturor criticilor, dar nu-l publică, numai aşa, de-al dracului!” Ei bine, la puţină vreme după aceea, apare romanul Moromeţii...

Multe ne-a mai povestit moşul, despre Ion Creangă şi părinţii lui, despre Mihail Sadoveanu care juca şah la o plimbare cu pluta pe Bistriţa şi colegii îl apostrofau: “Cum poţi să joci şah şi să nu admiri minunăţiile din jur?” şi peste o săptămână Sadoveanu publică o superbă descriere a peisajelor pe care “le ratase” jucând şah... Despre familia regală ne-a povestit două ore. Ce n-a terminat într-o oră, a reluat în ora următoare. Povestea a început, cred, pe când studiam Moromeţii, plecând de la Poiana lui Iocan. Moşul ştia cu lux de amănunte – şi ne povestit şi nouă – toate încrengăturile de rudenie şi toate dedesubturile, fie ele politice sau amoroase. El însuşi, conştient fiind de cât de detaliată este povestea, s-a oprit la un moment dat şi exclamat: “O să ziceţi: ia te uită ce bine le ştie ăsta, de parcă a trăit acolo, printre ei! Ei bine, n-am trăit acolo, dar am citit cărţile astea...” Şi ne spune titlul cărţilor.

Era un bărbat înalt, subţire şi elegant, cu părul alb destul de bogat şi doar puţin adus de spate. Avea mâini cu degete lungi şi ţinea stiloul cu o deosebită eleganţă.

De ce îi ziceam Moş Virgulă? Că am uitat să spun... Pentru că una din vorbele lui era: “După ce termini de scris o lucrare, iei punguliţa cu virgule şi începi să împrăştii, uite-aşa, virgulele prin text...” zicea moşul, făcând cu mâna ca şi cum ar fi semănat.

Mai avea el încă o poreclă, mult mai urâtă, pe care, din respect pentru memoria celui care a fost domnul profesor Gafiţa, n-am să o reproduc aici. Ce răutăcioşi pot fi tinerii şi cât de nedrepţi...