Time travel...

Martorii lui Newton

Vorbe

Vorbe... de la... și despre oameni celebri

- Doctore, mă chinuie îngrozitor coloana!
Constantin Brâncuși

- Posteritatea va crede că am avut un singur ou...
Columb

- Prefer rima îmbrățișată.
Veronica Micle

- Anul ăsta votez cu republicanii. Democrații mi-au lăsat un gust neplăcut.
Monica Lewinski

- Femeile cu picioare lungi, sunt cele mai bune la pat.
Procust

- Duc o viață regulată; mă culc la șapte, mă scol la șapte.
Albă ca Zăpada

- Femeia model trebuie să fie tânără.
Corneliu Baba

- A fost nuntă cu dar, dar nu cine știe ce!
Zamfira

- N-aveți, cumva, un foc?
Nero

- Și totusi, se învârtește!
Galileo Galilei la un chef

- Suntem rude, dar foarte îndepărtate.
Frații Grimm

- Eu sunt o excepție: mi-am făcut carul vara.
Nicolae Grigorescu

- Justiția noastră este bolnavă.
un doctor în drept

- Am fost corigent la zoologie și literatură.
La Fontaine

- Am oscilat între Școala Ardeleană și Școala Militară.
Petru Maior

- Aria cercului se bucură de o celebritate nemeritată.
Giuseppe Verdi

- Noi vrem pământ!
un extraterestru

- Nu intrați în complex cu soția.
Freud

- Am picat la țanc!
Aurel Vlaicu

- Tablourile lui Repin sunt lipsite de simboluri.
Mendeleev

- Într-un triunghi conjugal, ipotenuza este iubita la pătrat.
Pitagora

- Când pun mana pe un roman bun, nu-l las până nu-l termin!
Cleopatra

- Cartea mea de căpătâi este "După douazeci de ani".
Silviu Brucan

- Mă duc să mă caut...
Fiul rătăcitor

- Nu aștept Ziua Recunoștinței.
Peneș Curcanul

- Ce mică-i lumea!
Gulliver în Lilliput

- Nu-mi fac planuri de viitor.
Nostradamus

- Toți oamenii de valoare au zburat din România.
Henri Coandă

- De fapt, la țară, eu n-am vară, ci un văr!
George Topârceanu

- Vrem să ne pastrăm limba și portul.
R. Mazăre

- Ca orice om, am fost și eu la strâmtoare...
Magellan

- Marile cuceriri le-am facut în moteluri.
Gingis-Han

- Eu stau, tu stai, el stă.
Imnul de stat

- Oștenii mei...! Astăzi avem exerciții de tragere!
Vlad Țepes

- Americanii s-au obișnuit cu insula în coastă.
Fidel Castro

- Am ajuns în America pentru că m-a trimis nevasta după cartofi.
Cristofor Columb

- Forma mea de protest este demonstrația.
Pitagora

- Nu sunt de acord cu femeile care își spionează bărbații.
Mata Hari

- I will polish my romanian.
Donald Tusk

- Să ne întoarcem la oile noastre.
Gigi Becali

La muncă, fraţi români!

Am trăit s-o aud şi pe asta! Cioabă (rege al ţiganilor, sau aşa ceva), invitat telefonic într-o emisiune, la un post naţional de televiziune, a făcut – în două rânduri! – îndemn să ne apucăm de muncă! Către toţi românii. Zice dumnealui că ar fi bine să lăsăm interesele de grup şi să ne gândim la binele poporului! Să ne comportăm european şi să ne apucăm de treabă.

Bună treabă, domnule Cioabă. Felicitări!

Nu pot decât să mi-amintesc un banc clasic:

Moare ţiganul şi, în iad, se-ntâlneşte cu Ceauşescu.

- Măi ţigane, când a fost mai bine, în vremea mea, sau acum?

- În vremea ta, jupâne, zice ţiganul. Că, pă vremea aceea, politicienii făcea politică, muncitorii lucra, iar ţiganii fura. Acu’... politicienii fură, muncitorii fac politică şi toţi vrea să lucrez eu!

Revanşa

     După ce am suferit la fobia românului legată de sunetul "z" (pe care îl înlocuieşte tot mai mult cu "s"; vezi smeură, autobus, filosofie şi multe altele), în seara asta pot să spun, cu mâna pe inimă, că mi-am luat revanşa. Am auzit, cu urechile mele, o reclamă care suna aşa: 
 "Ia-ţi zmartfonul Samsung Galaxy Advance!"
     Am crezut că n-am auzit bine şi mi-am ciulit urechile. Aşteptarea mea n-a fost în zadar! Spre sfârşitul reclamei a urmat monumentalul "Descoperă zmartfonurile de la Vodafone!"
      În sfârşit, "z" se reîntoarce!

Hu is the new leader of China

Hu Jintao a devenit liderul suprem al Chinei la data de15 noiembrie 2002.
Tot de atunci datează, probabil, dialogul de mai jos.

Talks with George
(We take you now to the Oval Office.)
George Bush: Condi! Nice to see you. What's happening?
Condi Rice: Sir I have the report here about the new leader of China.
George: Great. Lay it on me.
Condi: Hu is the new leader of China.
George: That's what I want to know.
Condi: That's what I'm telling you.
George: That's what I'm asking you. Who is the new leader of China?
Condi: Yes.
George: I mean the fellow's name.
Condi: Hu.
George: The guy in China.
Condi: Hu.
George: The new leader of China.
Condi: Hu.
George: The Chinese!
Condi: Hu is leading China.
George: Now whaddya asking me for?
Condi: I'm telling you Hu is leading China.
George: Well I'm asking you. Who is leading China?
Condi: That's the man's name.
George: That's who's name?
Condi: Yes.
George: Will you or will you not tell me the name of the new leader of China?
Condi: Yes sir.
George: Yassir? Yassir Arafat is in China? I thought he was in the Middle East.
Condi: That's correct.
George: Then who is in China?
Condi: Yes sir.
George: Yassir is in China?
Condi: No sir.
George: Then who is?
Condi: Yes sir.
George: Yassir?
Condi: No sir.
George: Look Condi. I need to know the name of the new leader of China. Get me the Secretary General of the U.N. on the phone.
Condi: Kofi?
George: No thanks.
Condi: You want Kofi?
George: No.
Condi: You don't want Kofi.
George: No. But now that you mention it I could use a glass of milk. And then get me the U.N.
Condi: Yes sir.
George: Not Yassir! The guy at the U.N.
Condi: Kofi?
George: Milk! Will you please make the call?
Condi: And call who?
George: Who is the guy at the U.N?
Condi: Hu is the guy in China.
George: Will you stay out of China?!
Condi: Yes, sir.
George: And stay out of the Middle East! Just get me the guy at the U.N.
Condi: Kofi.
George: All right! With cream and two sugars. Now get on the phone.
(Condi picks up the phone.)
Condi: Rice, here.
George: Rice? Good idea. And a couple of egg rolls, too. Maybe we should send some to the guy in China. And the Middle East. Can you get Chinese food in the Middle East?

Bacalaureat 2013

.

.

Examene II

Subiectele absolute

 An de an, opinia publică românească se umple de indignare când apar listele cu rezultatele profesorilor la diferite examene. Titluri de felul celor de mai jos, sufocă prima pagină: „Profesorii s-au făcut de ruşine!”, „Sute de dascăli iarăşi s-au făcut de râs”, „Profesori corigenţi”, „Lista ruşinii: dascăli corigenţi la examenul de titularizare”

            Dacă aceste păreri despre dascăli – conţinute şi în titluri şi în corpul editorialelor – ar rămâne doar pe hârtia ziarelor, nu mi-aş face probleme. Din păcate, însă, opinia acesta se răspândeşte în publicul larg şi chiar în rândurile celor care sunt la conducere (inspectorate, minister, mediu politic) şi care trebuie să ia decizii. Or, dacă opinia este greşită, atunci şi deciziile vor fi greşite.

            Eroarea fundamentală care se se face aici, este de a presupune că subiectele sunt un standard absolut – eroare care se face cam la toate examenele, de altfel.

            Pentru a înţelege mai bine ceea ce vreau să vă spun, încercaţi următorul exerciţiu de imaginaţie: luaţi în considerare domeniul în care vă consideraţi cel mai competent(ă) şi gândiţi-vă dacă nu s-ar putea construi subiecte, în acel domeniu, pe care să nu le puteţi rezolva, sau trata, la nivel de trecere. Dacă veţi fi onest cu dumneavoastră, veţi constata că puteţi, foarte simplu, să vă faceţi de râs la un examen din propriul dumneavoastră domeniu de competenţă! Mai mult, eu cred că putem construi subiecte, la orice materie, dintre cele la care dau examen profesorii, în aşa fel încât să avem o promovabilitate de sub 10%. Sau sub 5%. Alegeţi dumneavoastră procentul!

            Se poate şi invers, de bună seamă. Putem construi, pentru orice examen, subiecte atât de simple, încât candidaţii să nu pice altfel decât pe scările de la intrare...

Din păcate nivelul de dificultate al subiectelor este o mare problemă în tot sistemul de testare românesc (şi nu numai românesc). O să spuneţi că există un institut, care funcţionează pe lângă Ministerul Învăţământului, şi care se ocupă exact cu studiul acestei probleme. Nu zău? Pă dacă-i aşa, de ce sunt subiectele atât de prost întocmite? Sau poate că de subiectele pentru examenele dascălilor nu se ocupă?

Cărţi şi materiale pentru pregătirea examenelor

Şi dacă trecem peste chestiunea subiectelor, mai întâmpinăm o problemă: lipsa materialelor de pregătire. Cel puţin elevii, care dau un examen, ştiu la ce să se aştepte. Noţiunile verificate sunt cuprinse (sau ar trebui să fie cuprinse) în manualul pe care l-au parcurs la clasă. Dar profesorul, din ce să se pregătească? O să spuneţi că din cursurile lui de la facultate. Dar... sunt profesori universitari al căror curs se schimbă de la un an la altul! Ce să mai zicem despre diferenţele care apar între profesori, sau între facultăţi, sau chiar între centre universitare? Şi atunci, ce să facă profesorul care se duce la examenul de definitivat, sau de grad? Din ce să înveţe? Are o listă de subiecte şi o bibliografie. Cărţi multe şi tratări foarte diferite.

Eu însumi m-am pregătit pentru multe examene. La examenul de definitivat am avut o listă de subiecte, nu mai ştiu câte erau, poate vreo cinzeci, şi niciun fel de îndrumare nici măcar despre nivelul la care se dă examenul. Am studiat subiectele la nivel universitar. Şi bine am făcut, pentru că se cerea chiar nivelul universitar. De ce oare? Predam la şcoala generală noţiuni de fizică elemntară şi pentru examenul de definitivat am studiat şi am fost examinat din teoria relativităţii, din cuantică şi din nucleară!

Ca să nu credeţi că şi eu sunt unul din „repetenţii” de la definitivat, o să vă spun, cu riscul lipsei de modestie, că am luat cea mai mare notă – din vreo două sute de examinaţi, performanţă pe care am repetat-o şi la gradul II. Dar asta nu înseamnă că nu sunt indignat de cât de prost sunt gândite aceste examene! Nimieni nu m-a verificat cât de bine cunosc manualele (pe atunci erau manuale unice) pe care le predau. Nici măcar la pedagogie şi la metodică nu se discuta aplecat asupra manualului. La materiile astea studiam doar nişte fraze lipsite de conţinut, scrise probabil de autori care habar n-aveau de nimic altceva şi s-au gândit că metodica şi pedagogia sunt nişte discipline călduţe, în care dacă te-ai cuibărit, poţi să fii incompetent, şters, anost şi nimeni n-o să bage de seamă.

Eu personal, pentru mai toate exemenele pe care le-am dat în cariera mea de profesor, am învăţat făcând un efort de sinteză aproape supraomenesc. Am studiat din cel puţin cinsprezece cărţi de specialitate, încercând să găsesc cea mai bună tratare a fiecărui subiect, care să fie la nivelul pe care îl doream, să fie completă şi să fie coerentă cu restul materiei. Nu este simplu, vă rog să mă credeţi!

Şi chiar şi aşa am avut surprize. La un examen, de ocupare a unui post, am avut subiectul „Curentul alternativ”. L-am tratat aşa cum am crezut eu că este cel mai bine. Întâmplător l-am tratat ca în cartea (curs universitar) profesorului meu de electricitate, Ioan Dima. Acolo am găsit nivelul pe care îl doream şi care eram convins că este cel potrivit. Ei bine... am avut surpriza ca subiectul respectiv, deşi expus fără greşeală, să nu-mi fie punctat! Am aflat apoi că stimabilul corector dorea ca subiectul să fie tratat ca în Berkley. În cursul de fizică de la universitatea Berkley, curentul alternativ este la un nivel mai scăzut decât al tratărilor din cursurile universitare româneşti şi se începe cu circuitul oscilant. Complet atipic pentru toate tratatele de fizică româneşti.

S-a încercat, mai demult, la fizică, o serie de cărţi special concepute pentru pregătirea profesorilor. Din păcate, în opinia mea, erau foarte prost scrise. Nici 10% din subiecte nu le-am putut studia după acele cărţi.

Dar să nu ne întindem la vorbă: pentru ca examenele pe care le dau profesorii să fie edificatoare este neapărat necesar ca:

1.  să existe un tratat (de fizică în cazul meu), serios întocmit, care să joace rolul de manual pentru examene. Acest manual trebuie să fie în directă şi strânsă legătură cu programa de studiu de la clasă şi cu manualele pe care profesorul trebuie să le predea;
2. să existe materiale de studiu clare pentru metodică şi pedagogie, şi nu doar liste bibliografice;
3.  să existe cât mai multe seturi de subiecte pentru fiecare disciplină de examen, împreună cu baremurile de corectare, ca să fie limpede care este nivelul examenului.
4.  să existe continuitate, astfel încât exemenele să aibă aceeaşi dificultate an de an.

Cele de mai sus pot fi însoţite, desigur, şi de liste bibliografice, oricât de stufoase.

Meditaţiile

Motto

Să schimbăm sistemul!

Consider că problema meditaţiilor (în sensul de “ore în particular”) este greşit înţeleasă, şi dezbătută, în primul rând de lucrătorii din mass media dar, de multe ori, chiar şi de persoane care fac parte din sistem şi de la care am aştepta o mai bună înţelegere a fenomenului.

Articolul l-am scris în 2010, într-un moment în care se discuta mult asupra meditaţiilor – ştiţi cum e, dezbaterile se fac în valuri... Astăzi toată lumea discută despre meditaţii, mâine toţi au uitat... – dar consideraţiile rămân valabile.

Până şi ministrul…

Citim în ziarul Ziua (în 2010) un interviu cu doamna ministru Ecaterina Andronescu:

“ZIUA: Pe de altă parte, există un învăţământ paralel, la care părintele este constrâns să apeleze: meditaţiile. Ce măsuri veţi lua pentru stoparea acestui fenomen. În plus, veţi elimina din lege prevederea privind colectarea de fonduri de la părinţi?
Ecaterina Andronescu: Şi meditaţiile, ca şi strângerea fondurilor de către comitetele de părinţi, sunt de natură să decredibilizeze sistemul de învăţământ. Ca urmare, rugămintea mea către profesori este să ţină seama de faptul că şcoală este din ce în ce mai contestată, cu atât mai mult cu cât ea promovează aceste lucruri. Meditaţiile urâţesc sistemul, pentru că profesorul condiţionează nota pe care o dă elevului de prezenţa lui la meditaţii. Cum poate un profesor să îşi imagineze că acest lucru nu se va întoarce împotriva lui? El trebuie să-şi facă datoria în clasă. De aceea, mă gândesc la remotivarea lui, iar mărirea salariilor şi introducerea programului after school urmăresc acest lucru. Vom scrie foarte clar în lege interzicerea meditaţiilor.”

Nu zău?!

Nu pot să încep altfel decât cârcotind la întrebarea pe care o pune jurnalistul. Constat că există, de mulţi mulţi ani, un curent prin presa noastră de toate felurile, care răspândeşte ideea că meditaţiile reprezintă problema centrală a sistemului de învăţământ românesc. Că sunt expresia corupţiei din sistem. Că, vezi Doamne, profesorii nu-şi fac treaba la clasă şi părinţii – săracii de ei – sunt obligaţi să-i trimită pe copii la ore în particular. Sau, şi mai rău, că profesorii condiţionează nota elevului de participarea acestuia la meditaţii. Meditaţii făcute cu dumnealui profesorul, de bunăseamă. “Vrei notă mare? Ia treci mătăluţă la meditaţii la mine acasă şi să vezi ce note bune iei. Meditaţiile te costă atâta şi atâta şi iei nota asta! Că să iei notă bună trebuie să plăteşti!” Corupţie în toată legea! Ce ziceţi domnilor profesori, aşa să fie?

Subiect fals

Părerea mea se exprimă în cuvintele: lipsă de profesionalism! A jurnaliştilor, desigur. Comentează pur şi simplu, fără să ştie despre ce vorbesc. Să iasă articolul. Ştirea. N-ai despre ce scrie, foaia albă-ţi face-n ciudă şi, dacă n-a fost niciun accident şi nicio crimă, ia să vorbim despre meditaţiile care se dau în România. Subiect veşnic cald! Eu cred că nechemaţii care fac caz de acest subiect, habar n-au despre ce e vorba. Domnilor profesori, câţi dintre colegii dumneavoastră condiţionează actul educativ de vreo plată, făcută în orice fel? Dar cât aţi fost elev/student, de câte ori aţi fost nevoit să daţi bani pentru vreo notă/examen? Din propria mea experienţă, 20 ani de şcoală şi 14 ani de profesorat, pot să va spun ca am întâlnit: un profesor universitar, un director adjunct, inginer – nu mai este printre noi, Dumnezeu să-l odihnească şi să-l ierte – şi o profesoară – de franceză – la care se mergea cu ceva. Asta este tot. Dacă e să privim doar aceste fapte sunt, evident, condamnabile. Dar să fie ele, oare, expresia putreziciunii învăţământului românesc? Cât la sută din sistem este afectat în felul acesta? Eu cred că nici măcar unu la sută! După părerea mea, aceasta nu este problema centrală din învăţământul nostru.

Tipuri de meditaţii

Haideţi să vedem pentru ce ia un elev meditaţii. Să încercam să desluşim de câte feluri sunt meditaţiile. Păi ar fi, în primul rând, meditaţiile de trecut clasa. Onor domnu’ Goe e cam bătut în cap şi mămiţica – în afară că-i cumpără costum de marinel – îl trimite şi la meditaţii. Poate s-o deştepta măcar un strop, măcar atât cât să-l păcălească pe zbiru’ de la clasă, să-i dea un amărât de cinci. În general, acest tip de meditaţii îşi atinge scopul. Asta pentru că elevul, în momentul în care ajunge să aibă nevoie de meditaţii ca să treacă la o anumită materie, se vede treaba că a ajuns la o anumită maturitate în gândire, că vrea şi el să treacă clasa şi, măcar alea două ore cât stă la profesor, este atent şi încearcă să prindă câte ceva. Şi, probabil, prinde. Că atât cât stă la ora de meditaţie, faţă în faţă doar cu profesorul, e mai greu să-i fugă gândul la soarele primăverii, aşa cum face la clasă. Asta, desigur, cu condiţia să ajungă la oră! Că se mai întâmplă şi să ia banu’ de acasă, că merge la meditaţii, şi îl cheltuie pe altundeva!

Ar mai fi meditaţiile de fiţe. Adică părintele are bani, ştie că învăţătura este ceva important – lucru mare dacă a ajuns la o asemenea înţelegere – şi se gândeşte că progenitura merită o educaţie aleasă. După părerea lui – nu foarte greşită – la clasă înveţi cât înveţi, da’ nu strică să suplimentezi cu ceva învăţătură în particular. Eu am dat meditaţii de fizică şi am avut elevi, nu prea mulţi ce-i drept, care au venit cu conştiinciozitate patru ani de zile (liceul), ca să înveţe fizică şi în particular. Nu erau elevi slabi şi n-ar fi avut nevoie de acele ore pentru că nu urmau să dea examene din fizică şi nici să aplice cunoştinţele de la această materie într-o meserie viitoare.

Mai sunt şi meditaţiile de performanţă. Astea sunt cele mai greu de dat şi-s cerute tot la fel de puţin ca şi cele de fiţe. Nu orice profesor este capabil să rezolve problemele care se dau la olimpiade, darămite să îndrume un elev, cu cap pătrat, care este în stare să facă faţă olimpiadei. (Despre aspecte absurde de la olimpiade, o să vorbim cu alt prilej.)

Şi, în fine, cele mai cerute sunt meditaţiile de pregătire pentru un examen. Ei bine, astea sunt ceva util (părerea mea!). Când ai de dat un examen, nu încape îndoială, trebuie să-ţi recapitulezi materia. Sau să o înveţi, dacă n-ai ştiut-o niciodată. (Vorba unui profesor de-al meu care i-a spus unui coleg scos la tablă, ce încerca din răsputeri să-şi amintească o formulă: “Amice… nu-’ncerca să-ţi aminteşti ceea ce n-ai ştiut niciodată!”.) Poţi să recapitulezi de unul singur, doar ai manuale şi notiţe, sau poţi să apelezi la un profesor care să te ajute să-ţi planifici recapitularea, să-ţi sistematizeze ideile şi, nu în ultimul rând, să te verifice periodic dacă te ţii de treabă. Asta cu verificatul este, poate, cel mai important aspect. E ca şi cu economiile. Poţi – teoretic – să economiseşti bani, punând la bancă, în fiecare lună, câte cinci milioane. Când ţi-aduni bani destui, îţi cumperi maşină. Câţi dintre noi facem aşa? Păi nu prea facem! Mai bine luăm un împrumut şi lunar suntem obligaţi să dăm banii înapoi. Aşa şi cu elevul. Poate învăţa şi de unul singur, dar dacă este un profesor care să-l tragă de mânecă, e mult mai bine. În plus îl mai şi lămureşte cu ce nu pricepe. Ba mai şi pune accentul pe ceea ce este esenţial. Insistă asupra tipurilor de probleme/chestiuni care sunt cele mai căutate la examenul pentru care se pregăteşte candidatul. Garantat că succesul este mai mare decât dacă elevul face toate astea de capul lui. (Or mai fi şi alte  meditaţii, pe care le-am scăpat. Aştept completări.)

Profesorul ia bani!

Pentru toate astea profesorul este plătit. O fi moral sau nu…? Păi eu cred că e normal să ceară bani. El face un serviciu. Munceşte în timpul lui liber. Nu-i normal să fie plătit? Aaaa, e normal să plătească impozit. Asta da! Dar acest tip de serviciu nu este normal nici să fie interzis şi nici să fie condamnat. Asta nu este corupţie, domnilor. Nici pe departe! Nu se poate compara cu “cadoul” dat la medic. (Asta fiind altă idee fixă de-a jurnaliştilor.) Medicul care ia bani – condiţionând sau nu actul medical – o face în timpul serviciului! Îl plătim o dată pentru treaba asta – medicul primeşte salariu, şi-i mai dăm încă o dată bani că să facă treabă bună. Sau să o facă… Să nu credeţi că sunt de părere că sistemul medical ar fi corupt. Nu cred asta. Marea majoritate a medicilor, ca şi marea majoritate a profesorilor sunt oameni cinstiţi, buni profesionişti, care-şi fac treaba fără să pretindă decât ceea ce li se cuvine: salariul. Am adus în discuţie cazul medicilor, numai şi numai pentru a sublinia că banii primiţi de profesori pentru meditaţii nu sunt acelaşi lucru cu o şpagă dată pentru îndeplinirea unei sarcini normale, de serviciu. Sau pentru creşterea abnegaţiei. Sau pentru tratament preferenţial. Sunt lucruri diferite domnilor!

Schimbaţi sistemul!

Trebuie să fac aici o paranteză importantă: nu cred, nici în ruptul capului, că profesorul nu-şi face bine munca la clasă, pentru că dă meditaţii. Aceasta este o altă idee falsă, prea des vehiculată. Anume că profesorul intenţionat nu-şi face bine meseria la clasă, pentru a-i determina pe elevi să apeleze la meditaţii. Cât de îngust la minte trebuie să fii, ca să crezi aşa o aberaţie? Eu cred cu tărie că profesorul îşi face meseria cât de bine poate la clasă şi, dacă este un bun profesionist, este căutat şi pentru ore în particular. Meditaţiile sunt o completare a procesului educativ, pentru care există cerere. Atenţie: dacă sistemul duce la existenţa unei asemenea cereri, nu profesorul este de vină ci sistemul! Acolo trebuie căutată vina, nu la amărâtu’ de profesor care, profitând de pe urma anilor în care şi-a tocit coatele pe băncile şcolii, îşi cârpeşte sărăcia cu sudoarea frunţii!

Eu cred cu tărie că putem schimba sistemul în aşa fel încât meditaţiile să nu mai fie necesare. Cum? Răspunsurile există. Să nu credeţi carecumva că pledez pentru acest fenomen: meditaţiile. Nu. Departe de mine gândul! Am vrut doar să atrag atenţia că problema se pune, de prea multe ori, greşit. Greşeşte jurnalistul, greşeala se propagă către toţi consumatorii de media şi, mai apoi, greşesc şi cei care ar trebui să ştie despre ce e vorba. Greşeşte până şi doamna ministru care, sub influenţa întrebării jurnalistului, ajunge la concluzia ca a interzice meditaţiile este o soluţie pentru îmbunătăţirea sistemului!

Câţi profesori dau meditaţii?

Nu pot să închei fără să mai aduc vorba despre câteva lucruri. Câţi profesori dau oare meditaţii? Toţi profesorii sunt plini de ore în particular? Ia să-i întrebăm pe profesorii de istorie, de filozofie şi de sport să vedem cîţi elevi au în particular? Meditaţii dau profesorii ale căror materii sunt materii de examen – matematică şi romană în special şi, mai puţin, fizică, informatică, chimie, geografie, economie. Se mai dau meditaţii la limbile străine sau, pardon, la limba engleză. Se pare că romanu’ vrea să înveţe limbi străine. Foarte bine; să înveţe! Şi ar mai fi de spus că şi dintre cei care au norocul să aibă o materie cerută, nu au toţi clienţi! Că... mde, aici chiar lucrează legile pieţei libere.

La tăţ’ ni-i greu!

Încă un aspect. Nu e uşor să dai meditaţii. Vii acasă după şase ore la catedră şi, abia de ai apucat să bagi ceva în gură, vrei nu vrei, sună la uşă unu’ cu ghiozdanu’-n spate, odihnit şi cu ochii mari! De la 16:00 la 18:00 sau la 20:00 stai şi-ţi baţi capul cu problemele celui care are nevoie de ştiinţa ta! Dacă câştigi o pâine, n-ai timp pentru tine şi pentru familie. Orele acelea sunt nu doar epuizante, dar te şi ocupă, complet, intelectual. Nu poţi să te gândeşti la nimic altceva, creativ sau recreativ. Mintea ta e obligată să se ocupe cu problemele elevului. Cei care au dat ore, ştiu exact despre ce vorbesc. Nu pot să nu-i invidiez pe cei care câştigă suficient în timpul celor opt ore normale de muncă… Şi-apoi cât costă o oră de meditaţie? Cam trei până la şase euro. Adică la limita de jos a plăţii pentru o oră la un meseriaş. Sunt şi profesori, nu neg, care dau meditaţii cu câte 5-6 elevi deodată. Ei bine, aia e deja industrie. Ăia şi câştiga ceva mai mult şi nici nu fac treabă prea bună. Sunt şi profesori universitari care fac asemenea pregătiri. Nu vreau să insinuez nimic, dar se aude că dacă mergi la orele date de profesorul de la facultatea la care vei da examen, ai şanse mai mari de reuşită… Aici deja intrăm în altă zonă!

După atâtea rânduri, peste concluziile pe care le trageţi dumneavoastră, am  să trag şi eu una: SCHIMBAŢI  SISTEMUL!

            Post Scriptum

            Între timp, problema admiterii în învăţământul universitar a căpătat o turnură interesantă: candidaţii se împuţinează de la an la an...

_______________________

Scris de mine, Constantin Lupaescu, în 2009 şi reluat în 2010.

constantin.lupaescu@gmail.com

Manualele alternative

Manualul este instrumentul principal de lucru, atât la clasă cât şi acasă. Pentru însuşirea noţiunilor, pentru fixarea acestora şi pentru pregătirea în vederea evaluărilor periodice sau finale. Se îndoieşte cineva de importanţa manualelor?

Interesu’ poartă fesu’

Nu am să intru în detaliile şi dedesubturile “afacerii manualelor alternative”. Pentru cei care au vreo îndoială că şi în acest domeniu dracu’ şi-a băgat coada (sau ochiul!), îi invit să citească un articol scris acu câţiva ani de Adrian Boştină, în Săptămâna Financiară. Care poate fi citit şi aici.

În fiecare an se publică milioane de manuale, adică o afacere de zeci de milioane de euro. Sau mai mult?

Cine decide şi cum

Eu vreau doar să subliniez câteva aspecte care cred că sunt mai puţin cunoscute, sau poate doar mai puţin luate în seamă.

În primul rând mă întreb cine decide după ce manual va studia o anumită clasă? Răspunsul este relativ uşor de găsit, astfel încât întrebarea devine aproape retorică: evident, profesorul decide.

Cum ia profesorul această decizie? Teoretic, citind manualele. Ei da! Credeţi că profesorii stau să citească cinci-şase manuale, poate chiar zece, ca să decidă care este cel mai bun? Vă spun eu că nu stau. Profesorii nu citesc nici măcar unul din scoarţă în scoarţă. Răsfoiesc vreo două din ele şi şi-l aleg pe cel care are poze mai frumoase şi preţ bun! Sau se iau după ce a spus un coleg. Sau după manualele care se studiază la o şcoală mai renumită. (Se mai întâmplă şi alegerea după discountul dat de editură, da’ asta ne facem că nu vedem…)

Trebuie să-l condamnăm pe profesor pentru că alege manualele “după ureche”? Nu ştiu… Mai ales că la profesor nu ajung exemplare din toate manualele. Mai apoi, n-are timp să le studieze pe toate. Şi dacă ar avea toate manualele şi ar avea şi timpul necesar să le studieze, este oare el competent să decidă care este mai bun? Un singur manual serios, poate că ar trebui să-l citeşti, ca profesor, de vreo cinci ori cu atenţie maximă şi să lucrezi după el măcar vreo 3 ani ca să poţi să spui dacă-i bun sau nu. Sau ce este perfectibil la el. Asta dacă te preocupă, calitatea lecţiilor tale.

De ce nu decide ministerul?

De ce lasă treaba asta pe umerii profesorului? De ce nu ia ministerul decizia? De ce nu hotărăşte ministerul care manual e mai bun?

Dar să privim problema şi altfel: dacă un manual este mai bun şi altul mai slab, atunci de ce l-am publica pe cel mai slab? Îndrăznesc chiar un exerciţiu de logică: păi şi atunci, de ce ne trebuie manuale alternative? Adică de ce să-i vitregim pe unii elevi să înveţe după manuale proaste, când există altele mai bune?

Cum se face un manual

Imediat ce ministerul a dat “liber” la manualele alternative au şi apărut, în mai puţin de un an, sute de manuale. Aşa de simplu se face un manual bun? Măi să fie…!

În opinia mea, un manual cu adevărat bun este foarte greu de scris. Un manual ar trebui să fie rodul muncii unui colectiv, din care să facă parte şi cadre didactice universitare, care să gireze calitatea informaţiei ştiinţifice, şi metodişti, psihologi şi profesori cu experienţă. Manualul ar trebui să se perfecţioneze şi să se cizeleze de la an la an, după ce a trecut “focul” predării la clasă, într-un permanent feed-back între autori şi utilizatori. Or, un mecanism de feed-back funcţional şi eficient nu va fi niciodată realizat fără aportul serios al statului. Este o iluzie să crezi şi să aştepţi ca piaţa liberă să accepte şi să integreze un asemenea proces.

Mai mult, manualul ar trebui să asigure o interdisciplinaritate corectă şi completă, care nu se poate realiza dacă există sute de variante de combinaţii între manuale. Să ne gândim doar la modul în care matematica trebuie să servească celelalte ştiinţe. Cum să asiguri corelarea când sunt atâtea manuale?

Curricula şi manualul

O să spuneţi că această problemă se rezolvă prin întocmirea corectă a curriculei. Da şi nu. Interdisciplinaritatea nu poate fi rezolvată decât parţial prin curriculă. Şi mai este un aspect: curricula nu poate fi ruptă de manual. Un ansamblu curriculă + manual funcţionează împreună.

Fac aici o afirmaţie care poate că este un pic hazardată. Predând după manualele alternative de fizică imediat ce s-au introdus, (atunci se schimbase şi curricula) am avut impresia că ministerul a importat pur şi simplu o curriculă din străinătate, fără a lua şi manualele corespunzătoare.

Aşa s-a ajuns, de exemplu, la situaţia ridicolă ca în clasa a IX-a să găsim un capitol de fizică atomică, în care se cerea predarea modelului Bohr.

Aici îmi permit o paranteză. Nu neg necesitatea înţelegerii, măcar parţiale, a structurii atomului cât mai devreme, având în vedere că despre această structură se povesteşte la chimie încă din clasa a şaptea. Dar, ca să predai modelul Bohr, în afară de cuantificarea energiei, care este o noţiune prea abstractă pentru 15 ani, mai trebuie să vorbeşti despre.. fotoni! Nici asta n-ar fi aşa de greu dacă n-ar trebui să scriem energia unui foton E = hυ. Niu este frecvenţa. Aici trebuie ca elevul să aibă minime noţiuni de oscilaţii şi unde, noţiuni pe care trebuie să le poată aplica la undele electromagnetice, despre care… încă n-a auzit! Ce vreau să spun? Pentru ca să putem preda, cât de cât, modelul Bohr, sunt necesare câteva lucruri de care nu dispunem în clasa a IX-a: noţiuni de oscilaţii şi unde,  noţiuni de optică ondulatorie, ba chiar şi un pic de spectroscopie, puţin dualism undă-corpuscul şi multă capacitate de abstractizare! Am încheiat paranteza tehnică.

Eu cred că este posibilă introducerea noţiunilor de fizică atomică chiar şi în clasa a IX-a. Manualele occidentale dovedesc acest lucru. Aşa este, dar… este necesar geniul didactic al unui fizician pasionat, care să scrie un manual bun. Feynman, spre exemplu, îşi permitea să structureze năstruşnic capitolele, în predarea unui curs de fizică. Dar nu poţi să iei o structură de capitole, ruptă de un manual pe măsură şi să încerci să o implementezi ca programă, fără să iei şi manualul!

Acum pot să revin la afirmaţia de mai sus. Când s-a schimbat programa şi s-au introdus manualele alternative la fizică, totul s-a petrecut ca şi cum s-ar fi copiat mecanic o curriculă, de undeva din vest şi… atât! De ce n-aţi luat, domnilor, şi maualele? Sau, dacă aţi pus modelul Bohr în clasa a IX-a, de ce nu aţi explicat, măcar, cum se poate preda?

Profesorul rezolvă totul!

Vreţi să ştiţi continuarea, adică ce s-a întâmplat? Au apărut manualele de clasa a IX-a (aprobate de minister) conforme cu programa, cu capitolul de Fizică atomică la final. Făcut cum credeţi? Păi folosind noţiunile oscilaţii şi unde, de optică ondulatorie şi spectroscopie necesare… fără a fi explicate. Profesorii au luat manualul, au luat curricula, s-au scărpinat în cap şi fiecare a predat noţiunile cum a crezut el mai bine.

Aveti, cumva, impresia că profesorul, la clasă, a putut repara profesionist prostia făcută de tandemul curriculă + manual? Vă garantez că nu. De ce? Pentru că ar fi trebuit, pur şi simplu, să fie genial!

De aici rezultă, logic, o întrebare: e corect să lăsăm şi asta pe umerii profesorului?

Precizare: de atunci curricula s-a schimbat, manualele de asemenea, dar fiţi liniştiţi, anomalii au rămas din belşug şi vor rămâne până ce se va schimba sistemul!

O concluzie

Dacă ai avut răbdare să citeşti până aici, o să spui, prea stimate cititorule, că sunt împotriva manualelor alternative. Nu este aşa. Sunt pentru existenţa manualelor alternative, chiar şi în sistemul actual, dar cu o condiţie: să existe, pentru fiecare disciplină, câte un manual elaborat sub egida Ministerului Învăţământului.

Cum ar trebui să fie un asemenea manual şi cum se poate face, voi explica într-un articol viitor.

Şi o întâmplare reală:

Nu pot să închei fără a aminti o întâmplare care, dacă n-ar fi complet incorectă, ar putea fi luată de anecdotă.

În anul şcolar 1999-2000 eram diriginte la  la clasa a IX-a. Unul din elevii din clasa mea a ajuns la olimpiada pe ţară la geografie. Cinste lui, cinste şi profesorului. Cum a reuşit? Simplu, domna profesoară – nu-i dau numele – a predat (la clasă!) după toate manualele care se găseau atunci pe piaţă! Şi sărmanul elev a reuşit să înghită…

___________________

Scris de mine, Constantin Lupaescu, la 18 octombrie, 2010

constantin.lupaescu  @ gmail.com

Cum e la şcoală...

Motto

Să schimbăm sistemul!

 Cum e la şcoală...

 În mare, treaba stă cam aşa: te duci la oră şi participi la lecţie. Fizic, cel puţin.  E musai. Te-au trimis părinţii. Deşi mintea nu-ţi stă acolo, nu-ţi place şi ai prefera să faci orice altceva, stai cuminte în banca ta. Aşa trebuie. Dacă deranjezi ora, tot tu ai de suferit mai târziu, într-un fel sau altul.

De partea cealaltă, profesorul se dă de ceasul morţii să explice lecţia cât poate el de bine şi, dacă este un profesor bun, chiar îi reuşeşte. O parte din elevi participă activ la oră. Asta dacă ţine la imaginea lui de profesor bun şi îl interesează ceea ce face. Dacă nu…

Ce metode de „convingere” are profesorul care doreşte ca elevii lui să se aleagă cu ceva? Păi… ar fi mai multe. Din păcate, în marea lor majoritate, sunt metode de constrângere. De exemplu: „Dacă nu înveti, primeşti notă proastă!” Şi ce dacă primeşti notă proastă? Păi… te ceartă parinţii. Sau îţi diminuezi şansele, pe viitor, de a intra undeva unde notele contează. Sau te simţi lezat în orgoliul propriu. Asta mai rar…

Ora se termină. Profesorul dă tema pentru acasă. „Sa faceţi exerciţiile cutare şi cutare…” Sa înveţi lecţia, nu-ţi mai spune. E de la sine înţeles că aşa ar trebui sa începi: cu studiul teoriei şi al noţiunilor predate.

Tema de acasă sau din… pauză?

După şase, şapte sau chiar opt ore de şcoală, mai mult stresante decât obositoare, te duci acasă… Dacă eşti un elev conştiincios, te odihneşti puţin şi te apuci de lecţii. Te uiţi un pic prin caiete să vezi ce s-a predat şi, poate, şi prin manuale. Nu-ţi trebuie mai mult de câteva minute ca să îţi dai seama că pentru a-ţi însuşi toate noţiunile necesare unei bune pregatiri, conform cerinţelor, la toate materiile, n-are cum să-ţi ajungă timpul. Şi-atunci ce faci? Păi mai întâi încerci să-ţi faci tema. Dacă merge treaba, bine. Dacă nu, te uiţi prin caiet poate găseşti acolo ceva ce nu ştiai şi care ţi-ar putea fi de folos să-ţi rezolvi exerciţiile. Poate că te uiţi şi în manual, dar nu-i sigur. E doar o opţiune. Dacă ai reuşit să-ţi faci tema, eşti fericit. Mâine ora va fi mai puţin stresantă. Dacă nu ai reuşit, ai mai multe posibilităţi. Poţi să întrebi pe cineva. Poate ştie mama sau tata. Sau un vecin. Sau un coleg. Sau vreun profesor care dă ore. Sau, poţi să mergi cu tema nefăcută. Aproape sigur că este vreun coleg care şi-a făcut-o şi se găseşte o pauză s-o copiezi. Dacă n-a făcut nimeni tema poţi să stai (aproape) liniştit. Toată clasa va striga „n-am ştiut să ne facem tema!” şi ai scăpat. Mai poţi şi să laşi tema complet nefăcută. Asta depinde de gradul tău de curaj dar, mai ales, depinde de profesor. Controlează profesorul tema sau nu? Cât de tare se supără dacă nu ţi-ai făcut tema total sau parţial? Te pedepseşte, dacă te prinde fără temă, sau nu? Dacă da, cât de tare? Chiar şi elevii cei mai conştiincioşi fac adeseori asemenea calcule…

Mă ascultă, nu mă ascultă…

În afară de temă, mai ai şi altă grijă. Ai putea să fii ascultat. În cazul ăsta cam trebuie să ştii, dacă vrei să iei o notă bună. Profesorul pune întrebări şi e cam greu de păcălit. Dacă e un profesor bun, cum ai deschis gura îşi dă seama cât ştii. Dacă nu, mai ai o şansă. Sau mai multe. Poate se găseşte vreun coleg de treabă să-ţi şoptească. O idee, două, acolo… Mai pui şi tu ceva de la tine şi iese de-o notă acceptabilă! Dacă ai noroc, te ascultă fără să te scoată la tablă. Uf… în bancă e mai uşor. Sunt mai mulţi binevoitori împrejur. Poate că îţi „uiţi” caietul, sau cartea, deschise pe bancă… Din nou depinde de stilul de examinare al profesorului.

Este vreo legătură între notă şi cunoştinţe?

Vine momentul în care profesorul îţi dă nota. Tu zici că ai merita un şapte, dar poţi să ştii ce i se năzare profesorului? Cât e el de obosit sau de nervos? Sau cât ai reuşit tu să fii de convingător? Poate că are pică pe tine sau, pur şi simplu, nu-i place mutra ta. Dacă e pe-aşa să te mulţumeşti şi cu-n cinci! Măcar e notă de trecere. Cine ştie, dacă era un alt profesor…, ai auzit tu de la un prieten de la un alt liceu, nu luai nici patru. Că ăla e foarte sever! Sau poate ai noroc şi profesorul îţi zâmbeşte îngăduitor. Îi eşti simpatic şi-ţi dă cu un punct, două mai mult. Eeeee, cu nota nouă… mergi acasă cu fruntea sus!

Dacă se dă lucrare, e altă poveste. Poate că eşti bun şi eşti în stare să rezolvi subiectele singur. Dar dacă nu eşti? Poate copiezi… De la un coleg, sau din caiet, sau din carte. Sau de pe fiţuica la care ai lucrat aseară două ore, după ce s-au culcat părinţii… Stres, stres şi iar stres… şi oboseală… abia aştepţi să treacă săptămâna, să treacă semestrul, să vină vacanţa!

Cu alţi profesori poate fi mai simplu. Sau mai complicat. Poate că nu te examinează şi nici nu prea controlează temele. Dar dă lucrare şi nu se poate copia… Trebuie să ştii. Dacă lucrarea e anunţată, e bine. Cu o noapte înainte stai şi înveţi. Sau în weekend. Dacă lucrarea nu e anunţata, e neplăcut. Stai tot timpul cu frica în sân aşteptând fatidicul „scoateti o foaie de hârtie şi scrieţi…”

La care materie să învăţ mai mult?

În general ai mult, sau foarte mult de învăţat. Toate materiile sunt importante şi e foarte greu să te pregăteşti, aşa cum trebuie la toate. Timpul nu ajunge şi eşti în situaţia de a alege la care materie înveţi mai mult şi pe care o neglijezi. Ba mai vrei şi un pic de timp să te întâlneşti cu prietenii, sau să te uiţi la un film, sau să te joci pe calculator… Şi-atunci ce-i de făcut? Înveţi, oare, la materiile care-ţi trebuiesc? Păi nu prea… Te orientezi şi dai mai multă atenţie materiilor care au un profesor mai sever. Chiar dacă nu-ţi plac biologia şi istoria la astea trebuie să înveţi mai abitir decât la toate la un loc, că ai la materiile astea doi zbiri de profesori… cu care nu te joci, ori ştii ori rămâi repetent! Contează că tu te orientezi către informatică? Astea trebuie învăţate: biologia şi istoria. Bine de tot! Dar celelalte materii nu trebuie învăţate? Se gândeşte oare cineva ce trebuie învăţat şi ce nu? Dar, mai ales, se gândeşte cineva cât poţi învăţa şi cât nu? La viaţă ta se gândeşte cineva? Poate că eşti îndrăgostit şi ai vrea un pic de timp să visezi, sau poate că ai o pasiune extraşcolară şi nu reuşeşti nicicum să-ţi găseşti timp pentru ea…

Am scăpat!!!

După ce s-a terminat prima parte a orei, ascultarea, începe predarea. Profesorul trece la lecţie nouă. Ţi-ai luat nota, au trecut emoţiile şi eşti relaxat. Poţi să te pui pe pilot automat, scrii ce dictează profesorul sau ce scrie pe tablă. În timpul ăsta tu ai tras obloanele şi te gândeşti la mângâierea dulce a soarelui de primăvară, care răsare la fel în fiecare an, fără a se sinchisi de zbuciumul tău sau al altora ca tine… sau la prietenul care o să-ţi arate, în pauză, ce mobil nou şi-a cumpărat…

Examene şi meditaţii

Ajungi la sfârşitul anului şi constaţi că nu prea îţi mai aminteşti mare lucru din ceea ce ai studiat un an întreg. Şi vin examenele… Finale sau de admitere. Cu astea nu prea te joci. Trebuie să înveţi dacă vrei să iei examenul. Materia trebuie recapitulată, dar când să mai faci şi asta? Abia faci faţă treburilor pentru a două zi. Poate te ajută un profesor cu ceva ore în particular. Acuma, între noi fie vorba, prea mult nu te poate ajuta. Niciun profesor nu are pâlnii de turnat cunoştinţe în capul elevului. Tot tu trebuie să studiezi! Dar te mai lămureşte cu câte ceva ce n-ai înţeles. Poate face vreo schemă mai uşor de memorat. Sau poate că te-au trimis părinţii şi ţi-e frică şi de ei şi de profesorul din particular şi nu prea ai ce face, trebuie să mai pui câteva ore de muncă pe săptămâna, să te pregăteşti cum ţi se cere…

Referate

Cât eşti elev mai ai de făcut şi alte treburi pentru şcoală. De exemplu, trebuie să faci referate. Asta e destul de simplu, sunt pe Internet o grămadă! Şi cum mulţi profesori nu prea ştiu cu ce se mănâncă Internetul… nu e mare lucru. Cine mai stă în ziua de azi să răsfoiască cărţi prăfoase, prin biblioteci, ca să adune cunoştinţe pentru o lucrare de tipul referatului? Sau poate îţi dă cineva o carte din care copiezi un capitol şi ai scăpat. Mai mult durează să o scrii frumos sau să o pui pe calculator, scoţi la imprimanta şi gata lucrarea! Oricum profesorul nu va sta să citească ce ai scris tu acolo… Ce-i zinghi-linghi? Cum să citească peste o sută de lucrări, de trei-patru pagini, pe care le adună de la toate clasele? O să-ţi dea o notă în funcţie de cum arată lucrarea sau de cât de mult îi place lui subiectul, aşa cum reiese din titlu.

Ah, disciplina asta…

Nota se mai poate lua şi altfel. E gălăgie în clasă… Profesorul dă o lucrare grea sau stupid de grea. Aşa, de pedepsire. Să se înveţe elevul minte. „La mine la oră trebuie să fie disciplină! Dacă nu e… o păţiţi!” Sau: te-a luat gura pe dinainte şi ai vorbit obraznic cu profesorul, într-o încercare tâmpă, adolescentină, de a-ţi impresiona colega aceea drăguţă care ţi-a căzut cu tronc. Acuma chiar că e de rău! Te ascultă şi ai băgat-o pe mânecă! Unul din profesorii mei avea o vorbă: „Amice, îţi dau doi. Nu fără să te-ascult.”. Dacă n-ai avut de lucru? Încă să zici mersi dacă scapi cu atât. Poate că o să rămâi şi corigent…

Un fel de încheiere

Câţi dintre dumneavoastră recunoaşteţi povestea? E o întrebare retorică, desigur. Cu toţii am trecut prin aşa ceva şi poate că încă mai trecem. Sau avem copii, sau nepoţi, care se frământă în felul acesta. E bine, e rău…? Eu cred că e nu rău, ci foarte rău!

Să fim bine înţeleşi, nu neg farmecul unei asemenea vieţi de elev. În fond ce-o să povesteşti o viaţă întreagă cu prietenii dacă nu păţanii, care mai de care mai nostime, din timpul anilor de şcoală… Şi poate că o să povesteşti şi nepoţilor cum era pe vremea ta. Copiilor tăi n-o să le spui că obişnuiai să copiezi la şcoală şi că n-aveai nici un chef să înveţi. Lor o să le spui: „Învaţă, că tu ai toate condiţiile! Eu, când eram ca tine, mergeam cu gâştele pe imaş şi cu cartea în trăistuţă şi aşa învăţam. Tu nu ai altă treabă decât să înveţi”. Parcă şi pe asta am mai auzit-o…

Nu farmecul e problema, ci eficienţa. Sistemul, în forma actuală, nu exploatează nici pe departe capacităţile reale de acumulare ale tinerilor. Poate că un asemenea sistem este potrivit secolului IX. În secolul nostru însă, trebuie să facem faţă exploziei informaţionale şi trebuie să înţelegem că nu mai putem să învăţam tot. Trebuie să alegem cu grijă cunoştinţele necesare cetăţeanului secolului XXI şi să-l ajutăm să şi le însuşească eficient. Trebuie să facem ceva că să scăpam de anacronismul sistemului.

Să încercăm să tragem câteva concluzii:

• Atât învăţarea cât şi examinarea depind într-o măsură hotărâtoare de profesor şi de stilul lui. Nu este corect.
• Procesul de învăţare se desfăşoară haotic. Elevul nu învaţă la şcoală,  ci mai mult acasă, singur şi nedirijat. Instrumentele de care dispune sunt, în general, puţine şi nesatisfăcătoare.
• În loc să înveţe, elevul are mai multă grijă de „meciul” cu profesorul. Mă prinde sau nu mă prinde că n-am ştiut? Cum să-l păcălesc şi să iau o notă bună?
• Elevul nu învăţa ca să ştie. El învăţa ca să nu ia notă proastă. Nu învăţă pentru că îi place, ci pentru că îi este frică de consecinţele neînvăţatului.
• Notele nu reflectă, decât în mică măsură, gradul de însuşire a cunoştinţelor. În notă au o pondere nepermis de mare subiectivitatea profesorului şi disciplina elevului.
• Sistemul este descurajant. Nu prea contează cât înveţi pentru că e puţin probabil să primeşti o notă proporţională cu cunoştinţele. Ori ştii tot (ceea ce e aproape imposibil având în vedere cantitatea şi nivelul materiiei cerute) şi iei nota zece, ori ştii între mai nimic şi aproape tot şi iei o notă cuprinsă între doi şi zece.
• Capacitatea de studiu a elevului nu este exploatată eficient. Elevul, copleşit de cantitatea mare de muncă cerută, depune un efort mult sub posibilităţile lui reale. Dacă ai de făcut o mie de lucruri şi tu nu poţi face decât cincizeci, probabil că o să faci vreo zece, alese după criterii numai de tine ştiute.
• Efectul psihologic este devastator din punct de vedere social. Tânărul absolvent a „învăţat” pe băncile şcolii că în viaţă eşti la mâna altuia. Nu prea contează ce faci, cât munceşti, că oricum şansele de a fi apreciat la adevărată ta valoare, de a-ţi fi apreciate meritele reale, sunt minime. E mult mai bine să te „fofilezi”. Să mai spun oare, că de aici şi până la ideea de mită şi corupţie nu e decât un pas?

Am sau nu am dreptate?

Post Scriptum
Ceea ce scriu are drept scop doar conştientizarea unor aspecte negative. Nu vom ajunge niciodată la o schimbare dacă nu vom înţelege părţile rele ale sistemului.
Eu pledez pentru o schimbare fundamentală. Este posibil un sistem mai bun? Categoric, da. Cum ar trebui să fie articulat noul sistem? Iată o întrebare la care voi răspunde mai târziu, numai după ce voi expune, pe îndelete, ce este greşit în sistemul actual.

_____________________

Constantin Lupaescu

Scris în 2005 şi reluat în 2010.

constantin.lupaescu @ gmail.com

Examene (I)

Motto

Să schimbăm sistemul!

Examene, examinări şi notări (I)

1. GRE Physics.

La începutul anilor 90 am aplicat pentru o bursă de doctorat în Statele Unite, în fizică. Pentru a obţine bursa am dat câteva examene al căror sistem merită detaliat, pentru că, în opinia mea, avem de învăţat.

Sistemul american de admitere în învăţământul superior, al studenţilor proveniţi din afara Statelor Unite, acceptă examenele administrate de ETS – o organizaţe non-profit din Princeton. Spun „acceptă” pentru că ETS nu deţine monopolul examinării candidaţilor la universităţile americane. Este doar o organizaţie cu tradiţie, care administrează teste recunoscute şi apreciate de sistemul universitar american.

În primul rând, dacă vrei să-ţi continui studiile in SUA, trebuie să dovedeşti că ai o foarte bună cunoaştere a limbii engleze. Desigur, ca să poţi să-ţi însuşeşti orice disciplină trebuie, neapărat, să cunoşti – cât mai bine cu putinţă – limba în care se predă disciplina respectivă (Cum să înţelegi fizica, predată în engleză, dacă nu ştii engleză?) Pentru a testa şi evalua cunoştinţele de limbă engleză ale candidaţilor internaţionali, universităţile americane agreează testul TOEFL (Test of English as a Foreign Language) administrat de ETS.

Mai apoi, pentru a examina competenţele generale ale candidatului şi competenţele specifice domeniului pe care doreşte să-l urmeze, se administrează testele GRE (Graduate Record Examination)*. GRE-ul este de două feluri: GRE General Test – care testează abilităţile intelectuale generale (logică, cunoştinţe elementare de matematică şi abilităţi lingvistice – care sunt, adeseori, asimilate cu performanţele intelectuale) şi GRE Subject Test, care testează abilităţile candidaţilor la o anumită disciplină. În timp ce GRE General Test este destinat tuturor candidaţilor (ca şi TOEFL), GRE Subject Tests este ţintit pe disciplina pe care doreşti să o urmezi.

Am făcut această introducere pentru a putea să vă descriu ce mi s-a părut ingenios şi deosebit la GRE Physics Test.

Testul durează trei ore şi conţine o sută de probleme (de fizică, evident). Încă de la începutul testului ţi se atrage atenţia – de către supraveghetori – că nu trebuie să te străduieşti să rezolvi toate cele o sută de probleme, pentru că nu ai să reuşeşti. Nimeni nu le face pe toate. Un candidat obişnuit abordează mai puţin de jumătate din problemele propuse. Trebuie să-ţi alegi doar problemele pe care crezi că le poţi rezolva.

Dificultatea acestor teste este foarte diferită. Majoritatea problemelor sunt la nivelul de dificultate al programei de liceu (din România) şi la nivel postliceal. Există câteva probleme care sunt foarte simple, să zicem la nivel de şcoală generală şi chiar vreo două trei care sunt ridicol de simple. De cealaltă parte avem deasemenea câteva probleme la nivel universitar şi postuniversitar şi chiar, mi s-a părut, că una sau două sunt de nivel extrem de ridicat: cred că trebuia să-ţi fi dat doctoratul exact pe acea temă, ca să poţi răspunde corect.

Testul este de tip test grilă cu răspunsuri unice. După ce ai citit o problemă şi ai încercat să o rezolvi, ai de ales între cinci variante de răspuns, dintre care doar unul este corect. Răspunsurile se notează pe o foaie separată (grila), care urmează să fie scanată, pentru obţinerea rezultatului.

O altă indicaţie pe care o primeşti de la bun început este să răspunzi doar la chestiunile la care te pricepi. La celelalte să nu încerci să nimereşti răspunsurile corecte, bifând la întâmplare, pentru că este în defavoarea ta.

Cum descurajează sistemul să dai răspunsuri la întâmplare? Ei bine, aceasta este partea care mi s-a părut cea mai interesantă: pentrua stabili nota finală, numărul răspunsurilor greşite se împarte la patru şi se scade din numărul răspunsurilor corecte. De exemplu: să spunem că ai răspuns în total la 48 de întrebări, 36 de răspunsuri fiind corecte şi 12 greşite. 12 (greşite) de împărţit la 4 egal 3. 36 (corecte) minus 3 egal 33. Acesta se consideră că este rezultatul pe care l-ai obţinut: 33 de puncte (din 100 posibile).

Ca să înţelegem de ce este corect acest mod de notare, să ne presupunem că mă duc la examen, habar n-am de fizică, nu ştiu să rezolv nicio problemă, dar bifez, la întâmplare, răspunsurile la toate cele 100 de probleme, în speranţa că tot „scot ceva”, mai mult decât dacă n-aş bifa nimic. Pentru că la fiecare întrebare sunt posibile 5 răspunsuri şi doar unul este corect, înseamnă că, bifând la întâmplare, am şanse (statistic) să dau 20% răspunsuri corecte. Deci, am dat 100 de răspunsuri, 80 greşite şi 20 corecte. Ce rezultat am obţinut? 80 (greşite) de împărţit la 4 egal 20. 20 (răspunsuri corecte) minus 20 egal zero! Deci sistemul „a aflat” că eu nu am ştiut nimic!

Trecând, însă, peste acest interesant artificiu docimologic, vreau să subliniez modul în care este gândit testul. Ţi se dau multe probleme şi nu trebuie să le rezolvi pe toate: trebuie să le abordezi doar pe cele la care te pricepi.

Modul acesta de gândire mi se pare foarte de interesant, pentru că eu nu sunt un mare fan al modului tradiţional în care se face notarea la clasă şi la examene în România. În sistemul nostru, ca să obţii nota maximă (zece) trebuie să rezolvi corect toate chestiunile propuse. Deci: primeşi 10 (zece) la teză, sau la Bacalaureat, numai şi numai dacă ai făcut totul perfect (preupunem că avem un profesor examinator sau corector care nu greşeşte - despre calitatea şi performanţa examinatorilor discutăm cu altă ocazie). Acest lucru mi se pare nedrept şi incorect. În acest sistem de notare ai două posibilităţi: fie ştii totul (şi eşti şi într-o zi bună) şi iei nota 10, fie ştii de la aproape nimic şi până la aproape totul şi ai şanse de la nota 10, obţinută cu noroc, şi până la o notă mai mică decât nota de trecere, tot în funţie de noroc.

Sigur că, judecând pe colective statistice mari (de sute de mii sau de milioane de elevi), sistemul merge. Atâta tot: merge! Dar câte nedreptăţi se produc an de an, zi de zi? Mie, această prezenţă a factorului „noroc” într-o proporţie inacceptabil de mare, această incertitudine a rezultatului pe care îl voi obţine la o testare, îmi dă fiori. Este un sentiment de nesiguranţă extrem de distructiv. Distruge încrederea în sine, introduce complexe şi distruge atitudinea faţă de învăţătură: de ce să mai învăţ, că şi aşa nota vine după cum dă Domnul... (sau domnul!).

În cariera mea de profesor (de liceu) am încercat să vin, un pic, în întâmpinarea elevilor, construind subiecte, pentru lucrările scrise, astfel încât suma punctelor să fie peste 10. De exemplu, dădeam două chestiuni de teorie – fiecare notate cu câte două puncte, două probleme, ceva mai uşoare – notate cu câte două puncte, una sau două probleme, mai dificile – punctate cu câte trei puncte şi un punct din oficiu (sau chiar două). În total, un elev putea să obţină 12 până la 16 puncte. Dacă obţinea sub zece puncte, primea nota egală cu numărul de puncte, iar dacă făcea peste zece puncte primea nota 10 (zece)... cu felicitări.

Experienţa mea ca învăţăcel şi mai apoi ca dascăl, mă face să pledez pentru acest mod de abordare al examinărilor. Ca învăţăcel vreau să am confortul psihic că am dreptul să greşesc, iar ca dascăl mă interesează să obţin o imagine cât mai bună a cantităţii de cunoştinţe ale elevului.

Putem găsi nenumărate exemple de viaţă în care nedreptatea sistemului actual s-a făcut simţită într-un mod sau altul, dar nu mă voi opri acum asupra lor ci, poate, altă dată.

Post Scriptum

Ceea ce scriu are drept scop conştientizarea unor aspecte negative. Nu consider că sistemul GRE este infailibil şi nici nu pledez pentru un sistem în care suma punctelor să depăşească nota zece. Acestea nu sunt rezolvări autentice, sunt doar paliative.

Eu pledez pentru o schimbare fundamentală a sistemului. Este posibil un sistem mai bun? Categoric, da. Cum ar trebui să fie articulat noul sistem? Iată o întrebare la care voi răspunde mai târziu, numai după ce voi expune, pe îndelete, ce este greşit în sistemul actual.

__________________

* Sistemul GRE descris aici este cel practicat pentru o serie de discipline reale şi inginereşti. Pentru alte discipline, cum ar fi ştiinţele economice sau medicină, există sisteme de evaluare specifice.

(Constantin Lupaescu, 21 iulie 2012)

Funcţiile şi structura teoriilor ştiinţifice

Orice teorie ştiinţifică îşi alocă un domeniu de observaţie. Prin domeniu de observaţie înţelegem mulţimea tuturor fenomenelor, proceselor, faptelor, asupra cărora teoria face referire.

Teoriile ştiinţifice îndeplinesc, în raport cu domeniul lor de observaţie, câteva funcţii, numite funcţiile teoriei ştiinţifice. Înţelegând aceste funcţii, înţelegem scopul teoriei şi avem o deschidere asupra modului în care sunt construite teoriile.

În funcţie de autor, funcţiile teoriilor ştiinţifice pot fi mai puţine sau mai mult. Sunt manuale care enumeră până la unsprezece funcţii. Din punctul nostru de vedere, esenţiale sunt doar trei.

a.       Funcţia explicativă. Orice teorie explică cum şi de ce se petrec faptele din domeniul său de observaţie. Se poate discuta mult asupra modului în care o teorie asigură această funcţie. Carl Hempel dezvoltă, în cadrul neopozitivismului, modelul deductiv nomologic al explicaţiei ştiinţifice. În principiu, acest model urmează modelui silogismului, vechi de apropae două milenii şi jumătate. Cum este posibil ca de la Aristotel încoace să nu se fi schimbat mai nimic? În opinia mea, acest model al explicaţiei ştiinţifice, care este deosebit de aproape de logica omului obişnuit, nu face decât să se muleze (sau, dacă vreţi) să reproducă modul în care individul îşi construieşte reprezentările despre lume.

b.       Funcţia predictivă. O teorie ştiinţifică, cu adevărat serioasă, trebuie să fie capabilă să prezică faptele din domeniul ei observaţie. În timp ce explicaţia apare după  ce faptele s-au petrecut, prin predicţie trebuie să fim capabili să ştim de dinainte cum se vor petrece lucrurile. Aceasta este, în opinia multora, funcţia esenţială a oricărei teorii ştiinţifice. Se merge până acolo încât se consideră că dacă o structură teoretică nu are capacitatea de a prezice fenomene, atunci nu poate fi numită teorie ştiinţifică.

Această funcţie este, în bună măsură, responsabilă de avansul tehnologic al societăţii umane.

c.        Funcţia rezumativă. Teoriile ştiinţifice au calitatea, deosebit de interesantă, de a concentra întregul adevăr al fenomenelor care se desfăţoară în domeniul lor de observaţie, în câteva propoziţii. Aceste propoziţii se numesc, în ştiinţele aplicative, principii şi intră în componenţa bazei axiomatice a teoriei. Principiile teoriei au rangul cel mai înalt în structură şi adevărul lor se ia ca atare. Cu alte cuvinte, când vine vorba de adevărul lor, nu ne întrebăm „de ce sunt adevărate aceste propoziţii?”, ci le luăm aşa cum sunt. Nu ne punem problema să le demonstrăm ci, eventual, să le confirmăm. Confirmarea lor se face fie direct, fie prin toate consecinţele lor.

d.        Structura teoriilor ştiinţifice. Vom înţelege mai bine cele de mai sus, dacă vom studia figura alăturată.

Dorim să facem distincţie între ştiinţele empirice şi ştiinţele formale.
Din categoria ştiinţelor formale fac parte matematica, logica, gramatica, etc. Despre aceste ştiinţe se spune că nu aduc cunoaştere. Ele doar dau regulile după care operează ştiinţele empirice. Din categoria ştiinţelor empirice fac parte ştiinţe ca fizica, chimia, biologia, etc.
În timp ce propoziţiile de bază ale ştiinţelor empirice se numesc principii, propoziţiile fundamentale ale ştiinţelor formale se numesc axiome.

Moş Virgulă

şi teoria caietului

În liceu am avut doi profesori de limba română. Fiecare special în felul lui. Cu „doamna Iulia” Leomiza am făcut româna în clasele a XI-a şi a XII-a. Am folosit ghilimelele pentru că aşa avea pretenţia să-i spunem, „doamna Iulia”. Refuza să accepte apelativul, obligatoriu pe atunci, de „tovarăşa”. Era o femeie frumoasă, deşi avea aproape şaizeci de ani, şi foarte bine şi cu gust îmbrăcată – lucru nu foarte des întâlnit înainte de ’89. Doamna Iulia îşi permitea toalete speciale şi bijuterii din belşug, pentru că soţul dumneaei era un medic renumit şi, desigur, bine plătit. Doamna profesoară a fost şi parlamentar al României, din partea PNL, imediat după ’90 şi am şi văzut-o vorbind de la tribuna parlamentului. Un discurs în care, din păcate, spunea prea puţine şi semăna prea mult cu dojenile de la orele de diriginţie.

Toţi colegii mei o iubeau nespus pe doamna Iulia. Şi totuşi, eu personal, în ciuda multor calităţi indiscutabile, nu am fost prea încântat de personalitatea dumneaei. Am să povestesc de ce, cu alt prilej. Deocamdată să-i dorim pace şi linişte acolo unde este, pentru că, de ceva vreme, a plecat dintre noi.

Celălalt profesor, care mi-a marcat, într-un anume fel, anii tinereţii (am făcut cu dumnealui limba română în clasele a IX-a şi a X-a) a fost domnul profesor Diogene Gafiţa. Făcea parte din familia de literaţi Gafiţa, din Fălticeni. Fratele dumnealui, Mihai Gafiţa, era directorul prestigioasei edituri Cartea Românească. Mai avea un frate, Vicenţiu Gafiţa şi un nepot Gabriel Gafiţa, ambii personalităţi recunoscute în lumea literară din acea vreme. Domnul profesor era deasemenea înainte de pensie, avea peste şaizeci de ani. A şi ieşit la pensie după ce am terminat eu clasa a XI-a. Era foarte tipicar şi, cred că din această pricină, nu era prea iubit de elevi. Când nu-i plăcea ceva, era muşcător de dispreţuitor.

O dată, înainte de a pleca din clasă, cu catalogul la sub braţ, se uită de jur împrejur la mizeria din clasă şi exclamă acru:

– Sper că, după ce plec eu, măturaţi în coteţ!
Pe vremea aceea nu aveam femeie de serviciu şi curăţenia era făcută de elevi, prin rotaţie. Se numeau “elevi de serviciu” şi aveau obligaţia să se îngrijească în permanenţă de curăţenia din clasă şi să facă o curăţenie generală la sfârşitul orelor.

Obişnuia să ne ia, din când în când, caietele acasă, să se uite peste ele. Câte cinci, şase caiete. Ora viitoare le aducea pline de corecturi şi însoţite de profundul său dispreţ:

– Lăzăreanu! Zice moşul, ţinând caietul colegului meu cu două degete, ca şi cum ar fi avut grijă să nu se murdărească. Ia mizeria asta de aici...! Şi-l aruncă pe marginea catedrei. Mi-i scârbă... Evident că nu era murdar. Era doar plin de greşeli.

În prima oră ne-a făcut teoria caietului:

– Caietul trebuie să fie învelit! Zicea bătrânul. Pe vremea aceea erau rare învelitorile din plastic. Caietele pe atunci, nu erau ca acelea care se găsesc astăzi în librării: cu coperţi colorate, care mai de care mai strălucitoare şi mai atrăgătoare şi, desigur, fără nicio legătură cu şcoala. Erau caiete cu coperţi ieftine, din materiale reciclate, aveau culoarea verde şters şi o înfăţişare ternă. Ca să fie protejat, dar şi ca să arate cât de cât bine, caietul trebuia învelit. Pentru această operaţiune exista hârtia albastră. O hârtie albastru-mov întunecat, destul de groasă şi destul de lucioasă, care se folosea, mai ales, în acest scop, învelirea cărţilor şi caietelor.

– După ce l-ai învelit, trebuie să-i pui o etichetă, ca să ştim al cui este caietul. Erau nişte etichete albe, cu gumă arabică pe dos, pe care le lingeam bine şi le presam cu podul palmei, să se lipească pe hartia albastră. Pentru că era la alegerea noastră unde lipim eticheta, se găseau cele mai năstruşnice locuri, în special colţurile. Uneori le puneam oblic, să arate “mai bine”. Sau cel puţin aşa ni se părea nouă.

– Pe etichetă se scrie numele şi prenumele elevului şi obiectul de studiu. “Popescu Tudor, caiet de notiţe la limba română”, ne exemplifica domnul Gafiţa. Eticheta puteţi să o lipiţi unde vreţi voi. Dar, dacă o să mă întrebaţi pe mine unde-mi place, o să vă spun că eu prefer să puneţi eticheta pe mijloc, puţin sus... şi ne arăta cu degetul unde trebuie pusă.

– Ca să înţelegem şi să reţinem cum trebuie să procedăm, deschideţi orice carte. Şi lua şi deschidea manualul de română ridicându-l puţin, să se vadă până în spatele clasei. Vedeţi, prima foaie este complet goală. Nu este scris nimic pe ea. Se numeşte “foaie de protecţie”. Aşa şi caietul, trebuie să înceapă cu o foaie complet liberă. Niciodată nu se scrie pe prima foaie a caietului! Apoi, dacă mai dăm o foaie, o să vedem că pe pagina a treia este scris exact ceea ce se găseşte şi pe coperta cărţii. Această foaie se numeşte “copertă interioară”. Aici voi veţi scrie, încă o dată, ceea ce aţi scris pe etichetă şi nimic altceva, spunea moşul ridicând vocea când trebuie, aşa cum doar profesorii ştiu să o facă.

– Abia începând cu pagina a cincea începem să scriem! Ca să putem folosi caietul, trebuie liniat. În stânga paginii se trage o linie verticală – ar fi frumos să fie subţire şi de culoare roşie. Între linie şi marginea caietului nu se scrie absolut nimic! Nu ştiu dacă v-ati uitat vreodată la o pagină scrisă, fără să fie lăsată margine. Eu am impresia că mă sufoc! Se spune că “fără margine, foaia nu te lasă să respiri...”

Şi tot aşa, ar fi fost în stare Moş Virgulă să ne povestească pretenţiile lui, ore în şir. Cum să-l fi iubit elevii? Şi, bineînţeles, îl pedepseau. Aşa cum pedepsesc elevii. Era o gălăgie permanentă în clasă şi moşul nu reuşea să facă linişte. Cu toate acestea, când se apuca domnul profesor să povestească... se făcea o linişte de mormânt. Ne captiva cu totul cu farmecul poveştilor sale. Intram parcă în transă în lumea pe care măiestrit ştia să o zugrăvească şi numai soneria ne făcea să tresărim şi să revenim în lumea reală...

O dată ne-a povestit despre cum se spuneau poveşti, la gura sobei, când era el mic.

– Pe vremea când eram eu copil, să tot fi avut vreo şapte sau opt ani, seara după asfinţit, se adunau sătenii la careva acasă şi povestau câte în lună şi în stele. Noi copiii stăteam cu gura căscată şi ascultam poveştile celor mari. Într-o seară, se adună la noi acasă. Şi numai ce începe un vecin a povesti cum a văzut el o matahală! Zice vecinul: “Veneam cu boii acasă, pe înserat, cu carul gol. Şi cum mergea carul agale, numai ce văd că boii încep să tragă greu, greu de tot... N-am înţeles ce se întâmplă şi m-am uitat în spate. Ei bine, am încremenit: la mine în car era o matahală! Era neagră, păroasă, cu faţa palidă ca un mort, cu mâinile lungi şi înaltă cam cât două staturi de om. S-a uitat la mine și mi-a zis: ”Mergi înainte!”. Am întors capul şi am dat bici boilor... Nu m-am mai uitat în spate. Mă treceau toate sudorile. Şi cum mergeam eu aşa, numai ce văd că boii încep a trage mai uşor, fără să se opintească. Când mă uit în spate, matahala nu mai era. Am vazut-o în zare, cum mergea grăbită către pădure...” Şi numai ce termină vecinul de povestit şi mama îmi zice: “Du-te şi adă un braţ de lemne!” Na...! Du-te şi adă lemne! Afară era beznă şi la mine în minte erau numai matahale şi inima mi-era cât un purice...

Altă dată, ne-a povestit cum l-a întâlnit el, prima dată, pe Marin Preda.

– Era în iarna de la sfârşitul lui ’54 şi m-am dus la fratele meu, Mihai, care locuia în Bucureşti. Când am ajuns acolo, l-am găsit în poartă, stătea de vorbă cu un domn cu ochelari cu lentile groase. Mihai mi-a zis: “Du-te în casă că vin şi eu imediat” N-a venit imediat. A venit după vreo jumătate de oră şi a început a-mi povesti, poate şi ca să înţeleg de ce a întarziat atât: “Tipul ăsta, cu care am stat de vorbă, este un prieten, un anume Marin Preda. Este scriitor. N-a scris el prea mult şi, pe deasupra, ultima lui nuvelă, publicată acum vreo doi ani, a fost făcută praf şi pulbere de critică. Şi omul e aşa de supărat, că nu-i mai vine să publice nimic, niciodată. Dar... zice că are el, în sertar, un roman excepţional, cu care o să rupă gura tuturor criticilor, dar nu-l publică, numai aşa, de-al dracului!” Ei bine, la puţină vreme după aceea, apare romanul Moromeţii...

Multe ne-a mai povestit moşul, despre Ion Creangă şi părinţii lui, despre Mihail Sadoveanu care juca şah la o plimbare cu pluta pe Bistriţa şi colegii îl apostrofau: “Cum poţi să joci şah şi să nu admiri minunăţiile din jur?” şi peste o săptămână Sadoveanu publică o superbă descriere a peisajelor pe care “le ratase” jucând şah... Despre familia regală ne-a povestit două ore. Ce n-a terminat într-o oră, a reluat în ora următoare. Povestea a început, cred, pe când studiam Moromeţii, plecând de la Poiana lui Iocan. Moşul ştia cu lux de amănunte – şi ne povestit şi nouă – toate încrengăturile de rudenie şi toate dedesubturile, fie ele politice sau amoroase. El însuşi, conştient fiind de cât de detaliată este povestea, s-a oprit la un moment dat şi exclamat: “O să ziceţi: ia te uită ce bine le ştie ăsta, de parcă a trăit acolo, printre ei! Ei bine, n-am trăit acolo, dar am citit cărţile astea...” Şi ne spune titlul cărţilor.

Era un bărbat înalt, subţire şi elegant, cu părul alb destul de bogat şi doar puţin adus de spate. Avea mâini cu degete lungi şi ţinea stiloul cu o deosebită eleganţă.

De ce îi ziceam Moş Virgulă? Că am uitat să spun... Pentru că una din vorbele lui era: “După ce termini de scris o lucrare, iei punguliţa cu virgule şi începi să împrăştii, uite-aşa, virgulele prin text...” zicea moşul, făcând cu mâna ca şi cum ar fi semănat.

Mai avea el încă o poreclă, mult mai urâtă, pe care, din respect pentru memoria celui care a fost domnul profesor Gafiţa, n-am să o reproduc aici. Ce răutăcioşi pot fi tinerii şi cât de nedrepţi...