O să îmi permit să mă bag și eu un pic în gâlceava liberului arbitru.
După cum știți, această temă, de origini teologice, capătă o dimensiune nouă în perpectiva determinismului. În Univers totul se desfășoară cauzal. Orice fapt este efectul unic, precis determinat (nu se poate altfel) al unor cauze pre existente. Acestea, la rândul lor, sunt efectul unui alt set de cauze, anterioare lor, și așa mai departe, putem infera că tot ceea ce se întâmplă este complet determinat, complet ”știut”, încă de la origine Universului. Așadar, pentru determiniști, liberul arbitru nu există. Absolut tot ceea ce faci este deja ”știut”, este deja scris în marea Carte a Universului.
Ideea deterministă este readusă în atenția publicului de filozofia lui Sapolski, de exemplu cea din volumul Behave (carte pe care eu acuma o citesc) și reiterată într-un podcast zglobiu și sarcastic de Cătălin Moise. Sapolski argumentează că acțiunile noastre sunt complet pre determinate biologic (neuronal) și social.
Principalul contra-argument la această îngrădire deterministă vine din filozofia emergentistă, conform căreia liberul arbitru, așa ca multe alte constructe sociale, este o proprietate sistemică (emergentă), în sensul că nu poate fi derivată complet din legile care descriu funcționarea nivelurilor inferioare. De curând am ascultat această argumentație făcută de Octav Eugen Popa.
În opinia mea gâlceava stă pe baze foarte șubrede și anume, cred că problema liberului arbitru există doar în interiorul ipotezei dualismului cartezian. Gândirea și logica noastră sunt structurate în așa fel încâu nu putem gândi decât în termeni de subiect și obiect. Distincția din logica formală dintre subiect și predicat are aceeași origine. Cu alte cuvinte, lucrurile sunt judecate de ca și cum un căpitan - mintea - conduce o corabie - trupul sau ființa materială. Corabia se mișcă așa cum decide căpitanul, iată liberul arbitru!
Dacă renunțăm la gândirea dihotomică de acest tip, problema dispare. Nu există două părți, una care decide și una care acționează. Ființa umană este doar una. Iar sistemul de decizie este parte componentă a acesteia.
Neuroștiințele spun că ființele biologice au un sistem intern, capabil să ”proiecteze” diferite variante de a acționa în viitor (ca niște filme) și apoi este capabil să compare diferite grade de satisfacție (un sistem de ”valențe”, după Damasio) ale acelor actiuni. Alegerea unei variante de acțiune (decizia) vine din compararea valențelor.
Pe scurt, problema liberului arbitru nu există decât în înteriorul dualismului. Și atenție la capcanele întinse de logica noastră care are în subteran această structură dihotomică.
Probabil voi reveni la această postare să mai fac completări pentru cei care nu sunt familiari cu această problemă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu