.
Când eram mic, bunica mă învăţa să mă rog: "tu aşa să spui: dă-mi, Doamne, minte şi noroc!". Mă uitam mirat, cu ochii mari, la bunica. Dacă tu cetitorule, vrei să ţi-o închipui pe bunica sfătuindu-mă, nu-ţi spun decât că vorbea moldoveneşte. Bunica era o femeie specială. Am să-ţi povestesc despre ea altă dată. Zicea: "dacă n-ai noroc în viaţă... n-ai făcut nimica... poţi să ai minteeee cât de multă... şi dacă ai noroc şi n-ai minte... degeaba; nu ştii să-ţi ţii norocul...!"
Şi, pentru că zicea bunica, eu aşa mă rugam: "Dă-mi Doamne minte şi noroc...!"
Da' ştii ce? Eu cred că, pe când mă rugam şi prea Bunul se uita la ochii mei, mari şi încrezători, a scăpat ceva pe jos şi... n-a auzit decât prima parte a rugii mele.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu