Cartea perfecta

In anul I de facultate am facut chimie cu Merches. N-am priceput nimic. Nici n-aveam cum sa pricep, Merches folosea notiuni de fizica cuantica (anul II si III) si de fizica moleculei (anul III).

Atunci eram atat de suparat pe faptul ca totul era o nebuloasa, incat mi-am promis, mie insumi, ca o sa ma ocup de acest domeniu si ca voi scrie un curs, sau o carte, care sa fie pe deplin limpede.

De-a lungul timpului, adeseori m-am mai gandit la ce inseamna “limpede”. Ce inseamna, oare, sa transmiti niste cunostinte si receptorul sa fie pe deplin lamurit?

Concluzia rationamentelor mele a fost una relativ simpla: in niciun domeniu nu exista o “carte perfecta” (sau “un manual perfect”). Adica acea carte pe care daca o citesti te luminezi complet. Poate exista, cel mult, o carte perfecta pentru mine (sau pentru cineva anume). Dar nu o carte perfecta in general.

De ce? Pentru ca orice cunostinta (notiune) noua se grefeaza pe sistemul de cunostinte al receptorului. Orice autor de carte (sau de manual) presupune anumite lucruri ca fiind cunoscute (de cititor) si altele necunoscute. Pe cele pe care le presupune a fi necunoscute le explica, iar pe celelalte nu.

Bineinteles ca in orice carte gasesti explicate lucruri pe care le stii (si explicatia este, pentru tine, inutila) si gasesti chestiuni, necunoscute tie, pe care autorul nu ti le explica si de aici vin neintelegerile.

O “carte perfecta” ar fi o carte in care ti se explica toate lucrurile pe care nu le stii si nu se pierde timpul cu explicarea notiunilor pe care le stapanesti.

Autorul nu poate scrie o “carte perfecta” pentru tine, el poate scrie, cel mult, o “carte perfecta” pentru el.

Cand comunic cu cineva, mi-ar placea foarte mult sa stiu ce stie si ce nu stie. Atunci pot comunica perfect: adica sa nu repet chestiuni stiute (si poate sa-l jignesc; pentru ca, daca repeti lucruri simple, omul isi zice ”Ce-mi tot repeti, ma iei de prost? Pe-asta o stiam de cand ma jucam cu puta-n nisip!” sau “Asta e o chestiune foarte simpla, ce te dai rotund?”) si sa stiu unde trebuie sa insist cu explicatiile, pentru a fi pe deplin limpede. Daca nu insisti unde trebuie, fie n-ai transmis tot ce ai fi vrut fie, mai devreme sau mai tarziu, vor aparea neintelegeri.

Paranteza: eu nu consider ca este o rusine sa nu stii anumite lucruri, sa iti lipseasca anumite notiuni. Cu totii avem anumite domenii sau/si cunostinte sigure, zone in care ne simtim in largul nostru, si alte domenii (fie ele si rusinos de simple) in care suntem habarnisti.

Pentru ca eu asa judec, cand vorbesc cu cineva, incerc sa-i spun ce stiu si ce nu stiu. Nu fac asta pentru a ma lauda cu cunostintele mele, ci pentru a-l ajuta sa-si grefeze discursul pe nevoile mele. In felul acesta, cu siguranta, comunicarea dintre noi va fi mult mai buna. De aceea il rog pe interlocutorul meu sa nu se supere nici cand ii spun “stiu asta, stiu perfect” si nici cand ii repet anumite lucruri care mi se par mie importante.