Subiectele absolute
An de an, opinia publică românească se
umple de indignare când apar listele cu rezultatele profesorilor la diferite
examene. Titluri de felul celor de mai jos, sufocă prima pagină: „Profesorii
s-au făcut de ruşine!”, „Sute de dascăli iarăşi s-au făcut de râs”, „Profesori
corigenţi”, „Lista ruşinii: dascăli corigenţi la examenul de titularizare”
Dacă aceste păreri despre
dascăli – conţinute şi în titluri şi în corpul editorialelor – ar rămâne doar
pe hârtia ziarelor, nu mi-aş face probleme. Din păcate, însă, opinia acesta se
răspândeşte în publicul larg şi chiar în rândurile celor care sunt la conducere
(inspectorate, minister, mediu politic) şi care trebuie să ia decizii. Or, dacă
opinia este greşită, atunci şi deciziile vor fi greşite.
Eroarea fundamentală care
se se face aici, este de a presupune că subiectele sunt un standard absolut –
eroare care se face cam la toate examenele, de altfel.
Pentru a înţelege mai bine
ceea ce vreau să vă spun, încercaţi următorul exerciţiu de imaginaţie: luaţi în
considerare domeniul în care vă consideraţi cel mai competent(ă) şi gândiţi-vă
dacă nu s-ar putea construi subiecte, în acel domeniu, pe care să nu le puteţi
rezolva, sau trata, la nivel de trecere. Dacă veţi fi onest cu dumneavoastră,
veţi constata că puteţi, foarte simplu, să vă faceţi de râs la un examen din
propriul dumneavoastră domeniu de competenţă! Mai mult, eu cred că putem
construi subiecte, la orice materie, dintre cele la care dau examen profesorii,
în aşa fel încât să avem o promovabilitate de sub 10%. Sau sub 5%. Alegeţi
dumneavoastră procentul!
Se poate şi invers, de
bună seamă. Putem construi, pentru orice examen, subiecte atât de simple, încât
candidaţii să nu pice altfel decât pe scările de la intrare...
Din păcate nivelul de dificultate al
subiectelor este o mare problemă în tot sistemul de testare românesc (şi nu
numai românesc). O să spuneţi că există un institut, care funcţionează pe lângă
Ministerul Învăţământului, şi care se ocupă exact cu studiul acestei probleme.
Nu zău? Pă dacă-i aşa, de ce sunt subiectele atât de prost întocmite? Sau poate
că de subiectele pentru examenele dascălilor nu se ocupă?
Cărţi şi materiale pentru pregătirea examenelor
Şi dacă trecem peste chestiunea
subiectelor, mai întâmpinăm o problemă: lipsa materialelor de pregătire. Cel
puţin elevii, care dau un examen, ştiu la ce să se aştepte. Noţiunile
verificate sunt cuprinse (sau ar trebui să fie cuprinse) în manualul pe care
l-au parcurs la clasă. Dar profesorul, din ce să se pregătească? O să spuneţi
că din cursurile lui de la facultate. Dar... sunt profesori universitari al
căror curs se schimbă de la un an la altul! Ce să mai zicem despre diferenţele
care apar între profesori, sau între facultăţi, sau chiar între centre
universitare? Şi atunci, ce să facă profesorul care se duce la examenul de
definitivat, sau de grad? Din ce să înveţe? Are o listă de subiecte şi o bibliografie.
Cărţi multe şi tratări foarte diferite.
Eu însumi m-am pregătit pentru multe
examene. La examenul de definitivat am avut o listă de subiecte, nu mai ştiu
câte erau, poate vreo cinzeci, şi niciun fel de îndrumare nici măcar despre
nivelul la care se dă examenul. Am studiat subiectele la nivel universitar. Şi
bine am făcut, pentru că se cerea chiar nivelul universitar. De ce oare? Predam
la şcoala generală noţiuni de fizică elemntară şi pentru examenul de
definitivat am studiat şi am fost examinat din teoria relativităţii, din cuantică
şi din nucleară!
Ca să nu credeţi că şi eu sunt unul din
„repetenţii” de la definitivat, o să vă spun, cu riscul lipsei de modestie, că
am luat cea mai mare notă – din vreo două sute de examinaţi, performanţă pe
care am repetat-o şi la gradul II. Dar asta nu înseamnă că nu sunt indignat de
cât de prost sunt gândite aceste examene! Nimieni nu m-a verificat cât de bine
cunosc manualele (pe atunci erau manuale unice) pe care le predau. Nici măcar
la pedagogie şi la metodică nu se discuta aplecat asupra manualului. La
materiile astea studiam doar nişte fraze lipsite de conţinut, scrise probabil
de autori care habar n-aveau de nimic altceva şi s-au gândit că metodica şi
pedagogia sunt nişte discipline călduţe, în care dacă te-ai cuibărit, poţi să
fii incompetent, şters, anost şi nimeni n-o să bage de seamă.
Eu personal, pentru mai toate exemenele pe
care le-am dat în cariera mea de profesor, am învăţat făcând un efort de
sinteză aproape supraomenesc. Am studiat din cel puţin cinsprezece cărţi de
specialitate, încercând să găsesc cea mai bună tratare a fiecărui subiect, care
să fie la nivelul pe care îl doream, să fie completă şi să fie coerentă cu
restul materiei. Nu este simplu, vă rog să mă credeţi!
Şi chiar şi aşa am avut surprize. La un
examen, de ocupare a unui post, am avut subiectul „Curentul alternativ”. L-am
tratat aşa cum am crezut eu că este cel mai bine. Întâmplător l-am tratat ca în
cartea (curs universitar) profesorului meu de electricitate, Ioan Dima. Acolo
am găsit nivelul pe care îl doream şi care eram convins că este cel potrivit.
Ei bine... am avut surpriza ca subiectul respectiv, deşi expus fără greşeală,
să nu-mi fie punctat! Am aflat apoi că stimabilul corector dorea ca subiectul
să fie tratat ca în Berkley. În cursul de fizică de la universitatea Berkley,
curentul alternativ este la un nivel mai scăzut decât al tratărilor din
cursurile universitare româneşti şi se începe cu circuitul oscilant. Complet
atipic pentru toate tratatele de fizică româneşti.
S-a încercat, mai demult, la fizică, o
serie de cărţi special concepute pentru pregătirea profesorilor. Din păcate, în
opinia mea, erau foarte prost scrise. Nici 10% din subiecte nu le-am putut
studia după acele cărţi.
Dar să nu ne întindem la vorbă: pentru ca
examenele pe care le dau profesorii să fie edificatoare este neapărat necesar
ca:
1. să existe un tratat (de fizică în cazul meu), serios întocmit, care să joace rolul
de manual pentru examene. Acest manual trebuie să fie în directă şi strânsă
legătură cu programa de studiu de la clasă şi cu manualele pe care profesorul
trebuie să le predea;2. să existe materiale de studiu clare pentru metodică şi pedagogie, şi nu doar liste bibliografice;
3. să existe cât mai multe seturi de subiecte pentru fiecare disciplină de examen, împreună cu baremurile de corectare, ca să fie limpede care este nivelul examenului.
4. să existe continuitate, astfel încât exemenele să aibă aceeaşi dificultate an de an.
Cele de mai sus pot
fi însoţite, desigur, şi de liste bibliografice, oricât de stufoase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu