sâmbătă, 25 iulie 2026

Farmecul muzicii și liberul arbitru

.

De multă vreme am avut ideea că farmecul muzicii apare la confluența dintre percepția sunetelor care-ți vin din exterior și ceea ce însuși creierul tău produce. Atunci când asculți o piesă, creierul tău ”cântă” el însuși, la fel ca atunci când te obsedează o melodie de care nu mai poți scăpa. Parte din inefabil cred că poate fi explicat prin potrivirea între muzica auzită și cea produsă intern, dar și prin rupturile care ne surprind pentru că orchestra a găsit ceva mai ingenios și mai frumos decât e creierul tău în stare să producă.

Tot așa, când citești o carte, imaginația ta lucrează enorm și apare un joc fascinant între ceea ce citești și ceea ce-ți imaginezi pe măsură ce citești. De aceea iubim cărțile care se suprapun peste noi, care ne confirmă ideile și așteptările; poate acesta este farmecul poveștilor cu happy end.

Această idee pare a fi susținută de o teorie interesantă, venită din neuroștiințe, numită Predictive Processing (Karl Friston și Lisa Feldman Barrett).

Creierul tău e cu 0,5 secunde în fața realității. Nu percepe lumea așa cum e, ci mai degrabă o prezice. Fiecare situație pe care o trăiești este filtrată, interpretată și completată de creier înainte să ajungă la conștiința ta. Tu crezi că reacționezi la ce se întâmplă, dar de fapt, reacționezi la ce prezice creierul că se va întâmpla.

De ce apare această întârziere? Propagarea semnalelor nervoase nu este instantanee. Pentru ca informația luminoasă să ajungă de la retină la creier, este transformată în impulsuri electrice, traversează nervul optic și ajunge în cortexul vizual pentru a fi asamblată într-o imagine conștientă. Procesul durează între 80 și 200 de milisecunde. Dacă adăugăm și latența procesării tactile sau auditive, conștiința noastră operează de fapt pe un „stream” înregistrat cu o fracțiune de secundă în urmă. Pentru a compensa această întârziere - care într-un mediu sălbatic ar fi fost fatală - creierul nu așteaptă realitatea. El o anticipează. Dacă ai prinde o minge din zbor bazându-te doar pe datele senzoriale brute, ai rata-o mereu, pentru că mingea ar fi deja mai departe când creierul tău ar procesa poziția ei. Creierul proiectează unde va fi mingea peste 100-200 de milisecunde. În opinia mea personală această procesare pentru a produce o reacție rapidă nu este doar apanajul creierului. Gândiți-vă la viteza cu care reacționează mâna și tot trupul unui jucător de tenis de masă. Timpul în care mingea pleacă din paleta adversarului și până sare pe masa ta este de aprozimativ 100 - 150 ms, și mai pot dura încă 100 ms până când o lovești tu - absolut insuficent ca să privești mingea, creierul să proceseze unde ajunge, pe ce direcție, cu ce viteză, apoi să ia decizia cum trebuie să te miști, apoi să trimită comanda la membrele tale.

Modul clasic în care ne imaginăm percepția este bottom-up (de la simțuri spre creier): ochii/urechile primesc date, iar creierul le construiește. În realitate, funcționarea este predominant top-down (de la creier spre simțuri):

- Creierul folosește modele interne create din tot ce ai trăit până acum (amintiri, traume, tipare învățate).

- El trimite continuu „predicții” către organele de simț despre ce ar trebui să se afle acolo.

- Simțurile nu trimit înapoi întreaga imagine, ci doar eroarea de predicție (prediction error) adică diferența dintre ce a prezis creierul și ce se întâmplă cu adevărat.

Nu trăim direct în realitate, ci într-o halucinație controlată, o ”simulare” actualizată permanent pe baza experiențelor trecute.

Implicațiile acestui mod de înțelegere a funcționării conștiinței noastre sunt profunde. Spre exemplu schimbă parametrii în care înțelegem liberul arbitru. Luăm decizii pe baza predicțiilor oferite de acest sistem predictiv, mașinăria fiind capabilă să atribuie ”valențe” diferitelor scenarii, e ”bine” sau e ”rău”.

duminică, 19 aprilie 2026

Liberul arbitru

 O să îmi permit să mă bag și eu un pic în gâlceava liberului arbitru.

După cum știți, această temă, de origini teologice, capătă o dimensiune nouă în perpectiva determinismului. În Univers totul se desfășoară cauzal. Orice fapt este efectul unic, precis determinat (nu se poate altfel) al unor cauze pre existente. Acestea, la rândul lor, sunt efectul unui alt set de cauze, anterioare lor, și așa mai departe, putem infera că tot ceea ce se întâmplă este complet determinat, complet ”știut”, încă de la origine Universului. Așadar, pentru determiniști, liberul arbitru nu există. Absolut tot ceea ce faci este deja ”știut”, este deja scris în marea Carte a Universului.


Ideea deterministă este readusă în atenția publicului de filozofia lui Sapolski, de exemplu cea din volumul Behave (carte pe care eu acuma o citesc) și reiterată într-un podcast zglobiu și sarcastic de Cătălin Moise. Sapolski argumentează că acțiunile noastre sunt complet pre determinate biologic (neuronal) și social.


Principalul contra-argument la această îngrădire deterministă vine din filozofia emergentistă, conform căreia liberul arbitru, așa ca multe alte constructe sociale, este o proprietate sistemică (emergentă), în sensul că nu poate fi derivată complet din legile care descriu funcționarea nivelurilor inferioare. De curând am ascultat această argumentație făcută de Octav Eugen Popa.


În opinia mea gâlceava stă pe baze foarte șubrede și anume, cred că problema liberului arbitru există doar în interiorul ipotezei dualismului cartezian. Gândirea și logica noastră sunt structurate în așa fel încâu nu putem gândi decât în termeni de subiect și obiect. Distincția din logica formală dintre subiect și predicat are aceeași origine. Cu alte cuvinte, lucrurile sunt judecate de ca și cum un căpitan - mintea - conduce o corabie - trupul sau ființa materială. Corabia se mișcă așa cum decide căpitanul, iată liberul arbitru!


Dacă renunțăm la gândirea dihotomică de acest tip, problema dispare. Nu există două părți, una care decide și una care acționează. Ființa umană este doar una. Iar sistemul de decizie este parte componentă a acesteia.


Neuroștiințele spun că ființele biologice au un sistem intern, capabil să ”proiecteze” diferite variante de a acționa în viitor (ca niște filme) și apoi este capabil să compare diferite grade de satisfacție (un sistem de ”valențe”, după Damasio) ale acelor actiuni. Alegerea unei variante de acțiune (decizia) vine din compararea valențelor.


Pe scurt, problema liberului arbitru nu există decât în înteriorul dualismului. Și atenție la capcanele întinse de logica noastră care are în subteran această structură dihotomică.


Probabil voi reveni la această postare să mai fac completări pentru cei care nu sunt familiari cu această problemă.

Constantin Lupaescu, aprilie 2026