Time travel...

Martorii lui Newton

Vorbe

Vorbe... de la... și despre oameni celebri

- Doctore, mă chinuie îngrozitor coloana!
Constantin Brâncuși

- Posteritatea va crede că am avut un singur ou...
Columb

- Prefer rima îmbrățișată.
Veronica Micle

- Anul ăsta votez cu republicanii. Democrații mi-au lăsat un gust neplăcut.
Monica Lewinski

- Femeile cu picioare lungi, sunt cele mai bune la pat.
Procust

- Duc o viață regulată; mă culc la șapte, mă scol la șapte.
Albă ca Zăpada

- Femeia model trebuie să fie tânără.
Corneliu Baba

- A fost nuntă cu dar, dar nu cine știe ce!
Zamfira

- N-aveți, cumva, un foc?
Nero

- Și totusi, se învârtește!
Galileo Galilei la un chef

- Suntem rude, dar foarte îndepărtate.
Frații Grimm

- Eu sunt o excepție: mi-am făcut carul vara.
Nicolae Grigorescu

- Justiția noastră este bolnavă.
un doctor în drept

- Am fost corigent la zoologie și literatură.
La Fontaine

- Am oscilat între Școala Ardeleană și Școala Militară.
Petru Maior

- Aria cercului se bucură de o celebritate nemeritată.
Giuseppe Verdi

- Noi vrem pământ!
un extraterestru

- Nu intrați în complex cu soția.
Freud

- Am picat la țanc!
Aurel Vlaicu

- Tablourile lui Repin sunt lipsite de simboluri.
Mendeleev

- Într-un triunghi conjugal, ipotenuza este iubita la pătrat.
Pitagora

- Când pun mana pe un roman bun, nu-l las până nu-l termin!
Cleopatra

- Cartea mea de căpătâi este "După douazeci de ani".
Silviu Brucan

- Mă duc să mă caut...
Fiul rătăcitor

- Nu aștept Ziua Recunoștinței.
Peneș Curcanul

- Ce mică-i lumea!
Gulliver în Lilliput

- Nu-mi fac planuri de viitor.
Nostradamus

- Toți oamenii de valoare au zburat din România.
Henri Coandă

- De fapt, la țară, eu n-am vară, ci un văr!
George Topârceanu

- Vrem să ne pastrăm limba și portul.
R. Mazăre

- Ca orice om, am fost și eu la strâmtoare...
Magellan

- Marile cuceriri le-am facut în moteluri.
Gingis-Han

- Eu stau, tu stai, el stă.
Imnul de stat

- Oștenii mei...! Astăzi avem exerciții de tragere!
Vlad Țepes

- Americanii s-au obișnuit cu insula în coastă.
Fidel Castro

- Am ajuns în America pentru că m-a trimis nevasta după cartofi.
Cristofor Columb

- Forma mea de protest este demonstrația.
Pitagora

- Nu sunt de acord cu femeile care își spionează bărbații.
Mata Hari

- I will polish my romanian.
Donald Tusk

- Să ne întoarcem la oile noastre.
Gigi Becali

La muncă, fraţi români!

Am trăit s-o aud şi pe asta! Cioabă (rege al ţiganilor, sau aşa ceva), invitat telefonic într-o emisiune, la un post naţional de televiziune, a făcut – în două rânduri! – îndemn să ne apucăm de muncă! Către toţi românii. Zice dumnealui că ar fi bine să lăsăm interesele de grup şi să ne gândim la binele poporului! Să ne comportăm european şi să ne apucăm de treabă.

Bună treabă, domnule Cioabă. Felicitări!

Nu pot decât să mi-amintesc un banc clasic:

Moare ţiganul şi, în iad, se-ntâlneşte cu Ceauşescu.

- Măi ţigane, când a fost mai bine, în vremea mea, sau acum?

- În vremea ta, jupâne, zice ţiganul. Că, pă vremea aceea, politicienii făcea politică, muncitorii lucra, iar ţiganii fura. Acu’... politicienii fură, muncitorii fac politică şi toţi vrea să lucrez eu!

Revanşa

     După ce am suferit la fobia românului legată de sunetul "z" (pe care îl înlocuieşte tot mai mult cu "s"; vezi smeură, autobus, filosofie şi multe altele), în seara asta pot să spun, cu mâna pe inimă, că mi-am luat revanşa. Am auzit, cu urechile mele, o reclamă care suna aşa: 
 "Ia-ţi zmartfonul Samsung Galaxy Advance!"
     Am crezut că n-am auzit bine şi mi-am ciulit urechile. Aşteptarea mea n-a fost în zadar! Spre sfârşitul reclamei a urmat monumentalul "Descoperă zmartfonurile de la Vodafone!"
      În sfârşit, "z" se reîntoarce!

Hu is the new leader of China

Hu Jintao a devenit liderul suprem al Chinei la data de15 noiembrie 2002.
Tot de atunci datează, probabil, dialogul de mai jos.

Talks with George
(We take you now to the Oval Office.)
George Bush: Condi! Nice to see you. What's happening?
Condi Rice: Sir I have the report here about the new leader of China.
George: Great. Lay it on me.
Condi: Hu is the new leader of China.
George: That's what I want to know.
Condi: That's what I'm telling you.
George: That's what I'm asking you. Who is the new leader of China?
Condi: Yes.
George: I mean the fellow's name.
Condi: Hu.
George: The guy in China.
Condi: Hu.
George: The new leader of China.
Condi: Hu.
George: The Chinese!
Condi: Hu is leading China.
George: Now whaddya asking me for?
Condi: I'm telling you Hu is leading China.
George: Well I'm asking you. Who is leading China?
Condi: That's the man's name.
George: That's who's name?
Condi: Yes.
George: Will you or will you not tell me the name of the new leader of China?
Condi: Yes sir.
George: Yassir? Yassir Arafat is in China? I thought he was in the Middle East.
Condi: That's correct.
George: Then who is in China?
Condi: Yes sir.
George: Yassir is in China?
Condi: No sir.
George: Then who is?
Condi: Yes sir.
George: Yassir?
Condi: No sir.
George: Look Condi. I need to know the name of the new leader of China. Get me the Secretary General of the U.N. on the phone.
Condi: Kofi?
George: No thanks.
Condi: You want Kofi?
George: No.
Condi: You don't want Kofi.
George: No. But now that you mention it I could use a glass of milk. And then get me the U.N.
Condi: Yes sir.
George: Not Yassir! The guy at the U.N.
Condi: Kofi?
George: Milk! Will you please make the call?
Condi: And call who?
George: Who is the guy at the U.N?
Condi: Hu is the guy in China.
George: Will you stay out of China?!
Condi: Yes, sir.
George: And stay out of the Middle East! Just get me the guy at the U.N.
Condi: Kofi.
George: All right! With cream and two sugars. Now get on the phone.
(Condi picks up the phone.)
Condi: Rice, here.
George: Rice? Good idea. And a couple of egg rolls, too. Maybe we should send some to the guy in China. And the Middle East. Can you get Chinese food in the Middle East?

Bacalaureat 2013

.

.

Examene II

Subiectele absolute

 An de an, opinia publică românească se umple de indignare când apar listele cu rezultatele profesorilor la diferite examene. Titluri de felul celor de mai jos, sufocă prima pagină: „Profesorii s-au făcut de ruşine!”, „Sute de dascăli iarăşi s-au făcut de râs”, „Profesori corigenţi”, „Lista ruşinii: dascăli corigenţi la examenul de titularizare”

            Dacă aceste păreri despre dascăli – conţinute şi în titluri şi în corpul editorialelor – ar rămâne doar pe hârtia ziarelor, nu mi-aş face probleme. Din păcate, însă, opinia acesta se răspândeşte în publicul larg şi chiar în rândurile celor care sunt la conducere (inspectorate, minister, mediu politic) şi care trebuie să ia decizii. Or, dacă opinia este greşită, atunci şi deciziile vor fi greşite.

            Eroarea fundamentală care se se face aici, este de a presupune că subiectele sunt un standard absolut – eroare care se face cam la toate examenele, de altfel.

            Pentru a înţelege mai bine ceea ce vreau să vă spun, încercaţi următorul exerciţiu de imaginaţie: luaţi în considerare domeniul în care vă consideraţi cel mai competent(ă) şi gândiţi-vă dacă nu s-ar putea construi subiecte, în acel domeniu, pe care să nu le puteţi rezolva, sau trata, la nivel de trecere. Dacă veţi fi onest cu dumneavoastră, veţi constata că puteţi, foarte simplu, să vă faceţi de râs la un examen din propriul dumneavoastră domeniu de competenţă! Mai mult, eu cred că putem construi subiecte, la orice materie, dintre cele la care dau examen profesorii, în aşa fel încât să avem o promovabilitate de sub 10%. Sau sub 5%. Alegeţi dumneavoastră procentul!

            Se poate şi invers, de bună seamă. Putem construi, pentru orice examen, subiecte atât de simple, încât candidaţii să nu pice altfel decât pe scările de la intrare...

Din păcate nivelul de dificultate al subiectelor este o mare problemă în tot sistemul de testare românesc (şi nu numai românesc). O să spuneţi că există un institut, care funcţionează pe lângă Ministerul Învăţământului, şi care se ocupă exact cu studiul acestei probleme. Nu zău? Pă dacă-i aşa, de ce sunt subiectele atât de prost întocmite? Sau poate că de subiectele pentru examenele dascălilor nu se ocupă?

Cărţi şi materiale pentru pregătirea examenelor

Şi dacă trecem peste chestiunea subiectelor, mai întâmpinăm o problemă: lipsa materialelor de pregătire. Cel puţin elevii, care dau un examen, ştiu la ce să se aştepte. Noţiunile verificate sunt cuprinse (sau ar trebui să fie cuprinse) în manualul pe care l-au parcurs la clasă. Dar profesorul, din ce să se pregătească? O să spuneţi că din cursurile lui de la facultate. Dar... sunt profesori universitari al căror curs se schimbă de la un an la altul! Ce să mai zicem despre diferenţele care apar între profesori, sau între facultăţi, sau chiar între centre universitare? Şi atunci, ce să facă profesorul care se duce la examenul de definitivat, sau de grad? Din ce să înveţe? Are o listă de subiecte şi o bibliografie. Cărţi multe şi tratări foarte diferite.

Eu însumi m-am pregătit pentru multe examene. La examenul de definitivat am avut o listă de subiecte, nu mai ştiu câte erau, poate vreo cinzeci, şi niciun fel de îndrumare nici măcar despre nivelul la care se dă examenul. Am studiat subiectele la nivel universitar. Şi bine am făcut, pentru că se cerea chiar nivelul universitar. De ce oare? Predam la şcoala generală noţiuni de fizică elemntară şi pentru examenul de definitivat am studiat şi am fost examinat din teoria relativităţii, din cuantică şi din nucleară!

Ca să nu credeţi că şi eu sunt unul din „repetenţii” de la definitivat, o să vă spun, cu riscul lipsei de modestie, că am luat cea mai mare notă – din vreo două sute de examinaţi, performanţă pe care am repetat-o şi la gradul II. Dar asta nu înseamnă că nu sunt indignat de cât de prost sunt gândite aceste examene! Nimieni nu m-a verificat cât de bine cunosc manualele (pe atunci erau manuale unice) pe care le predau. Nici măcar la pedagogie şi la metodică nu se discuta aplecat asupra manualului. La materiile astea studiam doar nişte fraze lipsite de conţinut, scrise probabil de autori care habar n-aveau de nimic altceva şi s-au gândit că metodica şi pedagogia sunt nişte discipline călduţe, în care dacă te-ai cuibărit, poţi să fii incompetent, şters, anost şi nimeni n-o să bage de seamă.

Eu personal, pentru mai toate exemenele pe care le-am dat în cariera mea de profesor, am învăţat făcând un efort de sinteză aproape supraomenesc. Am studiat din cel puţin cinsprezece cărţi de specialitate, încercând să găsesc cea mai bună tratare a fiecărui subiect, care să fie la nivelul pe care îl doream, să fie completă şi să fie coerentă cu restul materiei. Nu este simplu, vă rog să mă credeţi!

Şi chiar şi aşa am avut surprize. La un examen, de ocupare a unui post, am avut subiectul „Curentul alternativ”. L-am tratat aşa cum am crezut eu că este cel mai bine. Întâmplător l-am tratat ca în cartea (curs universitar) profesorului meu de electricitate, Ioan Dima. Acolo am găsit nivelul pe care îl doream şi care eram convins că este cel potrivit. Ei bine... am avut surpriza ca subiectul respectiv, deşi expus fără greşeală, să nu-mi fie punctat! Am aflat apoi că stimabilul corector dorea ca subiectul să fie tratat ca în Berkley. În cursul de fizică de la universitatea Berkley, curentul alternativ este la un nivel mai scăzut decât al tratărilor din cursurile universitare româneşti şi se începe cu circuitul oscilant. Complet atipic pentru toate tratatele de fizică româneşti.

S-a încercat, mai demult, la fizică, o serie de cărţi special concepute pentru pregătirea profesorilor. Din păcate, în opinia mea, erau foarte prost scrise. Nici 10% din subiecte nu le-am putut studia după acele cărţi.

Dar să nu ne întindem la vorbă: pentru ca examenele pe care le dau profesorii să fie edificatoare este neapărat necesar ca:

1.  să existe un tratat (de fizică în cazul meu), serios întocmit, care să joace rolul de manual pentru examene. Acest manual trebuie să fie în directă şi strânsă legătură cu programa de studiu de la clasă şi cu manualele pe care profesorul trebuie să le predea;
2. să existe materiale de studiu clare pentru metodică şi pedagogie, şi nu doar liste bibliografice;
3.  să existe cât mai multe seturi de subiecte pentru fiecare disciplină de examen, împreună cu baremurile de corectare, ca să fie limpede care este nivelul examenului.
4.  să existe continuitate, astfel încât exemenele să aibă aceeaşi dificultate an de an.

Cele de mai sus pot fi însoţite, desigur, şi de liste bibliografice, oricât de stufoase.

Meditaţiile

Motto

Să schimbăm sistemul!

Consider că problema meditaţiilor (în sensul de “ore în particular”) este greşit înţeleasă, şi dezbătută, în primul rând de lucrătorii din mass media dar, de multe ori, chiar şi de persoane care fac parte din sistem şi de la care am aştepta o mai bună înţelegere a fenomenului.

Articolul l-am scris în 2010, într-un moment în care se discuta mult asupra meditaţiilor – ştiţi cum e, dezbaterile se fac în valuri... Astăzi toată lumea discută despre meditaţii, mâine toţi au uitat... – dar consideraţiile rămân valabile.

Până şi ministrul…

Citim în ziarul Ziua (în 2010) un interviu cu doamna ministru Ecaterina Andronescu:

“ZIUA: Pe de altă parte, există un învăţământ paralel, la care părintele este constrâns să apeleze: meditaţiile. Ce măsuri veţi lua pentru stoparea acestui fenomen. În plus, veţi elimina din lege prevederea privind colectarea de fonduri de la părinţi?
Ecaterina Andronescu: Şi meditaţiile, ca şi strângerea fondurilor de către comitetele de părinţi, sunt de natură să decredibilizeze sistemul de învăţământ. Ca urmare, rugămintea mea către profesori este să ţină seama de faptul că şcoală este din ce în ce mai contestată, cu atât mai mult cu cât ea promovează aceste lucruri. Meditaţiile urâţesc sistemul, pentru că profesorul condiţionează nota pe care o dă elevului de prezenţa lui la meditaţii. Cum poate un profesor să îşi imagineze că acest lucru nu se va întoarce împotriva lui? El trebuie să-şi facă datoria în clasă. De aceea, mă gândesc la remotivarea lui, iar mărirea salariilor şi introducerea programului after school urmăresc acest lucru. Vom scrie foarte clar în lege interzicerea meditaţiilor.”

Nu zău?!

Nu pot să încep altfel decât cârcotind la întrebarea pe care o pune jurnalistul. Constat că există, de mulţi mulţi ani, un curent prin presa noastră de toate felurile, care răspândeşte ideea că meditaţiile reprezintă problema centrală a sistemului de învăţământ românesc. Că sunt expresia corupţiei din sistem. Că, vezi Doamne, profesorii nu-şi fac treaba la clasă şi părinţii – săracii de ei – sunt obligaţi să-i trimită pe copii la ore în particular. Sau, şi mai rău, că profesorii condiţionează nota elevului de participarea acestuia la meditaţii. Meditaţii făcute cu dumnealui profesorul, de bunăseamă. “Vrei notă mare? Ia treci mătăluţă la meditaţii la mine acasă şi să vezi ce note bune iei. Meditaţiile te costă atâta şi atâta şi iei nota asta! Că să iei notă bună trebuie să plăteşti!” Corupţie în toată legea! Ce ziceţi domnilor profesori, aşa să fie?

Subiect fals

Părerea mea se exprimă în cuvintele: lipsă de profesionalism! A jurnaliştilor, desigur. Comentează pur şi simplu, fără să ştie despre ce vorbesc. Să iasă articolul. Ştirea. N-ai despre ce scrie, foaia albă-ţi face-n ciudă şi, dacă n-a fost niciun accident şi nicio crimă, ia să vorbim despre meditaţiile care se dau în România. Subiect veşnic cald! Eu cred că nechemaţii care fac caz de acest subiect, habar n-au despre ce e vorba. Domnilor profesori, câţi dintre colegii dumneavoastră condiţionează actul educativ de vreo plată, făcută în orice fel? Dar cât aţi fost elev/student, de câte ori aţi fost nevoit să daţi bani pentru vreo notă/examen? Din propria mea experienţă, 20 ani de şcoală şi 14 ani de profesorat, pot să va spun ca am întâlnit: un profesor universitar, un director adjunct, inginer – nu mai este printre noi, Dumnezeu să-l odihnească şi să-l ierte – şi o profesoară – de franceză – la care se mergea cu ceva. Asta este tot. Dacă e să privim doar aceste fapte sunt, evident, condamnabile. Dar să fie ele, oare, expresia putreziciunii învăţământului românesc? Cât la sută din sistem este afectat în felul acesta? Eu cred că nici măcar unu la sută! După părerea mea, aceasta nu este problema centrală din învăţământul nostru.

Tipuri de meditaţii

Haideţi să vedem pentru ce ia un elev meditaţii. Să încercam să desluşim de câte feluri sunt meditaţiile. Păi ar fi, în primul rând, meditaţiile de trecut clasa. Onor domnu’ Goe e cam bătut în cap şi mămiţica – în afară că-i cumpără costum de marinel – îl trimite şi la meditaţii. Poate s-o deştepta măcar un strop, măcar atât cât să-l păcălească pe zbiru’ de la clasă, să-i dea un amărât de cinci. În general, acest tip de meditaţii îşi atinge scopul. Asta pentru că elevul, în momentul în care ajunge să aibă nevoie de meditaţii ca să treacă la o anumită materie, se vede treaba că a ajuns la o anumită maturitate în gândire, că vrea şi el să treacă clasa şi, măcar alea două ore cât stă la profesor, este atent şi încearcă să prindă câte ceva. Şi, probabil, prinde. Că atât cât stă la ora de meditaţie, faţă în faţă doar cu profesorul, e mai greu să-i fugă gândul la soarele primăverii, aşa cum face la clasă. Asta, desigur, cu condiţia să ajungă la oră! Că se mai întâmplă şi să ia banu’ de acasă, că merge la meditaţii, şi îl cheltuie pe altundeva!

Ar mai fi meditaţiile de fiţe. Adică părintele are bani, ştie că învăţătura este ceva important – lucru mare dacă a ajuns la o asemenea înţelegere – şi se gândeşte că progenitura merită o educaţie aleasă. După părerea lui – nu foarte greşită – la clasă înveţi cât înveţi, da’ nu strică să suplimentezi cu ceva învăţătură în particular. Eu am dat meditaţii de fizică şi am avut elevi, nu prea mulţi ce-i drept, care au venit cu conştiinciozitate patru ani de zile (liceul), ca să înveţe fizică şi în particular. Nu erau elevi slabi şi n-ar fi avut nevoie de acele ore pentru că nu urmau să dea examene din fizică şi nici să aplice cunoştinţele de la această materie într-o meserie viitoare.

Mai sunt şi meditaţiile de performanţă. Astea sunt cele mai greu de dat şi-s cerute tot la fel de puţin ca şi cele de fiţe. Nu orice profesor este capabil să rezolve problemele care se dau la olimpiade, darămite să îndrume un elev, cu cap pătrat, care este în stare să facă faţă olimpiadei. (Despre aspecte absurde de la olimpiade, o să vorbim cu alt prilej.)

Şi, în fine, cele mai cerute sunt meditaţiile de pregătire pentru un examen. Ei bine, astea sunt ceva util (părerea mea!). Când ai de dat un examen, nu încape îndoială, trebuie să-ţi recapitulezi materia. Sau să o înveţi, dacă n-ai ştiut-o niciodată. (Vorba unui profesor de-al meu care i-a spus unui coleg scos la tablă, ce încerca din răsputeri să-şi amintească o formulă: “Amice… nu-’ncerca să-ţi aminteşti ceea ce n-ai ştiut niciodată!”.) Poţi să recapitulezi de unul singur, doar ai manuale şi notiţe, sau poţi să apelezi la un profesor care să te ajute să-ţi planifici recapitularea, să-ţi sistematizeze ideile şi, nu în ultimul rând, să te verifice periodic dacă te ţii de treabă. Asta cu verificatul este, poate, cel mai important aspect. E ca şi cu economiile. Poţi – teoretic – să economiseşti bani, punând la bancă, în fiecare lună, câte cinci milioane. Când ţi-aduni bani destui, îţi cumperi maşină. Câţi dintre noi facem aşa? Păi nu prea facem! Mai bine luăm un împrumut şi lunar suntem obligaţi să dăm banii înapoi. Aşa şi cu elevul. Poate învăţa şi de unul singur, dar dacă este un profesor care să-l tragă de mânecă, e mult mai bine. În plus îl mai şi lămureşte cu ce nu pricepe. Ba mai şi pune accentul pe ceea ce este esenţial. Insistă asupra tipurilor de probleme/chestiuni care sunt cele mai căutate la examenul pentru care se pregăteşte candidatul. Garantat că succesul este mai mare decât dacă elevul face toate astea de capul lui. (Or mai fi şi alte  meditaţii, pe care le-am scăpat. Aştept completări.)

Profesorul ia bani!

Pentru toate astea profesorul este plătit. O fi moral sau nu…? Păi eu cred că e normal să ceară bani. El face un serviciu. Munceşte în timpul lui liber. Nu-i normal să fie plătit? Aaaa, e normal să plătească impozit. Asta da! Dar acest tip de serviciu nu este normal nici să fie interzis şi nici să fie condamnat. Asta nu este corupţie, domnilor. Nici pe departe! Nu se poate compara cu “cadoul” dat la medic. (Asta fiind altă idee fixă de-a jurnaliştilor.) Medicul care ia bani – condiţionând sau nu actul medical – o face în timpul serviciului! Îl plătim o dată pentru treaba asta – medicul primeşte salariu, şi-i mai dăm încă o dată bani că să facă treabă bună. Sau să o facă… Să nu credeţi că sunt de părere că sistemul medical ar fi corupt. Nu cred asta. Marea majoritate a medicilor, ca şi marea majoritate a profesorilor sunt oameni cinstiţi, buni profesionişti, care-şi fac treaba fără să pretindă decât ceea ce li se cuvine: salariul. Am adus în discuţie cazul medicilor, numai şi numai pentru a sublinia că banii primiţi de profesori pentru meditaţii nu sunt acelaşi lucru cu o şpagă dată pentru îndeplinirea unei sarcini normale, de serviciu. Sau pentru creşterea abnegaţiei. Sau pentru tratament preferenţial. Sunt lucruri diferite domnilor!

Schimbaţi sistemul!

Trebuie să fac aici o paranteză importantă: nu cred, nici în ruptul capului, că profesorul nu-şi face bine munca la clasă, pentru că dă meditaţii. Aceasta este o altă idee falsă, prea des vehiculată. Anume că profesorul intenţionat nu-şi face bine meseria la clasă, pentru a-i determina pe elevi să apeleze la meditaţii. Cât de îngust la minte trebuie să fii, ca să crezi aşa o aberaţie? Eu cred cu tărie că profesorul îşi face meseria cât de bine poate la clasă şi, dacă este un bun profesionist, este căutat şi pentru ore în particular. Meditaţiile sunt o completare a procesului educativ, pentru care există cerere. Atenţie: dacă sistemul duce la existenţa unei asemenea cereri, nu profesorul este de vină ci sistemul! Acolo trebuie căutată vina, nu la amărâtu’ de profesor care, profitând de pe urma anilor în care şi-a tocit coatele pe băncile şcolii, îşi cârpeşte sărăcia cu sudoarea frunţii!

Eu cred cu tărie că putem schimba sistemul în aşa fel încât meditaţiile să nu mai fie necesare. Cum? Răspunsurile există. Să nu credeţi carecumva că pledez pentru acest fenomen: meditaţiile. Nu. Departe de mine gândul! Am vrut doar să atrag atenţia că problema se pune, de prea multe ori, greşit. Greşeşte jurnalistul, greşeala se propagă către toţi consumatorii de media şi, mai apoi, greşesc şi cei care ar trebui să ştie despre ce e vorba. Greşeşte până şi doamna ministru care, sub influenţa întrebării jurnalistului, ajunge la concluzia ca a interzice meditaţiile este o soluţie pentru îmbunătăţirea sistemului!

Câţi profesori dau meditaţii?

Nu pot să închei fără să mai aduc vorba despre câteva lucruri. Câţi profesori dau oare meditaţii? Toţi profesorii sunt plini de ore în particular? Ia să-i întrebăm pe profesorii de istorie, de filozofie şi de sport să vedem cîţi elevi au în particular? Meditaţii dau profesorii ale căror materii sunt materii de examen – matematică şi romană în special şi, mai puţin, fizică, informatică, chimie, geografie, economie. Se mai dau meditaţii la limbile străine sau, pardon, la limba engleză. Se pare că romanu’ vrea să înveţe limbi străine. Foarte bine; să înveţe! Şi ar mai fi de spus că şi dintre cei care au norocul să aibă o materie cerută, nu au toţi clienţi! Că... mde, aici chiar lucrează legile pieţei libere.

La tăţ’ ni-i greu!

Încă un aspect. Nu e uşor să dai meditaţii. Vii acasă după şase ore la catedră şi, abia de ai apucat să bagi ceva în gură, vrei nu vrei, sună la uşă unu’ cu ghiozdanu’-n spate, odihnit şi cu ochii mari! De la 16:00 la 18:00 sau la 20:00 stai şi-ţi baţi capul cu problemele celui care are nevoie de ştiinţa ta! Dacă câştigi o pâine, n-ai timp pentru tine şi pentru familie. Orele acelea sunt nu doar epuizante, dar te şi ocupă, complet, intelectual. Nu poţi să te gândeşti la nimic altceva, creativ sau recreativ. Mintea ta e obligată să se ocupe cu problemele elevului. Cei care au dat ore, ştiu exact despre ce vorbesc. Nu pot să nu-i invidiez pe cei care câştigă suficient în timpul celor opt ore normale de muncă… Şi-apoi cât costă o oră de meditaţie? Cam trei până la şase euro. Adică la limita de jos a plăţii pentru o oră la un meseriaş. Sunt şi profesori, nu neg, care dau meditaţii cu câte 5-6 elevi deodată. Ei bine, aia e deja industrie. Ăia şi câştiga ceva mai mult şi nici nu fac treabă prea bună. Sunt şi profesori universitari care fac asemenea pregătiri. Nu vreau să insinuez nimic, dar se aude că dacă mergi la orele date de profesorul de la facultatea la care vei da examen, ai şanse mai mari de reuşită… Aici deja intrăm în altă zonă!

După atâtea rânduri, peste concluziile pe care le trageţi dumneavoastră, am  să trag şi eu una: SCHIMBAŢI  SISTEMUL!

            Post Scriptum

            Între timp, problema admiterii în învăţământul universitar a căpătat o turnură interesantă: candidaţii se împuţinează de la an la an...

_______________________

Scris de mine, Constantin Lupaescu, în 2009 şi reluat în 2010.

constantin.lupaescu@gmail.com

Manualele alternative

Manualul este instrumentul principal de lucru, atât la clasă cât şi acasă. Pentru însuşirea noţiunilor, pentru fixarea acestora şi pentru pregătirea în vederea evaluărilor periodice sau finale. Se îndoieşte cineva de importanţa manualelor?

Interesu’ poartă fesu’

Nu am să intru în detaliile şi dedesubturile “afacerii manualelor alternative”. Pentru cei care au vreo îndoială că şi în acest domeniu dracu’ şi-a băgat coada (sau ochiul!), îi invit să citească un articol scris acu câţiva ani de Adrian Boştină, în Săptămâna Financiară. Care poate fi citit şi aici.

În fiecare an se publică milioane de manuale, adică o afacere de zeci de milioane de euro. Sau mai mult?

Cine decide şi cum

Eu vreau doar să subliniez câteva aspecte care cred că sunt mai puţin cunoscute, sau poate doar mai puţin luate în seamă.

În primul rând mă întreb cine decide după ce manual va studia o anumită clasă? Răspunsul este relativ uşor de găsit, astfel încât întrebarea devine aproape retorică: evident, profesorul decide.

Cum ia profesorul această decizie? Teoretic, citind manualele. Ei da! Credeţi că profesorii stau să citească cinci-şase manuale, poate chiar zece, ca să decidă care este cel mai bun? Vă spun eu că nu stau. Profesorii nu citesc nici măcar unul din scoarţă în scoarţă. Răsfoiesc vreo două din ele şi şi-l aleg pe cel care are poze mai frumoase şi preţ bun! Sau se iau după ce a spus un coleg. Sau după manualele care se studiază la o şcoală mai renumită. (Se mai întâmplă şi alegerea după discountul dat de editură, da’ asta ne facem că nu vedem…)

Trebuie să-l condamnăm pe profesor pentru că alege manualele “după ureche”? Nu ştiu… Mai ales că la profesor nu ajung exemplare din toate manualele. Mai apoi, n-are timp să le studieze pe toate. Şi dacă ar avea toate manualele şi ar avea şi timpul necesar să le studieze, este oare el competent să decidă care este mai bun? Un singur manual serios, poate că ar trebui să-l citeşti, ca profesor, de vreo cinci ori cu atenţie maximă şi să lucrezi după el măcar vreo 3 ani ca să poţi să spui dacă-i bun sau nu. Sau ce este perfectibil la el. Asta dacă te preocupă, calitatea lecţiilor tale.

De ce nu decide ministerul?

De ce lasă treaba asta pe umerii profesorului? De ce nu ia ministerul decizia? De ce nu hotărăşte ministerul care manual e mai bun?

Dar să privim problema şi altfel: dacă un manual este mai bun şi altul mai slab, atunci de ce l-am publica pe cel mai slab? Îndrăznesc chiar un exerciţiu de logică: păi şi atunci, de ce ne trebuie manuale alternative? Adică de ce să-i vitregim pe unii elevi să înveţe după manuale proaste, când există altele mai bune?

Cum se face un manual

Imediat ce ministerul a dat “liber” la manualele alternative au şi apărut, în mai puţin de un an, sute de manuale. Aşa de simplu se face un manual bun? Măi să fie…!

În opinia mea, un manual cu adevărat bun este foarte greu de scris. Un manual ar trebui să fie rodul muncii unui colectiv, din care să facă parte şi cadre didactice universitare, care să gireze calitatea informaţiei ştiinţifice, şi metodişti, psihologi şi profesori cu experienţă. Manualul ar trebui să se perfecţioneze şi să se cizeleze de la an la an, după ce a trecut “focul” predării la clasă, într-un permanent feed-back între autori şi utilizatori. Or, un mecanism de feed-back funcţional şi eficient nu va fi niciodată realizat fără aportul serios al statului. Este o iluzie să crezi şi să aştepţi ca piaţa liberă să accepte şi să integreze un asemenea proces.

Mai mult, manualul ar trebui să asigure o interdisciplinaritate corectă şi completă, care nu se poate realiza dacă există sute de variante de combinaţii între manuale. Să ne gândim doar la modul în care matematica trebuie să servească celelalte ştiinţe. Cum să asiguri corelarea când sunt atâtea manuale?

Curricula şi manualul

O să spuneţi că această problemă se rezolvă prin întocmirea corectă a curriculei. Da şi nu. Interdisciplinaritatea nu poate fi rezolvată decât parţial prin curriculă. Şi mai este un aspect: curricula nu poate fi ruptă de manual. Un ansamblu curriculă + manual funcţionează împreună.

Fac aici o afirmaţie care poate că este un pic hazardată. Predând după manualele alternative de fizică imediat ce s-au introdus, (atunci se schimbase şi curricula) am avut impresia că ministerul a importat pur şi simplu o curriculă din străinătate, fără a lua şi manualele corespunzătoare.

Aşa s-a ajuns, de exemplu, la situaţia ridicolă ca în clasa a IX-a să găsim un capitol de fizică atomică, în care se cerea predarea modelului Bohr.

Aici îmi permit o paranteză. Nu neg necesitatea înţelegerii, măcar parţiale, a structurii atomului cât mai devreme, având în vedere că despre această structură se povesteşte la chimie încă din clasa a şaptea. Dar, ca să predai modelul Bohr, în afară de cuantificarea energiei, care este o noţiune prea abstractă pentru 15 ani, mai trebuie să vorbeşti despre.. fotoni! Nici asta n-ar fi aşa de greu dacă n-ar trebui să scriem energia unui foton E = hυ. Niu este frecvenţa. Aici trebuie ca elevul să aibă minime noţiuni de oscilaţii şi unde, noţiuni pe care trebuie să le poată aplica la undele electromagnetice, despre care… încă n-a auzit! Ce vreau să spun? Pentru ca să putem preda, cât de cât, modelul Bohr, sunt necesare câteva lucruri de care nu dispunem în clasa a IX-a: noţiuni de oscilaţii şi unde,  noţiuni de optică ondulatorie, ba chiar şi un pic de spectroscopie, puţin dualism undă-corpuscul şi multă capacitate de abstractizare! Am încheiat paranteza tehnică.

Eu cred că este posibilă introducerea noţiunilor de fizică atomică chiar şi în clasa a IX-a. Manualele occidentale dovedesc acest lucru. Aşa este, dar… este necesar geniul didactic al unui fizician pasionat, care să scrie un manual bun. Feynman, spre exemplu, îşi permitea să structureze năstruşnic capitolele, în predarea unui curs de fizică. Dar nu poţi să iei o structură de capitole, ruptă de un manual pe măsură şi să încerci să o implementezi ca programă, fără să iei şi manualul!

Acum pot să revin la afirmaţia de mai sus. Când s-a schimbat programa şi s-au introdus manualele alternative la fizică, totul s-a petrecut ca şi cum s-ar fi copiat mecanic o curriculă, de undeva din vest şi… atât! De ce n-aţi luat, domnilor, şi maualele? Sau, dacă aţi pus modelul Bohr în clasa a IX-a, de ce nu aţi explicat, măcar, cum se poate preda?

Profesorul rezolvă totul!

Vreţi să ştiţi continuarea, adică ce s-a întâmplat? Au apărut manualele de clasa a IX-a (aprobate de minister) conforme cu programa, cu capitolul de Fizică atomică la final. Făcut cum credeţi? Păi folosind noţiunile oscilaţii şi unde, de optică ondulatorie şi spectroscopie necesare… fără a fi explicate. Profesorii au luat manualul, au luat curricula, s-au scărpinat în cap şi fiecare a predat noţiunile cum a crezut el mai bine.

Aveti, cumva, impresia că profesorul, la clasă, a putut repara profesionist prostia făcută de tandemul curriculă + manual? Vă garantez că nu. De ce? Pentru că ar fi trebuit, pur şi simplu, să fie genial!

De aici rezultă, logic, o întrebare: e corect să lăsăm şi asta pe umerii profesorului?

Precizare: de atunci curricula s-a schimbat, manualele de asemenea, dar fiţi liniştiţi, anomalii au rămas din belşug şi vor rămâne până ce se va schimba sistemul!

O concluzie

Dacă ai avut răbdare să citeşti până aici, o să spui, prea stimate cititorule, că sunt împotriva manualelor alternative. Nu este aşa. Sunt pentru existenţa manualelor alternative, chiar şi în sistemul actual, dar cu o condiţie: să existe, pentru fiecare disciplină, câte un manual elaborat sub egida Ministerului Învăţământului.

Cum ar trebui să fie un asemenea manual şi cum se poate face, voi explica într-un articol viitor.

Şi o întâmplare reală:

Nu pot să închei fără a aminti o întâmplare care, dacă n-ar fi complet incorectă, ar putea fi luată de anecdotă.

În anul şcolar 1999-2000 eram diriginte la  la clasa a IX-a. Unul din elevii din clasa mea a ajuns la olimpiada pe ţară la geografie. Cinste lui, cinste şi profesorului. Cum a reuşit? Simplu, domna profesoară – nu-i dau numele – a predat (la clasă!) după toate manualele care se găseau atunci pe piaţă! Şi sărmanul elev a reuşit să înghită…

___________________

Scris de mine, Constantin Lupaescu, la 18 octombrie, 2010

constantin.lupaescu  @ gmail.com