Mișcarea ”Pământul este plat”

 

În modernitate, ideea stupidă că Pământul este plat își are originile în lucrarea ”Zetetic Astronomy: Earth Not a Globe” scrisă de Samuel Birley Rowbotham și publicată în 1881. El a dezvoltat o metodă numită "Astronomia Zetetica" (din grecescul zētētikos, care înseamnă "care caută"). Această metodă susținea că adevărul ar trebui dedus exclusiv din experimentarea senzorială directă (ce vezi tu însuți) și nu din teorii matematice sau calcule astronomice.

În anii noștri, creșterea bruscă și accelerată a popularității teoriei Pământului plat poate fi localizată cu destul de multă precizie în intervalul 2015 – 2017. Datele de la Google Trends și analizele sociologice indică faptul că, deși ideea exista și mai înainte, undeva la periferia internetului, explozia virală a avut loc în acești ani.

Înainte de 2014, „Flat Earth Society” era o curiozitate obscură și o relicvă a internetului vechi. În 2014-2015, un utilizator de Internet, pe nume Eric Dubay, a publicat un PDF (și ulterior videoclipuri) intitulat "200 Proofs Earth is Not a Spinning Ball". Acesta a fost „textul sacru” care a relansat mișcarea, oferind argumente simpliste, ușor de digerat și vizuale.

Motorul Expansiunii a fost, însă, algoritmul YouTube în perioada 2015 - 2017. Acesta este considerat principalul ”vinovat”. În acea perioadă, algoritmul de recomandare al YouTube a fost setat agresiv pentru a maximiza timpul de vizionare (watch time). Utilizatorii intrau pe site pentru divertisment și ajungeau să fie bombardați cu pseudo-documentare de ore întregi, bine montate, care păreau convingătoare pentru cineva fără pregătire științifică solidă.

A contribuit și Efectul „Rabbit Hole”: dacă te uitai la un videoclip despre conspirații (chiar și despre 11 septembrie sau OZN-uri), algoritmul îți recomanda automat videoclipuri despre Pământul plat.

Expansiunea a primit un impuls major când vedete din cultura pop și celebrități, în perioada 2016-2017 au început să discute subiectul. În ianuarie 2016 rapperul american B.o.B a început să posteze pe Twitter despre Pământul plat și a intrat într-o dispută publică cu astrofizicianul Neil deGrasse Tyson. Asta a adus subiectul în mainstream. În 2017 ”vedeta” NBA Kyrie Irving a declarat într-un podcast că Pământul este plat (deși ulterior și-a cerut scuze), ceea ce a validat ideea pentru un număr uriaș de tineri.

Apogeul a venit în perioada 2017 – 2018. Conform Google Trends, interesul de căutare pentru „Flat Earth” a atins maximul istoric în 2017, în jurul eclipsei de Soare din SUA, pe care pământ-platiștii o foloseau ca „dovadă” și a rămas ridicat în 2018. În această perioadă au avut loc primele conferințe internaționale Flat Earth cu sute de participanți plătitori. A apărut documentarul Netflix „Behind the Curve” (2018), care, deși critic, a popularizat și mai mult subiectul.

Din 2019 se estimează că mișcarea este într-un ușor declin, deși războiul hibrid aduce puseuri de popularitate. În 2019, YouTube, urmat de Facebook și alte platforme, a anunțat oficial că își modifică algoritmul pentru a reduce recomandarea conținutului conspiraționist (numit borderline content). Videoclipurile nu au fost șterse, dar nu mai erau recomandate automat. Acest lucru a oprit creșterea exponențială a numărului de noi adepți, dar comunitatea deja formată s-a mutat pe grupuri private de Telegram sau alte rețele, radicalizându-se.

Oare mișcarea este susținută intenționat din subteran?

Deși nu există dovezi clare ale unei „organizații secrete unice” care finanțează această mișcare, există dovezi solide că mișcarea a fost amplificată și instrumentalizată de actori interesați să destabilizeze societatea occidentală.

Efectul urmărit se poate observa limpede, scăderea încrederii în știință, cu scopul mai general: nu poți crede nimic din ce ”ți se oferă” oficial. Ești mințit în toate felurile și pe toate canalele. De cine? De toată lumea, de guvern, de autorități, de oamenii de știință, de diferite organizații, de autorități.

Iată câteva detalii de funcționare a acestui mecanism „subteran”

1. Războiul hibrid și ”active measurements”**

Analiștii de securitate cibernetică au observat că fermele de troli, în special cele asociate cu Rusia, precum celebra Internet Research Agency, nu promovează doar politică, ci și teorii ale conspirației aparent inofensive sau stupide, inclusiv ”teoria” Pământului plat.

• Motivul: scopul nu este să convingă lumea că Pământul e plat, ci să creeze „epistemological anarchy” .

• Mecanismul: dacă poți face o masă critică de oameni să se îndoiască de un adevăr fundamental, verificabil și evident, cum ar fi forma Pământului, atunci este foarte ușor să îi faci să se îndoiască și de lucruri mai nuanțate, vaccinuri, schimbări climatice, rezultate electorale sau decizii economice.

• Rezultatul: o populație care nu mai crede în „experți” sau în „consens științific” este o populație ușor de manipulat și de dezbinat. Pământul plat este un exercițiu de rupere a încrederii în autoritate.

2. Algoritmii s-au comportat ca „idioții utili”

„Subteranul” nu a fost neapărat format din oameni într-o cameră întunecată, ci din coduri de programare lăsate să acționeze. Mai precis, companiile Big Tech (YouTube, Facebook) au observat că videoclipurile conspiraționiste au un retențion rate (timp de vizionare) uriaș. Pentru a face profit, algoritmii au împins agresiv acest conținut. Deși nu a fost o „intenție malefică”, a fost o indiferență totală față de adevăr și față de substanța postărilor în favoarea profitului. Aceasta a acționat ca o finanțare masivă indirectă: vizibilitate gratuită valorând milioane de dolari.

3. Pământul Plat ca ”Gateway Conspiracy”

Sociologii au observat că Pământul plat funcționează ca un filtru de recrutare pentru mișcări mult mai periculoase. Odată ce o persoană acceptă că „NASA minte”, „școlile mint” și „toți oamenii de știință sunt corupți”, acea persoană este pregătită să fie radicalizată politic sau religios. Există grupuri extremiste care folosesc pământ-platismul pentru a atrage oameni vulnerabili, pe care ulterior îi direcționează către ideologii antisemite, neofasciste sau anarhice.

De multe ori, teoria Pământului plat virează rapid către „cine controlează lumea din umbră?”, ajungând la vechile motive recurente de ură: ”Grupul secret care conduce Lumea” (ideea că o forță ascunsă, adesea identificată ca o minoritate etnică sau religioasă, controlează guvernele, băncile și mass-media), ”Elitele corupte” (motivul că „elitele”, cum ar fi oamenii de știință, politicieni, bancheri, se află într-o conspirație globală pentru a înrobi restul populației), ”Genocidul silențios” (teama recurentă că grupul conspirator plănuiește să reducă populația lumii printr-o metodă ascunsă: vaccinuri, aditivi alimentari, schimbări climatice false, chemtrails, etc).

4. Atacul asupra Metodei Științifice

Atacul la „reputația științei” este esențial. Mișcarea promovează o formă toxică de empirism: „Crede doar ce vezi cu ochii tăi”. Pentru că nu poți vedea curbura Pământului de la nivelul solului, ți se spune că ea nu există. Acest tip de gândire neagă valoarea deducției, a calculului matematic și a instrumentelor, întorcând cunoașterea umană în Evul Mediu. Este o încercare deliberată de a invalida metoda științifică ca mod de a descoperi adevărul.

În concluzie, mișcarea este, cel mai probabil, armată (weaponized). Chiar dacă a pornit de la câțiva excentrici, ea a fost umflată artificial de actori statali și non-statali care au înțeles că o societate care nu poate conveni asupra formei planetei pe care locuiește este o societate care nu poate coopera pentru a-și rezolva problemele reale. Este sabotaj intelectual la scară largă.


** „Măsurile active” (în engleză: Active Measures) reprezintă un termen care descrie un set complex de operațiuni sub acoperire și de înșelare desfășurate de un stat, în afara acțiunilor militare sau diplomatice tradiționale, pentru a sprijini obiectivele sale de politică externă și de securitate. Aceste măsuri sunt o componentă cheie a războiului hibrid, o strategie care combină tactici militare, paramilitare și civile, vizibile sau sub acoperire, pentru a destabiliza o țară-țintă.

Instrumentele ”Măsurilor active”

Obiectivul principal al măsurilor active este de a influența opinia publică și acțiunile factorilor de decizie din statul-țintă, fără a recurge neapărat la forță militară directă. Printre cele mai comune instrumente se numără:

- Dezinformarea și propaganda: răspândirea intenționată de informații false, înșelătoare sau trunchiate prin mass-media și platforme online pentru a manipula percepția publică și a eroda încrederea în instituții.

- Războiul informațional/psihologic: schimbarea percepției realității pentru a demoraliza populația și a o face incapabilă să ia decizii înțelepte de autoapărare sau apărare națională.

- Atacuri cibernetice: operațiuni în spațiul cibernetic care vizează infrastructura critică, datele guvernamentale sau procesele electorale.

- Corupția strategică și capturarea economică: utilizarea rețelelor de patronaj și a manevrelor economice și de reglementare pentru a corupe elitele și a prelua controlul asupra activelor economice cheie ale statului-țintă.

- Subversiunea politică și socială: infiltrarea grupurilor politice, sprijinirea forțelor insurgente (sau a grupurilor extremiste), exploatarea diviziunilor sociale și crearea de curente de opinie exploatabile (de exemplu, identitar-nostalgice, conspiraționiste).

- Intimidare economică și coerciție politică: presiuni asupra statului-țintă prin mijloace economice (ex. întreruperea aprovizionării cu energie) sau politice.

- Asasinate cu țintă precisă: eliminarea fizică a unor persoane considerate amenințări.

În esență, măsurile active urmăresc să slăbească procesele și instituțiile democratice ale adversarului prin erodarea fundamentelor acestora, profitând de vulnerabilități precum libertatea de exprimare, pluralismul sau diviziunile sociale.

Krilov

 .

Sigmirean

Este la noi în târg un venerabil profesor universitar, Cornel Sigmirean - specialist în istoria modernă a României, cu 8 cărți și peste 60 de studii publicate în reviste și volume apărute în țară și străinătate - mai întotdeauna invitat să vorbească la evenimente mari și mici, simpozioane, lansări de carte, bookfest, vernisaje, etc.  Când știu că urmează stimabilul, de câte ori pot, mă fofilez și șterg putina. Nu că n-ar spune lucruri interesante, este erudit și patriot, dar are o meteahnă: când s-apucă de vorbit, nu mai termină.

Are Krîlov o fabulă, Ciorba lui Demian, în care merge unul la vecinul lui și ăsta îi oferă o ciorbă de pește, bună strașnic, nimic de spus. ”Ți-a plăcut, vecine?” întreabă Demian, ”Da, foarte reușită!”. ”Atunci îți mai pun o farfurie!”, o mănâncă vecinul, ”Mai merge una?” ”Nu, că nu mai pot!”, ”Hai, hai, văd că-ți place...!”; după a cincea farfurie vecinul o ia la fugă. Cumva așa mă simt și eu la cuvântările domnului profesor.

Asta n-ar fi nimic, dar predă la clasa mea un coleg simpatic profesor de filozofie, Liviu Ilioasa. Și ăsta băiat deștept, mă împac bine cu el. Într-o zi întreb clasa: ”Cum e domnul profesor?” ”Buuunn...” tărăgănează ăștia vorba. ”Imaginați-vă, vorbește chiar mai mult decât dumneavoastră.”

Atunci am avut o revelație..., noi sigmirenii suntem o specie.

Le spun câteodată elevilor mei ”vorbesc repede, pentru că am multe de spus!”, asta fiind așa un fel de scuză pentru sigmireni. ”Sunteți cu mine?”

Paradoxul lui Zenon

 .

Ascult, dimineața în mașină, ”Colțul copiilor”. Este o emisiune radiofonică nostimă, pe care o voce o introduce în forma ”Părinții sunt pedepsiți să stea la... colțul copiilor!”, în care o doamnă reporter stă de vorbă cu copii de grădiniță, punându-le întrebări de ”oameni mari”. Răspunsurile sunt de multe ori surprinzătoare.

Astăzi îl întreba pe un puști firoscos, după voce să fi avut vreo 6-7 ani, ce crede despre roboți și despre inteligența artificială, mai precis:

- Măi Daniel, tu crezi că roboții vor ajunge să fie mai inteligenți decât oamenii?

Răspunsul lui Daniel - sau poate că îl chema altfel, nu mi-amintesc - a fost:

- Nu... eu cred că roboții nu vor fi niciodată mai deștepți decât oamenii.

- Dar de ce spui tu asta, măi Daniel?

- Pentru că acuma roboții nu sunt mai inteligenți decât oamenii și cât timp vor învăța ca să ne ajungă, între timp, oamenii au mai învățat câte ceva și atunci tot oamenii vor fi mai deștepți!”

Dincolo de amuzament, mi se pare fascinant cum asemena raționamente se dezvoltă în minți atât de fragede. Lumea merge înainte, în ciuda paradoxului lui Zenon sau al altor (atât de multe) paradoxuri.

*Paradoxul "Ahile și broasca țestoasă" este unul dintre cele mai cunoscute paradoxuri formulate de filosoful grec Zenon din Elea** pentru a evidenția dificultățile înțelegerii mișcării în contextul unui continuum infinit.

Iată cum este prezentat paradoxul:

- Ne imaginăm o cursă între Ahile, un atlet foarte rapid, și o broască țestoasă mai lentă.

- Pentru a face cursa mai echitabilă, i se acordă broaștei un avans, adică un anumit număr de metri începând din punctul de start.

- Zenon argumenta că, deși Ahile este mult mai rapid decât broasca, va fi mereu depășit de aceasta în încercarea de a o ajunge, deoarece, în timp ce Ahile ajunge la locul unde a fost broasca la începutul cursei, broasca a avansat puțin. Așa că, în timp ce Achile ajunge la noua poziție a broaștei, aceasta a avansat din nou, și așa mai departe.

Concluzia paradoxului este că, conform acestei logici, Ahile nu ar trebui să poată niciodată să o ajungă pe broască și, în consecință, să o depășească, deoarece întotdeauna există un segment de distanță pe care trebuie să-l traverseze, iar în timpul acestui proces, broasca se deplasează și ea.

** Zenon din Elea a fost un filosof grec pre-socratic care a trăit în secolul V î.Hr. și care a fost asociat școlii eleate de filozofie. Se crede că s-a născut în Elea, o colonie greacă situată în sudul Italiei de azi. Despre viața personală a lui Zenon știm relativ puțin, iar multe informații despre el au ajuns până la noi prin intermediul altor filozofi și istorici antici, precum Aristotel și Platon.

Zenon este cunoscut pentru influența semnificativă asupra gândirii filozofice din antichitate, în special pentru paradoxurile pe care le-a formulat, precum cele legate de mișcare și infinit, de exemplu "Achile și broasca țestoasă". Principala sa preocupare filozofică a fost de a argumenta împotriva ideii de pluralitate și a susținut că realitatea este unitară.

Un alt aspect notabil al gândirii lui Zenon este contribuția la dezvoltarea dialecticii. El a folosit paradoxuri pentru a arăta că anumite concepte, cum ar fi mișcarea și pluralitatea, duc la contradicții logice și, prin urmare, trebuie reevaluate.

Desi ideile lui Zenon au fost criticate și combătute de alți filozofi antici, cum ar fi Aristotel, ele au avut un impact semnificativ asupra dezvoltării filozofiei și au contribuit la formarea gândirii filozofice ulterioare.

Kant și umorul

.

Immanuel Kant (1724 - 1804) a avut în știință surprinzătoare intuiții - sau poate că nu au fost doar intuiții.

Spre deosebire de Herschel, care presupunea că în Univers este o singură aglomerare de stele - Galaxia noastră - era de părere că cel puțin unele nebuloase sunt ”lumi insulare”, adică cel mai probabil în universul mare sunt mai multe galaxii (i-a venit această idee observând că nebuloasele sunt toate elipse de diferite excentricități!).

Era un  bun cunoscător al teoriilor lui Newton și a făcut afirmația - corectă - că mareele încetinesc mișcarea Pământului.

De asemenea a presupus că sistemul solar, inclusiv Pământul, s-a format dintr-o nebuloasă prexistentă în zona noastră de univers. Câteva secole mai târziu această nebuloasă a primit denumirea de Norul Neith (denumire propusă de Jim Baggott).

Legat de comic, este adeptul teoriei incongruenței și afirmă că umorul apare atunci când o întâmplare începe hiperbolic dar se termină derizoriu și își ilustrează teoria cu exemplul unui clovn care se repede vitejește spre un elefant, pentru a-l încăleca pesemne, dar se oprește umil și descumpănit de gabaritul animalului și înlătură cu mâna un fulg imaginar de pe coapsa acestuia.

Cred că mai potrivit ar fi fost să-și exemplifice teoria folosind bancul cu marinarul și piratul.

”Un marinar și un pirat stăteau de vorbă într-o crâșmă. Marinarul povestea cum s-a bătut el pe vase și ce probleme a avut prin diferite porturi. Totuși nu se hazarda la prea multe detalii pentru că piratul, judecând după cârligul în locul de mâinii drepte, după piciorul de lemn și pe deasupra îi lipsea un ochi, părea trecut prin multe. Se gândea marinarul ”să vezi când începe să povestească ăsta...” și îl îndeamnă să-și depene amintirile.

Marinarul: Cum ți-ai pierdut piciorul?

Piratul: Eii... eram o dată pe vas și am căzut în apă. Un rechin m-a urmărit și când să urc înapoi mi-a înșfăcat piciorul, chiar înainte să mă tragă camarazii sus. 

Marinarul: Și cu mâna? 

Piratul: Un mare spadasin m-a provocat la duel. Doar o clipă de neatenție și mi-a tăiat mâna, dar eu l-am omorât cu cuțitul din mâna stângă! 

Marinarul: Și ochiul, cum ți l-ai pierdut?

Piratul: Eram pe vas într-o zi senină și mă uitam că nu e niciun nor pe cer, și deodată un pescăruș s-a găinățat exact pe ochiul meu!

Marinarul: Și de la un găinaț ți-ai pierdut ochiul??

Piratul: Nu, dar era prima zi după ce mi-au pus cârligul.”

Mona

 

Am văzut acu mai mulți ani un interviu dat de Mona Muscă.

Frumoasă femeie chiar și la vărsta aceea, cred că pe atunci avea un pic peste 55 de ani, deșteaptă și carismatică.

La un moment dat o întreabă reporterița:

- Regretați ceva din viața dumneavoastră?

Răspunsul a venit destul de repede, parcă doamna s-ar mai fi gândit la asta:

- Da. Regret că n-am fost mai frivolă...

Am căutat interviul pe Internet, mi-ar plăcea să mai văd odată replica aceea, dar nu l-am găsit.

Dacă știți voi pe unde este, dați-mi și mie link-ul.

Vaaai... ce tânăr!

.

Când eram prin clasa a 5-a sau a 6-a, am asistat la o discuție în casa bunicilor, care mi-a rămas întipărită-n minte:

- O murit Toader a' lu' Savetuca...

- Vai de mine... Da' câți ani avea?!

- 54.

- Vaaai... ce tânăr!

”Cum adică tânăr, bunico? La 54 de ani? Ești sănătoasă la cap?!” îmi spuneam eu în sinea mea. Pe atunci credeam că după ce ai trecut de 50 ești deja cu un picior în groapă.

Așa sunt tinerii, ei au impresia că viața se termină la 30 de ani.

Iată un articol încurajator - pentru tineri și nu numai.

https://republica.ro/frumusetea-dupa-70-de-ani-eram-daramata-sufleteste-si-m-am-dus-in-baie-si-m-am-aranjat-si-am-iesit-dreapta

Laci

 

Eram profesor de serviciu la o școală din județul Mureș, în care copiii de etnie maghiară sunt majoritari.

La un moment dat vine gâfâind spre mine un elev de clasa a VII-a:

- Dom' profesor - dom' profesor! Gyuri se bate!

- Vai de mine, sar eu ca ars. Cu cine se bate, măi Laci!?

- Cu mine!

El săracu' traducea, cuvânt cu cuvânt, din ungurește.

Shogun

.

Știați că ”Shogun” - romanul lui James Clavell, poate cea mai fascinantă pentru occidentali descriere a societății japoneze - este construit pe baza unui personaj real?

William Adams (n. 24 septembrie 1564, Gillingham, Kent – d. 16 mai 1620, Hirado, Nagasaki) a fost primul călător englez care a ajuns în Japonia, unde a trăit până la moarte, probabil el fiind primul european care este numit samurai. Adams trăiește în Japonia în așa numita epocă Nanban (1543-1650), perioadă în care Japonia duce o politică comercială de deschidere spre Europa.

În prima parte a secolului al XVII-lea, Șogunatul Tokugawa a bănuit că toți comercianții sau misionarii erau spioni ai puterilor europene. Din această cauză intrarea lor în Japonia a fost controlată cu strictețe din ordinul personal al șogunului. William Adams, călătorind pe un vas olandez, a eșuat pe coastele Japoniei în 1600. El a reușit să-l impresioneze pe șogunul Tokugawa Ieyasu, învățându-l arta navigației, astronomie și matematică și a devenit samurai onorific, primind o moșie considerabilă. Când englezii din Compania Indiilor de Est au ajuns aici in în 1616 ei au cerut ajutorul lui Adams ca favorit al șogunului ca să construiască prima fabrică dar și un soi de agenție de comerț. În cele din urmă însă Japonia i-a silit pe toți străinii să plece și a blocat toate relațiile cu lumea exterioară, cu excepția unor relații comerciale restrânse cu negustorii olandezi și chinezi în orașul Nagasaki.

În romanul lu Clavell, William Adams este John Blackthorne, marinar englez pilotând nava comercială olandeză Erasmus, care naufragiază pe coasta Japoniei. Împreună cu alți câțiva supraviețuitori olandezi din echipajul său sunt luați ostatici de seniorul feudal local, Omi Kasigi și închiși într-un puț timp de mai multe zile până când, în ochii răpitorilor lor, încep să se comporte în mod civilizat, adică până când încetează să strige, să își reclame libertatea și să se plângă.

Blackthorne este numit "Anjin"de către japonezi, traducerea cuvântului "pilot", pentru că aceștia nu pot sa îi pronunțe numele. El insistă pentru ca tânărul samurai Omi să folosească sufixul "san" ca și cum ar fi fost un samurai demn de respect, și astfel, Blackthorne este numit de acum înainte Anjin-san. În realitate, Williams Adams era numit Anjin-sama, ceea ce reprezenta o foarte mare onoare.

Am fost nevoit să șterg postarea și să o republic din pricina spam-urilor de la comentartii.

Cum l-am citit pe Beniuc

În facultate am stat în cămin. La sfârșitul anului II, parcă, înainte de a pleca acasă, am intrat într-o altă cameră, de curând eliberată de studenții care stătuseră acolo. Era dezordinea obișnuită a unei încăperi părăsite.
Pe jos am găsit o carte de poezii de Mihai Beniuc - era un volum jubiliar, scos la 50 de ani de activitate poetică; nu-l găsesc pe net.

Am deschis cartea și am început să citesc. Poeziile erau culese în ordinea cronologică a scrierii lor. Prima poezie m-a lăsat perplex: așa versuri proaste nu mai citisem niciodată! Un copil de clasa a III-a s-a fi rușinat să fi scris așa o mizerie. Am citit și a doua poezie. La fel de proastă. Nu puteam să-mi cred ochilor. Și a treia... stăteam înmărmurit în picioare, citeam și mă minunam. Cum poate cineva să scrie așa ceva? Dar cum e posibil, pe deasupra, ca asemenea porcării să ajungă să fie publicate?

Am citit așa, în picioare, uimit, tot volumul. Nici n-a fost greu, era câte o poezie pe o pagină, de vreo 10-15 versuri, acolo.

Poezie după poezie, filă după filă și... am început să observ ceva interesant: parcă începeau să se facă tot mai bune... Treceau paginile, treceau și anii și tehnica poetului se perfecționa vizibil. Spre sfârșit poemele sale deveniseră... acceptabile. Wow!


Știam că-l avusesem pe Mihai Beniuc în manualul de a XII-a, cu poezia ”Mărul de lîngă drum”; chiar îmi plăcuseră și reținusem versurile:

”Sunt măr de lângă drum şi fără gard.
La mine-n ramuri poame roşii ard.

Drumeţule, să iei fără sfială,
Că n-ai să dai la nimeni socoteală.
Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam,
Adu-l ţărînei ce sub mine-o am.”

Am reținut acest fapt interesant - înțelepciune pe care adesea o împărtășesc elevilor mei, perseverența este cheia succesului, iată, chiar și pe tărâm artistic. Și nu pentru că se satură ceilalți de tine, ci pentru că lucrând mult devii tot mai bun. La fel și chirurgul, sau pictorul, sau profesorul. Mihai Beniuc a perseverat.

Există unele studii care spun că dacă ești un om cu calități obișnuite, dar aloci 10.000 de ore-muncă, în orice domeniu, poți să ajungi pe culme, adică să te bați cu cei mai buni din lume în domeniul acela. 10.000 de ore de studiu de pian te fac cel mai bun pianist din lume!

Pe de altă parte, Beniuc nu este decât un poet minor și pe deasupra i se reproșează și că a fost bard al comuniștilor. A scris poezii lingușitoare pentru Gheorghe Gheorghiu Dej și pentru Nicolae Ceaușescu, atitudine care i-ar fi adus președinția Uniunii Scriitorilor.


”Mihai Beniuc (n. 20 noiembrie 1907, Sebiș, Arad - d. 24 iunie 1988) a fost un poet, prozator și psiholog român. Mihai Beniuc este cunoscut în general ca poet proletcultist al regimurilor comuniste din România, urmărind cu interes direcțiunile Partidului Comunist Român. A activat, de asemenea, ca psiholog (specialist în psihologia animalelor), profesor la Universitatea clujeană.”

Noi să reținem din el doar ce e bun, zic - poezia lui de dragoste abia zilele astea am descoperit-o. Și mi-a plăcut.


Ultima scrisoare

Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles. Voi trage dungă peste
Nădăjdea inutilă. Fă la fel.
Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.
A fost desigur numai o greşeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.
Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumină-n seara mea de îndoieli.
Când degete de Midas am pus magic
Pe fragedă fiinţa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă
Şi-ngenuncheate rânduri submisiv
La soclul tău dumnezeisc aşteaptă
Să le întinzi un zâmbet liniştit
Spre sărutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.
O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză auroră
De nenţeles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti
Din întâmplare rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: „Eşti ca oricare...”
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul,
Ce-l ţine candid amintirea mea.
Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumină de mister,
Scăldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer
O stea de seară blânda şi senină.
Şi când viaţa va fi rea cu tine,
Când au sa te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţă legănată,
Te vei simţi ca-n visul tău dintai.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Şi dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.



Studiu

Te zugrăvesc în gînd, cînd eşti departe,
Să mă conving de-ţi ştiu de-a rost făptura;
Dar mi-e desenul şters şi palid foarte,
Nu-s ochii tăi, nici inima, nici gura.

Nu, nu te ştiu de-ajuns. Învăţătura
Mi-e prea săracă, vorbe doar de carte.
Ca să-ţi cunosc dulceaţa şi căldura,
Mai trebuie să-nvăţ pînă la moarte.



Ne-am sărutat, ne-am strîns...

Ne-am sărutat, ne-am strîns, am rîs și-am plîns,
Ne-am despărțit, ne-am împăcat iar
Cu patimă ne-am sărutat barbar,
Știind c-om plînge, după ce ne-am strîns.

Nici nu mai cred că are rost de-acum
Să facem fel și chip de jurăminte,
Că ne-om feri să ne ciocnim în drum
Și ne-om privi mai simplu, mai cuminte.

Suntem ca polii unui arc voltaic
Ce punte fac, de foc, cînd stau aproape;
Ori poate numai eu, poet sărman,
Teluricul Anteu din mit arhaic,

La sînul tău m-aprind. - De-or să ne-ngroape
În doi, mormîntul ne va fi vulcan.



Te simt alături…

Nu ştiu de-am scris eu versuri cîte drumuri
Bat fără tine zilnic singuratic,
Nici dacă-n flori de toamnă sunt parfumuri
Destule pentru dorul meu sălbatic.

Te simt alături, dar eşti numai umbră
Şi nu-mi răspunzi de-ntreb de mă iubeşti,
Foi veştede de noi alături umblă –
Neconvertibili galbeni pămînteşti.

Cometă-s eu, coroana ei e umbră
Ce-şi duce trist în urmă coada sumbră.

despre metoda științifică

Ridicarea interdicției pentru disecții pe cadavre umane a fost valabilă în Alexandria antică și a durat aproximativ 40 de ani, pe vremea lui Ptolemeu I Soter. Acesta a domnit între 323 îen (anul morții lui Alexandru cel Mare) și 283 îen. Ptolemeu I a dezvoltat foarte mult capitala Egiptului și este fondatorul Bibliotecii din Alexandria.

De ce exista interdicția de a diseca corpul uman?

Pe atunci se considera - și s-a considerat multă vreme de-a lungul istoriei - că nemurirea sufletului este condiționată de integritatea recipientului care-l conține.

”Măcelarii” care au studiat corpul omenesc în perioada ptolemeică, atât prin disecții cât și prin vivisecții (!), au fost Herophilos și Erasistratos. Învățătura lor a fost preluată - cinci secole mai târziu - de Galen (n. 129 en - d. 216 en).

Galen a mai adăugat cunoaștere din două surse. Pe de o parte disecții pe animale (și desigur anumite concluzii trase despre corpul omenesc nu erau corecte) și, pe de altă parte, a fost medicul gladiatorilor din Pergam. Rănile acestora i-au permis să mai tragă cu ochiul la detaliile interiorului corpului omenesc. Galen a scris aproximativ 20.000 de pagini, iar scrierile sale au reprezentat baza studierii medicinei până la mijlocul secolului al XVI-lea. În 1543 (același an în care apare cartea lui Copernic despre Sistemul Heliocentric), Andreas Vesalius publică o excepțională lucrare de anatomie (De humani corporis fabrica); cunoștințele sale fiind obținute în special prin disecții. Interesant este faptul că deși procedeul deja se aplica (dar nu cu mult) înaintea vremii sale, învățătura lui Galen se preda ad-litteram. Vesalius are meritul de a-și fi aplecat atenția asupra observațiilor experimentale și de a îndrăzni să contrazică zicerile maestrului Galen.

De remarcat că aproximativ aceea este perioada în care experimentul a început să devină piatra de încercare a a cunoașterii. Până atunci, învățătura se obținea nu din confruntarea cu experimentul și observația ci, mai ales, din ce spuneau învățații.

Unul dintre întemeietorii metodei științifice a fost Francis Bacon (1561 - 1626). El propune următorii pași pentru obținerea cunoașterii:

- se observă un fenomen, în sensul că se fac observații atente asupra acestuia;

- în urma acestora, investigatorul elaborează o ipoteză explicativă;

- pe baza acestei ipoteze se formulează o predicție testabilă; 

- se efectuează un experiment prin care se testează predicția;

- dacă experimentul confirmă predicția, ipoteza se consideră validă și se poate încerca extinderea domeniului de aplicabilitate al ipotezei la alte fenomene;

- dacă predicțiile sunt infirmate experimental, se reformulează ipoteza - prin includerea mai multor observații - și procedeul se reia.

În atichitate circula legenda că magneții nu interacționează noaptea și, deși existau la îndemână, nimeni nu s-a gândit să ia doi magneți și să vadă dacă se atrag sau nu. Asta pentru că experimentul nu era criteriu de obținere a cunoașterii.

O gravură din 1491 ne arată cum decurgea atunci o lecție de anatomie făcută prin disecția unui cadavru uman:

”rolul profesorului era să conducă de la distanță întreaga operațiune și să citească studenților textul lui Galen pentru a explica cele observate. În același timp disecția era efectuată de un așa numit bărbier-chirurg, care avea monopolul manipulării cadavrului. O a treia persoană era asistentul profesorului care avea rolul de a arăta, cu o baghetă, organele și structurile la care se referea textul citit din Galen. Chiar având în față corpul uman, influența și prestigiul lui Galen erau atât de mari, încât adesea profesorul prefera să nu vadfă diferențele dintre dogmă și realitate. A fost nevoie ca Vesalius să coboare de la catedră pentru ca studiul anatomiei să depășească erorile lui Galen.”

Să mai adăugăm că a fost nevoie și de îndrăzneala lui Vesalius, să pună observația personală înaintea cuvântului maestrului.

Majoritatea informațiilor de mai sus sunt extrase din Al. Babeș - Povestea creierului.