Funcţiile şi structura teoriilor ştiinţifice

Orice teorie ştiinţifică îşi alocă un domeniu de observaţie. Prin domeniu de observaţie înţelegem mulţimea tuturor fenomenelor, proceselor, faptelor, asupra cărora teoria face referire.

Teoriile ştiinţifice îndeplinesc, în raport cu domeniul lor de observaţie, câteva funcţii, numite funcţiile teoriei ştiinţifice. Înţelegând aceste funcţii, înţelegem scopul teoriei şi avem o deschidere asupra modului în care sunt construite teoriile.

În funcţie de autor, funcţiile teoriilor ştiinţifice pot fi mai puţine sau mai mult. Sunt manuale care enumeră până la unsprezece funcţii. Din punctul nostru de vedere, esenţiale sunt doar trei.

a.       Funcţia explicativă. Orice teorie explică cum şi de ce se petrec faptele din domeniul său de observaţie. Se poate discuta mult asupra modului în care o teorie asigură această funcţie. Carl Hempel dezvoltă, în cadrul neopozitivismului, modelul deductiv nomologic al explicaţiei ştiinţifice. În principiu, acest model urmează modelui silogismului, vechi de apropae două milenii şi jumătate. Cum este posibil ca de la Aristotel încoace să nu se fi schimbat mai nimic? În opinia mea, acest model al explicaţiei ştiinţifice, care este deosebit de aproape de logica omului obişnuit, nu face decât să se muleze (sau, dacă vreţi) să reproducă modul în care individul îşi construieşte reprezentările despre lume.

b.       Funcţia predictivă. O teorie ştiinţifică, cu adevărat serioasă, trebuie să fie capabilă să prezică faptele din domeniul ei observaţie. În timp ce explicaţia apare după  ce faptele s-au petrecut, prin predicţie trebuie să fim capabili să ştim de dinainte cum se vor petrece lucrurile. Aceasta este, în opinia multora, funcţia esenţială a oricărei teorii ştiinţifice. Se merge până acolo încât se consideră că dacă o structură teoretică nu are capacitatea de a prezice fenomene, atunci nu poate fi numită teorie ştiinţifică.

Această funcţie este, în bună măsură, responsabilă de avansul tehnologic al societăţii umane.

c.        Funcţia rezumativă. Teoriile ştiinţifice au calitatea, deosebit de interesantă, de a concentra întregul adevăr al fenomenelor care se desfăţoară în domeniul lor de observaţie, în câteva propoziţii. Aceste propoziţii se numesc, în ştiinţele aplicative, principii şi intră în componenţa bazei axiomatice a teoriei. Principiile teoriei au rangul cel mai înalt în structură şi adevărul lor se ia ca atare. Cu alte cuvinte, când vine vorba de adevărul lor, nu ne întrebăm „de ce sunt adevărate aceste propoziţii?”, ci le luăm aşa cum sunt. Nu ne punem problema să le demonstrăm ci, eventual, să le confirmăm. Confirmarea lor se face fie direct, fie prin toate consecinţele lor.

d.        Structura teoriilor ştiinţifice. Vom înţelege mai bine cele de mai sus, dacă vom studia figura alăturată.

Dorim să facem distincţie între ştiinţele empirice şi ştiinţele formale.
Din categoria ştiinţelor formale fac parte matematica, logica, gramatica, etc. Despre aceste ştiinţe se spune că nu aduc cunoaştere. Ele doar dau regulile după care operează ştiinţele empirice. Din categoria ştiinţelor empirice fac parte ştiinţe ca fizica, chimia, biologia, etc.
În timp ce propoziţiile de bază ale ştiinţelor empirice se numesc principii, propoziţiile fundamentale ale ştiinţelor formale se numesc axiome.