Examene (I)

Motto

Să schimbăm sistemul!

Examene, examinări şi notări (I)

1. GRE Physics.

La începutul anilor 90 am aplicat pentru o bursă de doctorat în Statele Unite, în fizică. Pentru a obţine bursa am dat câteva examene al căror sistem merită detaliat, pentru că, în opinia mea, avem de învăţat.

Sistemul american de admitere în învăţământul superior, al studenţilor proveniţi din afara Statelor Unite, acceptă examenele administrate de ETS – o organizaţe non-profit din Princeton. Spun „acceptă” pentru că ETS nu deţine monopolul examinării candidaţilor la universităţile americane. Este doar o organizaţie cu tradiţie, care administrează teste recunoscute şi apreciate de sistemul universitar american.

În primul rând, dacă vrei să-ţi continui studiile in SUA, trebuie să dovedeşti că ai o foarte bună cunoaştere a limbii engleze. Desigur, ca să poţi să-ţi însuşeşti orice disciplină trebuie, neapărat, să cunoşti – cât mai bine cu putinţă – limba în care se predă disciplina respectivă (Cum să înţelegi fizica, predată în engleză, dacă nu ştii engleză?) Pentru a testa şi evalua cunoştinţele de limbă engleză ale candidaţilor internaţionali, universităţile americane agreează testul TOEFL (Test of English as a Foreign Language) administrat de ETS.

Mai apoi, pentru a examina competenţele generale ale candidatului şi competenţele specifice domeniului pe care doreşte să-l urmeze, se administrează testele GRE (Graduate Record Examination)*. GRE-ul este de două feluri: GRE General Test – care testează abilităţile intelectuale generale (logică, cunoştinţe elementare de matematică şi abilităţi lingvistice – care sunt, adeseori, asimilate cu performanţele intelectuale) şi GRE Subject Test, care testează abilităţile candidaţilor la o anumită disciplină. În timp ce GRE General Test este destinat tuturor candidaţilor (ca şi TOEFL), GRE Subject Tests este ţintit pe disciplina pe care doreşti să o urmezi.

Am făcut această introducere pentru a putea să vă descriu ce mi s-a părut ingenios şi deosebit la GRE Physics Test.

Testul durează trei ore şi conţine o sută de probleme (de fizică, evident). Încă de la începutul testului ţi se atrage atenţia – de către supraveghetori – că nu trebuie să te străduieşti să rezolvi toate cele o sută de probleme, pentru că nu ai să reuşeşti. Nimeni nu le face pe toate. Un candidat obişnuit abordează mai puţin de jumătate din problemele propuse. Trebuie să-ţi alegi doar problemele pe care crezi că le poţi rezolva.

Dificultatea acestor teste este foarte diferită. Majoritatea problemelor sunt la nivelul de dificultate al programei de liceu (din România) şi la nivel postliceal. Există câteva probleme care sunt foarte simple, să zicem la nivel de şcoală generală şi chiar vreo două trei care sunt ridicol de simple. De cealaltă parte avem deasemenea câteva probleme la nivel universitar şi postuniversitar şi chiar, mi s-a părut, că una sau două sunt de nivel extrem de ridicat: cred că trebuia să-ţi fi dat doctoratul exact pe acea temă, ca să poţi răspunde corect.

Testul este de tip test grilă cu răspunsuri unice. După ce ai citit o problemă şi ai încercat să o rezolvi, ai de ales între cinci variante de răspuns, dintre care doar unul este corect. Răspunsurile se notează pe o foaie separată (grila), care urmează să fie scanată, pentru obţinerea rezultatului.

O altă indicaţie pe care o primeşti de la bun început este să răspunzi doar la chestiunile la care te pricepi. La celelalte să nu încerci să nimereşti răspunsurile corecte, bifând la întâmplare, pentru că este în defavoarea ta.

Cum descurajează sistemul să dai răspunsuri la întâmplare? Ei bine, aceasta este partea care mi s-a părut cea mai interesantă: pentrua stabili nota finală, numărul răspunsurilor greşite se împarte la patru şi se scade din numărul răspunsurilor corecte. De exemplu: să spunem că ai răspuns în total la 48 de întrebări, 36 de răspunsuri fiind corecte şi 12 greşite. 12 (greşite) de împărţit la 4 egal 3. 36 (corecte) minus 3 egal 33. Acesta se consideră că este rezultatul pe care l-ai obţinut: 33 de puncte (din 100 posibile).

Ca să înţelegem de ce este corect acest mod de notare, să ne presupunem că mă duc la examen, habar n-am de fizică, nu ştiu să rezolv nicio problemă, dar bifez, la întâmplare, răspunsurile la toate cele 100 de probleme, în speranţa că tot „scot ceva”, mai mult decât dacă n-aş bifa nimic. Pentru că la fiecare întrebare sunt posibile 5 răspunsuri şi doar unul este corect, înseamnă că, bifând la întâmplare, am şanse (statistic) să dau 20% răspunsuri corecte. Deci, am dat 100 de răspunsuri, 80 greşite şi 20 corecte. Ce rezultat am obţinut? 80 (greşite) de împărţit la 4 egal 20. 20 (răspunsuri corecte) minus 20 egal zero! Deci sistemul „a aflat” că eu nu am ştiut nimic!

Trecând, însă, peste acest interesant artificiu docimologic, vreau să subliniez modul în care este gândit testul. Ţi se dau multe probleme şi nu trebuie să le rezolvi pe toate: trebuie să le abordezi doar pe cele la care te pricepi.

Modul acesta de gândire mi se pare foarte de interesant, pentru că eu nu sunt un mare fan al modului tradiţional în care se face notarea la clasă şi la examene în România. În sistemul nostru, ca să obţii nota maximă (zece) trebuie să rezolvi corect toate chestiunile propuse. Deci: primeşi 10 (zece) la teză, sau la Bacalaureat, numai şi numai dacă ai făcut totul perfect (preupunem că avem un profesor examinator sau corector care nu greşeşte - despre calitatea şi performanţa examinatorilor discutăm cu altă ocazie). Acest lucru mi se pare nedrept şi incorect. În acest sistem de notare ai două posibilităţi: fie ştii totul (şi eşti şi într-o zi bună) şi iei nota 10, fie ştii de la aproape nimic şi până la aproape totul şi ai şanse de la nota 10, obţinută cu noroc, şi până la o notă mai mică decât nota de trecere, tot în funţie de noroc.

Sigur că, judecând pe colective statistice mari (de sute de mii sau de milioane de elevi), sistemul merge. Atâta tot: merge! Dar câte nedreptăţi se produc an de an, zi de zi? Mie, această prezenţă a factorului „noroc” într-o proporţie inacceptabil de mare, această incertitudine a rezultatului pe care îl voi obţine la o testare, îmi dă fiori. Este un sentiment de nesiguranţă extrem de distructiv. Distruge încrederea în sine, introduce complexe şi distruge atitudinea faţă de învăţătură: de ce să mai învăţ, că şi aşa nota vine după cum dă Domnul... (sau domnul!).

În cariera mea de profesor (de liceu) am încercat să vin, un pic, în întâmpinarea elevilor, construind subiecte, pentru lucrările scrise, astfel încât suma punctelor să fie peste 10. De exemplu, dădeam două chestiuni de teorie – fiecare notate cu câte două puncte, două probleme, ceva mai uşoare – notate cu câte două puncte, una sau două probleme, mai dificile – punctate cu câte trei puncte şi un punct din oficiu (sau chiar două). În total, un elev putea să obţină 12 până la 16 puncte. Dacă obţinea sub zece puncte, primea nota egală cu numărul de puncte, iar dacă făcea peste zece puncte primea nota 10 (zece)... cu felicitări.

Experienţa mea ca învăţăcel şi mai apoi ca dascăl, mă face să pledez pentru acest mod de abordare al examinărilor. Ca învăţăcel vreau să am confortul psihic că am dreptul să greşesc, iar ca dascăl mă interesează să obţin o imagine cât mai bună a cantităţii de cunoştinţe ale elevului.

Putem găsi nenumărate exemple de viaţă în care nedreptatea sistemului actual s-a făcut simţită într-un mod sau altul, dar nu mă voi opri acum asupra lor ci, poate, altă dată.

Post Scriptum

Ceea ce scriu are drept scop conştientizarea unor aspecte negative. Nu consider că sistemul GRE este infailibil şi nici nu pledez pentru un sistem în care suma punctelor să depăşească nota zece. Acestea nu sunt rezolvări autentice, sunt doar paliative.

Eu pledez pentru o schimbare fundamentală a sistemului. Este posibil un sistem mai bun? Categoric, da. Cum ar trebui să fie articulat noul sistem? Iată o întrebare la care voi răspunde mai târziu, numai după ce voi expune, pe îndelete, ce este greşit în sistemul actual.

__________________

* Sistemul GRE descris aici este cel practicat pentru o serie de discipline reale şi inginereşti. Pentru alte discipline, cum ar fi ştiinţele economice sau medicină, există sisteme de evaluare specifice.

(Constantin Lupaescu, 21 iulie 2012)