Un coleg de liceu care locuieste in Franta, La Roche-sur-Yon, departamentul Vendee, mi-a povestit cum sarbatoreste Craciunul in familie.
"Merci pentru mesaj si urari. Sint si eu in vacanta pina luni 4 ianuarie. Elevii au plecat din scoala joi seara si azi am avut doar o sedinta pedagogica toata ziua, cu un coach specialist in inteligenta colectiva si pedagogie. A fost pentru a treia oara, de la inceputul scolii, ne-a placut. Nu plecam, raminem in Vendee, dar vom avea 5 mese in familie si prieteni, 2 acasa si 3 in deplasare. vacanta va trece repede. Duminica ma duc la Nantes la o slujba la biserica ortodoxa romana si apoi la un magazin romanesc sa cumpar ceva produse romanesti, varza si foi de vita de vie pentru sarmale, zacusca de vinete, fasole si ciuperci, ceva bere si vin romanesc, Eugenii si alte cele. Anul trecut cind am vazut Eugeniile mi-a dat plinsul amintindu-mi de cele doua eugenii pe care mi le punea mama in ghiozdan, cind mergeam la scoala.
Berea romaneasca e buna, vinul e un pic scump pentru calitatea sa, dar din snobism iau sa le servesc familiei si prietenilor francezi un vin romanesc. Sarmale voi face la inceputul lui ianuarie ca acum in perioada sarbatorilor vom minca meniuri specifice.
De Craciun avem familia sotiei la noi, soacra, cumnata, cumnatul si fiul lor. Meniul va fi cel traditional de Craciun: incepem cu sampanie si niste verrines (niste amuses bouche cum spun francezii) apoi hutres (scoici adica stridii cum spun romanii) cu un vin alb sec. Se servesc cu lamie si un sos de ceapa taiata marunt cu otet. Se pune pe masa si un unt sarat (cu cristale de sare). Apoi le foie gras (ficat de gisca care a fost indopata sa aiba ficatul marit) se serveste cu piine prajita si o dulceata si una sau doua felii de para un pic rumenita la tigaie. Se acompaniaza de un vin alb dulce, un Sautern. Apoi curcan umplut cu o farce (carne si legume) acompaniat de o mousseline (un fel de pireu de morcovi si telina). Pentru curcan scot un bun vin rosu, un Medoc (din regiunea Bordeaux), un cru bourgeois, deschis 2 sau 3 ore innainte ca sa ia aer si sa fie la temperatura optima. Apoi un plateau cu 4 sau 5 brinzeturi, servite cu acelasi vin rosu, de Medoc. Apoi desertul "la bouche de Noel", adica Buturuga de Craciun, care poate fi o prajitura lunga in forma de buturuga sau inghetata sub aceeasi forma ca o buturuga. Sotia, ca si sora ei, are 45 Kg; nu maninca prajituri cu crema patisiera, deci vom opta pentru versiunea inghetata. Desertul se serveste cu sampanie, aceeasi de la inceputul mesei. Apoi cafea cu macarons (nu macaroane, paste fainoase, macarons sint un fel de fursecuri fine facute de patisieri) si bomboane de ciocolata. Bon appetit bien sur! Apoi ne punem sa jucam carti pina spre dimineata!
A doua zi pe 25 decembrie la prinz este masa de Craciun. Cam acelasi feluri, aceleasi vinuri si sampanie, numai ca inlocuim curcanul cu un peste. pregatim niste legume taiate in lamele (cepa, praz, ardei si gogosari si citeva felii de rosii) le facem un pic la tigaie, apoi le punem in citeva mici olite din portelan, cu capac, un fel de ulcele, una pentru fiecare persoana, punem legumele la fund apoi un filet de bar (un peste oceanic) si bine inteles sare si piper. Bagam aceste mici marmite in cuptor pentru 10 minute servite cu vin alb sec. Un delicu!!
Nu stiu ce mi-a venit sa-ti scriu toate astea, dar noi am dinat si scriu si ma uit in acelasi timp la un film la tv si am linga mine un pahar de vin, sint in vacanta!!
Iti inchipui ce chin va fi!
Am o gluma: "Am fost la doctorul meu si mi-a dat o gramada de medoc" "une caisse de modoc" adica o cutie plina de medoc! Aici francezii spun MEDOC prescurtarea pentru medicamente cind merg la farmacie. Deci: "si am une caisse de medoc de luat in fiecare zi!" si interlocutorul ma intreaba surprins: dar ce ai, crezind ca sint bolnav. Iar eu raspund : "du rouge"! Au nevoie de citeva secunde sa realizeze ca ma refeream la vinul MEDOC, cel mai bun Bordeaux! Am avut norocul sa merg vreo 10 ani vara in vacanta acolo in aceasta regiune MEDOC, intr-un camping pentru un turneu de sah "L'open de Medoc" unde premiul 1 era greutatea jucatorului in vin! Puneau pe o bascula jucatorul si in echilibru puneau lazi "caisses" de Medoc, date de sponsori, castele din apropiere. In fiecare saptamina mergeam sa facem degustari de vin in castele, am facut si celebra "la route du vin". De atunci "j'adore le Medoc!"
Sper sa vii o data si pe la mine sa facem o degustare pe la castelele din vecinatatea mea, nu sint celebre ca cele din Medoc, dar ca sa vizitezi si sa auzi explicatiile, e super interesant! Stiai ca in functie de ce vin vrea sa-ti vinda, iti da si paharul diferit, daca vinul e mai sec, sec tare, acru, sau mai dulceag. In functie de lungimea piciorului paharului si a diametrului, picatura de vin cade intr-o anumita parte a limbii si simti gustul care trebuie, ca sa cumperi vinul ce-ti place. Acasa daca bei cu un alt tip de pahar te miri ca are un gust un pic diferit! E o adevarata stiinta, enologie, iar un bun enolog, cel care e angajat de proprietarul castelului ca sa-i amestece vinurile (gusturi diferite, de pe diferite parcele, in functie de expunerea la soare, in panta, etc, sau solul mai calcaros, etc). Un bun enolog e ca un bun parfumeur ce creeaza parfumuri noi, un createur de vin. Dar in acelas timp pastreaza secretul!
Castelele celebre din Medoc platesc 400 de euro pentru butoaie noi de 200 litri, pastreaza vinul 2 ani in aceste butoaie apoi il trag in sticle si il pastreaza mai multi ani innainte de a-l vinde. Butoiul gol, unele castele il vind la productorii de vin mai slabut, adica de Bordeaux ordinar sau Medoc ordinar, il vind pentru 50 de euro. Dar marile castele, le distrug, nu le mai vind. Le ard. De ce? Pentru ca le e frica ca micul productor nu mai spala butoiul si pune vinul lui slabut in butoaie cu un pic de depunere lasata de vinul bun si ca ii capata un pic din gustul acestuia.
Te las, s-a terminat filmul. Sper sa nu te fi plictisit cu povestile mele.
S-auzim numai de bine! Sarbatori fericite si La Multi Ani!"
sâmbătă, 19 decembrie 2015
joi, 15 octombrie 2015
O poveste americană
O poveste americană
Povestea – adevărată, se pare – este de prin 92-93, din
vremea când, scăpați la vize, românii iși vizitau rudele în străinătate.
Un tip merge la vărul lui din Statele Unite, văr care avea
un fiu ce tocmai terminase liceul și făcuse cerere de admitere la un colegiu.
Primește tânărul subiectele de admitere într-un plic, acasă,
împreună cu indicații de rezolvare: ”Vă așezați la masă atunci când considerați
că puteți să alocați 3 ore pentru rezolvarea subiectelor…”. Ia tânărul nostru
un ceas, îl pune lângă el, scoate subiectele și începe să le rezolve.
-
Ce
faci acolo? Întreabă unchiul său, românul.
-
Păi
tocmai am primit subiectele de admitere la colegiu și le rezolv.
-
Și
după aia ce faci cu rezolvările?
-
Le
pun în plic și le trimit înapoi la colegiu.
-
Și
știi să le faci?
-
Cam
așa și așa, zice puștiul oarecum descumpănit.
-
Păi
n-ai tu vreun prieten, care să știe să le facă și pe care să-l rogi să te ajute?
Atunci vine primul răspuns uluitor de la tânărul cu
mentalitate americană:
-
Hm,
nu m-am gândit la asta… Am un coleg… l-aș putea chema pe la mine. Bună idee.
Auzi fraierul! nici măcar nu-i trecuse prin cap că poate
păcăli examenul! Ce luzăr…
A doua zi îl abordează el pe unchiu său cu a doua reacție
neașteptată de românul nostru:
-
Știți,
m-am gândit la ce mi-ați propus ieri, în legătură cu examenul, dar nu cred că
este în favoarea mea să procedez în felul acesta.
-
Cum
adică? De ce să nu fie în favoarea ta?
-
Păi,
subiectele sunt în așa fel gândite încât să pot avea o confirmare că fac față
cerințelor colegiului în anul I. Dacă nu le pot rezolva nici n-are rost să mă
duc acolo pentru că, cel mai probabil, nu voi putea promova în anul al II-lea.
Și ce-am făcut? Am pierdut banii degeaba…!
Au trecut
peste 20 de ani și mentalitatea și înțelepciunea puștiului american ni se par
la fel de uimitoare...
sâmbătă, 11 iulie 2015
Criza din Grecia
Nu pricep de ce-i așa de greu
de înțeles situația Greciei. Inclusiv Putin face greșeli (poate intenționat).
Lucrurile devin simple dacă considerăm
o țară ca fiind un sistem autonom din punct de vedere al bunurilor pe care le
folosește. Este ca într-o familie: nu poți cheltui mai mult decât produci. Sau
poți, dacă cineva îți oferă bani sau bunuri și servicii. Sau poți să faci un
împrumut. Pe termen scurt achiziționezi anumite bunuri apoi, în timp, restitui
împrumultul.
Exact la fel funcționează și o țară.
De exemplu Grecia. Orice țară produce bunuri și servicii. Se aproximează
totalitatea bunurilor și serviciilor finite produse printr-un indicator numit produs intern brut (PIB). Acesta se
exprimă în bani. De exemplu România în 2013 a avut un PIB de aproximativ 140 de
miliarde de euro. Teoretic atât putem și consuma în anul respectiv.
Tot ca într-o familie, o țară are și cheltuieli comune: cheltuieli cu
pensiile, ordine publică, sănătate, învățământ, investiții, apărare, aparat de
stat, restituire datorii (externe sau interne), subvenții, administrație
publică și multe altele. Pentru a susține aceste domenii (cheltuieli) se
colectează bani la buget. Vreo 40% din PIB. Aceștia sunt banii cu care guvernul
trebuie să se descurce. Dacă vrei bani mai mulți la buget – desigur casă-ți
permiți lucruri mai multe sau mai bune – n-ai decât să colectezi mai mulți bani.
De exemplu mărind taxele.
Ei bine,
tot ca într-o familie, este foarte greu să ai cheltuieli exact cât sunt
veniturile. Dacă cheltuielile sunt mai mari decât veniturile se zice că ai un deficit bugetar. Intri rapid în deficit
bugetar dacă, spre exemplu, este an electoral și mărești pensiile și salariile.
Sau dacă colectezi prea puțin, sau dacă economia se contractă.
Să
reținem un aspect fundamental: modul în care se cheltuiesc banii este, în cea
mai mare măsură, decis direct sau indirect de clasa politică. De cei pe care,
teoretic, poporul îi alege.
Acum intervine
partea interesantă: tot ca într-o familie, dacă ai deficit bugetar poți să
împrumuți banii care îți lipsesc. Se poate face împrumut extern sau intern, de
la populație. Se zice că îți finanțezi
deficitul bugetar. Există chiar, printre guvernanți, năstrușnica idee că nu
este absolut nicio problemă să ai deficit bugetar atâta vreme cât îl poți
finanța. Cu alte cuvinte, după mintea lor creață, poți să cheltui în permanență
mai mult decât ceea ce colectezi cu condiția să ai de unde să împrumuți bani
pentru diferență!
Deficitul bugetar al Greciei în 2010 a
fost estimat la peste 40 de miliarde de dolari. Cu alte cuvinte cu atât
cheltuia guvernul grec mai mult decât încasa.
Ce faci dacă ai deficit bugetar? Păi
ai mai multe posibilități:
1.
Să crească economia atât de spectaculos încât banii pe
care îi colectezi să îți ajungă și pentru cheltuielile curente și pentru
restituirea eventualelor datorii;
2.
Să crești taxele. Sau să colectezi mai eficient –
înlăturând, pe cât posibil, evaziunea. Colectezi mai mult, ai mai mult.
3.
Presupunând încasările la același nivel, ai putea să te
restrângi cu cheltuielile. Ei bine, asta e cel mai greu de făcut. Austeritate. Cum
să micșorezi pensiile și salariile bugetarilor? Vin alegerile! Dacă micșorezi
investițiile poți să te aștepți la scăderea PIB-ului și nici asta nu-i bine.
Nici de la apărare nu-i de tăiat, că ești in NATO. E greu. E foarte greu!
4.
Să împrumuți în continuare, amânând deznodământul. Dar ce
te faci când nu mai ai de unde împrumuta?
5.
Printre multele modalități interesante de finanțare a
deficitului este și tipărirea de monedă. Dacă ai monedă proprie, poți porni
tiparnița. Apare inflație și acesta este un mod de a arunca problema în cârca
tuturor cetățenilor.
Acum direct.
Grecia, de zeci de
ani, merge pe deficit bugetar. Chiar dacă n-ar avea nicio datorie, guvernul
cheltuie lună de lună mult mai mult decât colectează. În plus Grecia a acumulat
datorii imense. Are nevoie de bani atât pentru a-și finanța ineficiența cât și
pentru a plăti ratele la banii împrumutați până acuma. Peste 300 de miliarde.
Creditorii zic asa:
”Esti într-o situație foarte dificilă și ai nevoie de bani. Alți bani! OK, îți
dăm. Dar trebuie să ne dai semne că ai să poți să ni-i dai înapoi. Pentru asta
trebuie să ne arăți că faci ceva reforme interne. Mai precis ar trebui să
cheltuiești mai puțin și să colectezi mai bine. Crezi că poți să faci asta?”
”Nu vreau să fac
asta!” zice Tsipras ”Să-i întrebăm pe greci dacă vor.” ”Nu vrem!”
Situația este și
mai complicată pentru că Grecia se află în zona euro. Adică n-are monedă
proprie. Dacă s-ar porni tiparnița pentru a acoperi datoria Greciei atunci
inflația care ar apărea ar aduce suferința tuturor statelor care folosesc euro.
Din această pricină se discută de Grexit. Adică ieși afară și tipărește monedă
câtă vrei. Dar banii prin ei înșiși nu aduc bunăstare. Grecii vor trebui, în
anii ce urmează, să muncească mult, să-și tragă de la gură ca să se descurce cu
cheltuielile (și deocamdată arată că asta nu pot să facă) și, pe deasupra, să
mai și producă pentru achitarea datoriei. Parcă nu sună prea bine. Grexitul
este dificil și dorită interconectării economice extrem de complexe.
Și dacă rămân în
zona euro, tot greu o să le fie – pentru că trebuie, până la urmă, să se
obișnuiască să cheltuie mai puțin și să se străduiască să plătească din datorii
– dar parcă tot e mai bine. Împreună e mai ușor...
Cum poți să acuzi –
la nivel de șef de stat – că Europa n-a intervenit în situația Greciei? Adică
ce să facă altceva în afară de a atrage atenția? Guvernul grec este responsabil
să rezolve problemele. Adică aleșii poporului. Dacă ei nu fac nimic, ce putere
are Europa? Dacă nici ei nu pot să facă nimic, atunci poporul trebui să-și
aleagă alți guvernanți. Mai bine de atât nu se poate. Atât poate democrația.
sâmbătă, 15 noiembrie 2014
Vocea lui Tudor Gheorghe
La începutul anilor 80 eram student la Facultatea de Fizică, la Bucureşti-Măgurele. Facultatea avea o aulă foarte frumoasă, cu o capacitate de peste 600 de locuri pe scaune, aranjate înclinat, pe stil amfiteatru, iar în faţă dispunea de o scenă generoasă, astfel încât adesea se transforma în sală de spectacole.
Pe scena aceea am văzut o mulţime de artişti: corul Song cu Ioan Luchian Mihalea, Roşu şi Negru, Sfinx, Divertis, Stela Popescu, Mircea Vintilă, Vali Sterian, Florian Pitiş, Bogdan Stanoevici - fostul ministru şi mulţi alţii, care beneficiau de sonorizarea excelentă a sălii.
Printre aceştia şi Tudor Gheorghe venit cu cobza şi chitara pentru un spectacol de muzică folk.
Cum era obiceiul, pentru a se încinge atmosfera, în deschiderea acestor spectacole cântau colegi de-ai mei, "greieraşi" cum îmi plăcea să le spun.
Sala plină, în deschidere cântă Cristinel Corcioveanu - acum profesor in Tecuci, cu câteva albume de muzică folk la activ. Singur pe mijlocul scenei, Cristinel şi microfonul.
Aplauze pentru Cristinel, apoi o mică pauză şi intră în scenă Tudor Gheorghe cu chitara la gât, în ovaţiile publicului.
Se duce direct la microfonul din mijlocul scenei, îl ia şi-l duce într-un colţ spunînd, cu o voce amplă care acoperea rumoarea sălii: "Ăsta e pentru cei care n-au voce..." Apoi a cântat mai mult de o oră fără microfon. Şi vă rog să mă credeţi că n-am simţit nicio clipă că ar avea nevoie de amplificare.
Atunci am înţeles ce înseamnă să ai voce.
sâmbătă, 1 noiembrie 2014
Poem
În vis, azi dimineață,
de nătâng,
te-am iubit prea tare
sau, nu știu,
poate prea adânc;
că ai țipat
de mirare
sau, poate,
că te-am iubit prea tare.
țipătul tău
împletit în zbor de ciocârlii
a sparte cerul
în mii.
De aceea Sfântul Soare,
ori poate de mirare,
acum nu mai are
pe ce răsări.
Uimită ai tresărit
și te-ai oprit.
Atunci,
un ciob de senin,
ca un strop azuriu de cerneală,
ți-a intrat în ochi,
din greșeală.
Acum când Soarele nu mai are
pe ce răsări,
mă rog de tine frumoaso:
- Lasă-mă să mă scufund
o clipă
în albastrul privirii tale,
ca să-mi amitesc frumusețea
cerului senin
de dinainte de dragoste...
(1998)
duminică, 29 iunie 2014
Ce fac oamenii fericiti?
Happiness. It’s the term thrown around more often than any other term when people are asked what they are looking for in life. A loving partner, a fun high-paying job and endless world travel are also amongst some of the most common answers, however all of these are preference-based means to the one ultimate end, which is happiness. Being so sought-after, I thought I’d comprise a list of common traits that seem to be found in happy people -and I’m talking about the genuinely happy people, and not just those who appear to be so on the surface.
By compiling this list I’m not suggesting that these are the only keys to happiness, I’m simply shedding light on some common characteristics I’ve come to find.
1. Love Themselves For Who They Are
On the surface this may sound incredibly egotistical, but by it I simply mean that they are truly comfortable in their own shoes. They accept and embrace themselves physically, they maintain their true character traits regardless of whether or not they receive approval and they work to make the best of the human experience they are living -rather than wallow in what others would define as weaknesses or shortcomings.2. See Relationships As An Extension To, Rather Than The Basis Of The Human Experience
Relationships, whether friendly, familial or romantic, are certainly one of the greatest parts of the human experience. However, far too many of us let their presence or absence, and even more so the value we attribute to them dictate our overall happiness in life. I’ve found that genuinely happy people tend to find complete contentment within themselves, and see all relationships as the awesome extension to their self-content. It’s often when we are not looking for others to fill a particular void, or to make us feel a certain way, that most of the truest and most-valuable relationships are formed.3. Embrace Change
Life is a constant lesson and happy people tend to be well-aware of that. Not only are they always open to change, but they truly listen to suggestions, respect and consider all opinions and take criticism constructively rather than offensively.4. Celebrate Rather Than Compare Themselves To The Accomplishments Of Others
Jealousy is a killer, and as Gary Allan once said, “You can be the moon and still be jealous of the stars.” We are all capable of accomplishing anything in this life and are the only ones that are going to find the drive within ourselves to do it. Rather than observe and compare to those who have accomplished, the truly happy tend to celebrate it and use it as motivation to accomplish things within their own lives.5. Never Dwell In Being A Victim
We’ve all been the so-called ‘victim’ to several things in life. Whether it be an unexpected break-up, getting fired from a job, or even something as serious as the recipient of domestic abuse. Truly happy people tend to be those who choose not to dwell in it. They choose to let the victimization strengthen them, rather than wear it as a badge of weakness or as the thing that makes them consistently worthy of receiving sympathy.6. They Live In The Present
As fun as reminiscing about the past or fantasizing about the future can be, nothing will ever be done in anything but the present and happy people tend to realize that. Not only do they realize it, but they tend to use it as motivation to make the most of it. In addition to being motivating, presence can also come in handy for truly appreciating those moments of relaxation, allowing yourself to be truly in them, rather than projecting future concerns into them.7. Trust That Everything Happens For A Reason
This can very easily be paired with the choice to not be a victim, but happy people tend to trust the process and existence of everything in their life. They know that nothing is ever too big to handle and choose to embrace what life is currently throwing at them rather than cowering at the sight of it.8. They Don’t Let Money Dictate Their Lives
Nobody is denying that in this world right now we all need money to exist, and as a result many of us spend the bulk of our lives doing things that help us earn it. What I’ve found to differentiate happy people is that they don’t let money be the ultimate dictator in their life. They still make sensible choices within their means, but they never let money: A) prevent them from pursuing a so-called “risky” passion, B) be the factor that is blamed for why their life is so miserable, C) complain about how little they have. There are creative ways to do everything in this world, and seeing money as only being possible to make in the standard ways is the most crippling thing to that creativity.9. Look Within For Solutions
One of the most powerful realizations a genuinely happy person will often operate based on is “change starts within.” The empowerment that comes as a result of not only realizing this but even more so in using it as the backbone to everything in life can be quite remarkable. There are thousands of books, mantras, techniques and practices out there that can all help us to find solutions to so many things in life, but they all require one thing to truly be serviceable: the consciousness to support them.luni, 9 iunie 2014
Pro Memoria XII
Balneo-turismul, comoara care umplea de turişti staţiunile Bucovinei
de Cristina RUSU
Pare greu de crezut, mai ales pentru cei mai tineri dintre cititorii acestui material, însă, acum mulţi, mulţi ani, când stră-străbunicii noştri erau copii, Bucovina avea mai multe staţiuni renumite pe plan mondial.
Vorbim de mii de turişti care veneau de peste tot atraşi de cea mai valoroasă monedă de schimb a regiunii, balneo-turismul.
Reţeta au inventat-o austriecii, care în 1888 au dat în folosinţă calea ferată Dărmăneşti-Cacica-Gura Humorului, până la Câmpulung Moldovenesc, în urma unui contract cu un afacerist evreu – Tomazin, care venea cu 94% capital, iar Curtea de la Viena cu 6%.
„Pe vagoane scria Viena–Lemberg–Cacica şi apoi, după inaugurarea în 1902 a tunelului de la Mestecăniş, apare şi Dorna Băi pe tabla vagoanelor. La inaugurare participase însuşi împăratul Franz Joseph”, povesteşte medicul reumatolog Ioan Ieţcu, fost şef al secţiei de balneofizioterapie din cadrul Spitalului Judeţean Suceava.
Doctorul sucevean, împreună cu colegi din Iaşi, a realizat o documentare amplă privind istoria balneo-turismului în Bucovina, o lucrare în care sunt prezentate ingredientele cu care austriecii au reuşit să umple de turişti staţiunile Bucovinei, exploatând cea mai importantă resursă a zonei.
Exerciţiu de imaginaţie. Dorna de azi vs. staţiunea „austriacă” de acum mai bine de un secol
Imaginaţi-vă staţiunea Vatra Dornei de astăzi. Plină de gropi, de şomeri şi cu hoteluri şi pensiuni aproape mai tot anul cu camere goale.
Acum, haideţi să ne întoarcem puţin în timp. De exemplu, în jurul anilor 1890, tot la Vatra Dornei. Doctorul Ioan Ieţcu povesteşte că în acei ani micuţa aşezare de munte era aidoma unui orăşel austriac: „Restaurantul Carl Cristof –vegetarian, Cofetăria Goldenberg - vegetariană cu ultimele specialităţi de îngheţată, farmacia Hygeea a dlui Schaffer, localul Leib, vila Dombrowschi, dotată supermodern, pensiunea Excelsior - i-a cazat pe consulul Angliei, generali şi alţi demnitari români, pensiunea Schwartz, hotelul Hermann Sommer cu lichioruri Gessler, restaurantul Weisselberg, care se aproviziona cu mezeluri de la Fabrica Armbruster, librăria Sigmund Zimmer, iar suveniruri găseai la Jablonower, Vila Nufer - a fost cazat ambasadorul Danemarcei”, povesteşte cunoscutul doctor reumatolog, fost şef al secţiei de Balneofizioterapie din cadrul Spitalului Judeţean Suceava.
Venit la Vatra Dornei, pentru realizarea proiectului Hotelului Căilor Ferate, arhitectul austriac Alois M. Wurm-Arnkreuz, fermecat de peisajul orăşelului de munte, a propus Statului Major General al Armatei construirea unei case de odihnă şi tratament pentru cadrele militare imperiale. Edificiul a fost ridicat un an mai târziu, în 1904, sub numele de „Franz Joseph I Kurhaus”. Astăzi, în acel edificiu funcţionează maternitatea oraşului.
„Apele răcoritoare” i-au fermecat pe austrieci
„Regatul apelor minerale”, aşa s-ar putea numi Vatra Dornei, zona care dispune de mai multe tipuri de ape minerale, utilizate în circuitul balnear pentru aerosoli ori exploatate industrial la Poiana Negri, Şarul Dornei şi Floreni.
Încă din anul 1789,doctorul şi geologul austriac Richard Hacquet scria despre „apele răcoritoare” din zona Dornelor folosite în cura internă.
Localitatea Vatra Dornei a fost organizată ca staţiune balneară în 1804, calitate oficializată în 1874, când apare primul stabiliment balnear.
„Geologul Alois Alth şi farmacistul Torosievici studiază izvoarele, iar în anul 1851 dr. Oran, profesor de balneologie la Berlin, aşază staţiunea Vatra Dornei alături de staţiuni consacrate în Europa. Deja apele minerale carbogazoase erau căutate de protipendada vieneză şi nu numai”, explică doctorul Ieţcu.
Apele minerale de la Vatra Dornei sunt medaliate cu aur la Viena şi cu argint la Frankfurt am Main în 1881.
Balneo-turism, la Dorna Candrenilor, Iacobeni şi Poiana Stampei
Zona Dornelor oferea din punct de vedere al balneo-turismului o varietate largă de servicii.
Acelaşi doctor Ieţcu, alături de doctorii Aurel Maricari, Ştefan Ionescu şi studenţii medicinişti Vlad Rădăşanu şi Simina Rădăşanu, a făcut o „inventariere” a bogăţiilor naturale pe care le ofereau acum aproape un secol localităţile din Bazinul Dornelor.
Dorna Candrenilor oferea climatul, peisajul, băi cu CO2, nămol, iar în 1880se introduce în tratament şi nămolul de turbă de la Poiana Stampei. La Iacobeni funcţionau: Vila Terschanski, Vila Weiss, Pensiunea Brucker, Restaurantul Ellenbogen („cotul” în traducere din germană), vila Riegler - toate aveau şi amenajări balneare pentru băi sulfuroase.
Cel mai frumos ştrand din ţară, la Câmpulung Moldovenesc. Cu restaurant, bar dansant, sală de bridge, grădini moderne
Câmpulung Moldovenesc, la 620 de metri altitudine, dispunea de sanatorii de hidroterapie şi dietetică după metoda Kuhne şi Kneipp, şi locuri de atracţie: Deia, Runcul, Moara Dracului. Către Rarău abia se construia drumul de acces.
Iernile lungi pline de zăpadă, verile răcoroase şi umede, pădurile de conifere şi apropierea de masivele Rarău şi Giumalău au făcut din Câmpulung Moldovenesc o cunoscută staţiune climaterică şi turistică. Oraşul este amintit ca staţiune încă din 1938, iar în acele vremuri cererea turistică devenise cu mult peste ofertă.
În acea perioadă, exista una din cele mai frumoase construcţii din România, ştrandul cunoscut şi sub numele de „Plaja din Câmpulung Moldovenesc”, construită de Adalbert Veczera.
Stabilimentul se compunea dintr-un bazin de 25/50 metri, având curent continuu de apă, adâncimea de 90 de centimetri până la 1,70 metri, bazin pentru copii cu adâncimea de 20 centimetri şi fântână arteziană, teren pentru tenis de câmp cu cabine pentru dezbrăcat (100 de locuri pentru bărbaţi şi 100 de locuri pentru femei), băi cu acid pinic. Exista şi un restaurant, denumit „Stern”, cu bar dansant, sală de bridge, grădini moderne. Aici a fost cazat în 1937 ministrul Dinu Brătianu.
Tot la Câmpulung Moldovenesc funcţiona Stabilimentul Tomaszewski cu hidroterapie Kuhne şi Kneipp, o instituţie foarte modernă în acea perioadă.
La vila Sworakowski, cu 15 camere, aveau loc concerte, iar la restaurantul-hotel Rothkoegel al lui Bruno Katz erau de asemeni amenajări balneare; brutăria Maier Sand vindea franzele a la Kaiser.
Plaje, băi cu nămol şi coajă de stejar, la Vama şi Prisaca Dornei
În documentarea al cărei coautor a fost doctorul Ioan Ieţcu se aminteşte şi de localităţile Vama şi Prisaca Dornei, care aveau plaje, băi cu nămol şi coajă de stejar.
La Frasin şi Gura Humorului era un parc natural lângă munţii din jur şi plaje lângă râul Moldova.
„Staţiunile erau pline de viaţă comercială şi chiar culturală. Într-adevăr, baza dezvoltării economice o constituia turismul”, explică doctorul sucevean.
Băi cu sare, cetină şi plante, în căzi din lemn de stejar, la Cacica
Tot datorită austriecilor s-a dezvoltat şi exploatarea resurselor de sare din zona Cacica. Au fost aduşi oameni pricepuţi în domeniu din tot imperiul, iar în 1791 începe exploatarea sării la Cacica cu specialişti polonezi de la Wieliczka şi Bohnia, unde se extrăgea sare încă din anul 1000.
La Cacica, în urmă cu 50-60 de ani încă se făceau băi cu sare, cetină şi plante din flora montană spontană într-un pavilion din lemn, în căzi din lemn de stejar, lângă intrarea în salină, pavilion numit „Salzbad in Kakzika" (Băi de sare în Cacica).
Pavilionul încă era în picioare până în 1960, când a fost demolat şi-l găsim astăzi doar în imagini de arhivă ale salinei şi în cărţi de specialitate.
„Pavilionul vechi, pe care l-am prins şi eu prin 1950, când mergeam pe 15 august la sărbătoarea Sfintei Maria la Cacica, avea câteva căzi de stejar pentru băi de sare şi plante la îndemâna localnicilor şi a celor din satelor din jur”, rememorează medicul reumatolog Ioan Ieţcu.
Solca, mii de vizitatori. Era considerată a doua destinaţie în Europa, datorită aerului curat
Solca, astăzi un oraş sărăcăcios, uitat de lume, a fost acum aproximativ un secol una dintre staţiunile balneoclimaterice renumite. Tot în perioada în care Bucovina era sub stăpânire austriacă.
Datorită aerului curat, lipsit de curenţi, oraşul era considerat ca fiind din acest punct de vedere a II-a destinaţie în Europa.
Renumele de odinioară al staţiunii Solca i se datorează doctorului Hermann Poras, originar din Cernăuţi, care în iulie 1892 a deschis sanatoriul şi institutul de hidroterapie „Dr. Poras”, ce aducea la Solca în fiecare vară peste 1.000 de vizitatori din toată Europa.
Acest sanatoriu a avut două secţii, şi anume una cu băi medicinale şi una cu electroterapie.
Profesorul Ioan Holeţec scrie în documentările sale despre staţiunea balneoclimaterică Solca: „Se făceau următoarele tratamente şi proceduri: tratament sistematic cu apă, denumit procedeul Winternitz, folosit în neurastenii, astenii şi anemii; băi cu acid carbonic în afecţiuni ale cordului şi ale sistemului central; băi cu ape sărate folosite în afecţiuni reumatismale şi în artrite; băi cu extrase din plante medicinale, din cetină de conifere; procedeul doctorului Bulling care constă în inhalaţii cu esenţă de molid, aerosoli de sare şi ape minerale, folosit în tratarea afecţiunilor cronice ale căilor respiratorii, a astmului şi a TBC-ului incipient, procedee dietetice, gimnastică medicală pentru reconfortarea şi călirea organismului”.
La Solca, turişti de două ori mai mulţi ca la Vatra Dornei
La Solca erau trataţi în sanatoriul doctorului Poras pacienţi care sufereau de boli ale sistemului nervos, boli cardiace, boli ginecologice, boli reumatoide, cât şi de boli ale sistemului respirator.
„Nu a durat mult timp şi succesul s-a arătat, şi anume printr-un aflux foarte mare de vizitatori din întreaga Bucovină, ce au asaltat Solca. Chiar în anul deschiderii sanatoriului numărul acestor vizitatori a fost de peste 1.000, ceea ce a reprezentat pe atunci dublul numărului de vizitatori ce îi avea renumita staţiune bucovineană Vatra Dornei”, se arată într-o lucrare dedicată întemeietorului staţiunii balneoclimaterice Solca, semnată de dr. Ferdinant Eisenhauer.
Culmea, erau mult prea mulţi turişti faţă de numărul locurilor de cazare şi atunci au început la Solca să se ridice vile, hoteluri, restaurante.
„Unul dintre cele mai frumoase sanatorii din estul imperiului austriac”
Profesorul Ioan Holeţec povesteşte că sezonul începea la 15 mai şi se termina la 30 septembrie. Tarifele la Solca erau inferioare staţiunilor similare din alte părţi ale imperiului austriac. O cameră pe lună, la particular, costa 50-60 de coroane, preţ care includea micul dejun, patru-cinci feluri de mâncare la prânz şi două-trei feluri la cină. În perioadele mai reci se acordau reduceri de preţuri la cazare şi masă.
Într-un ghid turistic din 1891 se menţionează: „Datorită numeroşilor şi puternicilor factori activi, sanatoriul este considerat de decenii atât de bolnavii din apropiere, cât şi de cei din depărtare, ca o bogăţie a estului. Este unul dintre cele mai frumoase sanatorii din estul imperiului austriac. Datorită situaţiei sale specifice şi amenajării eficiente, nu numai pentru cei cu organisme slăbite, dar şi pentru cei cu sufletele obosite, constituie un minunat loc de odihnă şi o deosebit de frumoasă reşedinţă de vară, confortabilă şi ieftină”.
Solca bătea la număr de turişti staţiuni renumite din străinătate
Herman Poras s-a dedicat atât de mult dezvoltării staţiunii Solca, încât în următorii ani, când a scăzut numărul de turişti, a obţinut de la conducerea Bucovinei un împrumut de 6.000 de florini pentru a construi o „Casă a staţiunii”.
Nu şi-a mai văzut visul împlinit, întrucât în mai 1899 este răpus de un infarct, însă Casa staţiunii Solca a fost ridică după 1902, cu contribuţia fiului său, dr. Josef Poras, şi a medicului uman de atunci al localităţii, medicul evreu dr. Hermann Weinberg, în colaborare cu primarul, farmacistul Alexandru Braha.
„Spre sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, numărul vizitatorilor staţiunii Solca creşte mereu, ajungând la peste 10.000 de vizitatori în perioada 1892-1900, număr ce nu fusese ajuns pe atunci pentru perioada de timp respectivă nici de renumitele staţiuni Reichenhall şi Gleichenberg”, se mai arată în lucrarea doctorului Eisenhauer.
18.000 de turişti într-un singur an
La începutul secolului XX, scrie profesorul Holeţec, Solca prezenta condiţii deosebite pentru turişti: telefon şi telegraf, salon „cu cele mai moderne coafuri, cele mai deosebite vopsele de păr, în toate nuanţele, garantat nepericuloase”, o spălătorie cu aburi, curăţătorie şi „boiangerie” unde „se pot spăla în cele mai bune condiţiuni cămăşi, gulere, manşete, lenjerie, rochii”.
„În anul 1938, spre exemplu, se consemnează un număr de peste 18.000 de vizitatori cazaţi în vile, cât şi la particulari, care dispuneau de circa 1.200 de paturi, în case special amenajate în acest scop”, arată profesorul de ştiinţe exacte de la Liceul din Solca.
În sezon, în parcul balnear cânta fanfara militară a Regimentului de Vânători din Cernăuţi.
Când a început cel de-al Doilea Război Mondial, activitatea turistică a stagnat, iar de atunci a început decăderea.
Staţiunea Solca de odinioară a fost „rasă” de atunci de pe faţa pământului. Astăzi, în locul ei, doar un orăşel trist, cu acelaşi nume.
Preluare din Monitorul de Suceava:
http://www.monitorulsv.ro/Reportaj/2014-04-28/Reteta-austriaca-Balneo-turismul-comoara-care-umplea-de-turisti-statiunile-Bucovinei

Într-un ghid turistic din 1891 se menţionează: „Datorită numeroşilor şi puternicilor factori activi, sanatoriul

marți, 13 mai 2014
Cacofonia
De multa vreme tot spun ca este mai bine sa acceptam cacofonia decit sa stilcim exprimarea - si limba - cautind s-o ocolim.
Acest "si" care se strecoara unde nu-si are locul este unul din multele neajunsuri.
Dar asa de bine ca Dan Alexe... n-as fi putut-o spune!
Limbă nouă de căcat...
Oroarea de “cacofonie" și cum "ca și" a devenit formulă oficială...
Zice Ponta: "Rogozin provoacă; am acționat eu CA ȘI comandant suprem…”
De ce “CA ȘI comandant” ?!… De ce nu putea zice, dacă e mânat de spaima cacofoniei, "în calitatea de comandant suprem", sau orice altă circumlocuțiune care ar permite ocolirea lui "ca și”?
Și de ce nu putem renunța la spaima cacofoniei, pe care de pildă franceza nu o ia in seamă, deși posedă la rândul ei vocabula "caca"?
Din ego șubred, de-aia...
La fel, cum nu mă voi obosi să repet, stimați oameni buni : nu mai ziceți/scrieți, de cineva că s-a "făcut de cacao" (sau "de kk"). Spuneti că s-a făcut de căcat. Avem o limbă dîrză, iar căcat e un latinism viguros. "Culo cacare”se spunea in latinã!...
Cu "cacao" și “kk" vă miorlăiți fals pudic. "S-a făcut de căcat" nu e un clișeu, ci o veche expresie românească fără pretenții. "Cacao" e in schimb un clișeu afectat și obosit.
De altfel, ce vorbă credeți că folosea la mânie Vodă Ștefan când voia să-și informeze franc boierii că sînt un neam de căcat?…

vineri, 2 mai 2014
Aurel Baranga - Fabule
Iată că acum sînt datorită cuiva care nu dorește să-și facă numele cunoscut.
Mulțumim frumos domnule ANimănui DeNicăieri!
Am selectat, și eu, cîteva.
Fabulă muzicală
Înflorată, cum e fota,Beată-i pasărea de cîntec…
― ”Au de unde scoate nota:
Din gîtlej?
Din cioc?
Din pîntec?”
Se întreabă,
Ca o babă,
Broasca,
Iazma iazului,
Arhi-baba jazului.
― ”Or ca vals,
Or ca cadril,
N-are cîntăreața stil,
Or că-i lied,
Or că e tril,
N-are pasărea profil,
S-o ascult mă prinde si-la,
S-o aud,
M-apucă mi-la,
Să v-arăt eu o cîntare
Și arpegii si-mi-la-re!” ―
Zise broasca, jos, în baltă,
Pe cînd pasărea-n azur,
Scoase nota cea mai ʹnaltă,
Încîntînd văzduhul pur.
Înflorată,
Cum e fota,
Nu știu cum îi vine nota:
Din gîtlej?
Din cioc?
Din pîntec?
Mă abțin să cercetez,
Mulțumit ca să notez
Că
MORALA
… e cu cîntec.
Fabula iluziei
Se-oglindește luna-n baltă,Meditează un mormoloc:
” ― Ca să vezi ce nenoroc!
De pe bolta cea înaltă,
A căzut la mine-n baltă,
Stăm acum,
Laolaltă,
În același loc” …
Iar
MORALA
Nu e alta:
Confunda bolta cu balta.
Fabula moralei
Într-o noapte,De vis,
Diafană,
Pe un lac,
Sub tremur de lună,
Pluteau împreună
O rață
Și o lebădă wagneriană.
― ”Uită-te la ea, ce îngîmfată”,
Șopti rața înciudată.
”Dacă stai și te socoți bine,
Ce diferență între ea și mine?
Aceleași pene
Și același cioc,
Ce mai calea-valea,
A avut noroc,
Arză-o-ar focuʹ s-o arză,
Vedea-o-aș pe varză!”
E și în istoria asta
O socoteală,
Deși cam strîmbă
Și
Cam
i- MORALĂ:
Dacă nu poți să urci,
Măcar să bîrfești și să spurci.
Fabula modestiei
― ”Dragul meu,Îngăduie-mi
Să-ți dau o povață:
Știi care e filozofia
În viață?
Să-ți măsori,
Cuminte,
Întinderea pasului,
Să-ți cunoști,
Cu alte cuvinte,
Lungul nasului.”
Ați fi bănuit
Cine a rostit
Acest axiom savant?
Un elefant.
Iar istoria mi se pare
Atît de fenomenală,
Că renunț la
MORALĂ.
Fabulă biblică VI
Și făcu DumnezeuAtîtea lucruri sfinte:
Flori,
Plante,
Mielul cuminte,
Că mă întreb
Și eu
Ca robul:
Ce-a fost în capul Lui
Cînd a făcut microbul?
Fabulă acustică
Spuse goarna mareCătre violină:
” ― Te deplîng, surată
Te deplîng, vecină,
Cele patru coarde,
Cu al lor căluș,
Sînt condiționate,
Toate,
De arcuș.
Ai o voce mică,
Abia presimțită,
Pe cînd, eu, ajunge
Ca să fiu stîrnită,
Și se aude, tare,
În întreaga sală!”
Zise violina:
” ― Nu-i un lucru nou.
Tinicheaua sună
Și-are și ecou.”
Fenomen acustic?
Lecție de
MORALĂ?
Cred că, amîndouă,
În măsură, egală.
Fabula disputei
Zise vîntul către mare:” ― Ești sărată,
Mi se pare”.
Spuse marea către vînt:
” ― Nestatornic,
N-ai cuvînt”.
Zise vîntul: ” ― Ai rechini”.
Spuse marea:
” ― Și-alte vini?”
”Zise”, ”spuse”, ”vîntul”, ”marea” …
Te apucă disperarea
Cu disputa lor,
Sterilă
Puerilă,
Inutilă …
Vi se pare că
MORALA
Este cam anemică?
Vă răspund că e cum e
În orice polemică.
Fabula elocvenței
Zise vulpoiul în adunare:” ― Vreau să pun o întrebare:
Cît timp o să mai fiu defăimat,
Acuzat
De lăcomie,
Perfidie,
Și de crudă felonie,
Cînd este știut,
Cunoscut,
Și demonstrat,
Că m-am reabilitat?
Nu mai umblu la cotețe,
Nu mai sar peste ostrețe,
Nu dau iama
Prin vecini,
Am renunțat la găini,
Am făcut chiar un plan:
Să devin vegetarian … ”
Și vorbea
Cu atîta inocență
Și elocvență,
C-ar fi cîștigat sala
Dacă nu se răzbuna
MORALA:
Vrînd să explice
Prea multe
Și tot,
S-a văzut că are fulgi
Pe bot.
Fabulă sportivă
” ― Uită-te la el, săracul,Cum înoată racul
Înapoi”,
Observa,
Plin de tristețe,
Un broscoi.
” ― Mă gîndesc că nu se poate,
Și c-ar fi,
Foarte cuminte,
Să-l învăț
Ca să înoate
Înainte”.
Și de-atunci,
Aplicat,
L-a condus la brass
Și crawl,
Pînă cînd,
Debusolat,
Bietul rac s-a înecat
În nămol.
Iar broscoiul, profesorul
De natație
Și direcție,
Mai făcu doar o reflecție:
” ― Este foarte adevărat
Cum că racu-a decedat,
Dar,
În schimb,
A învățat
La perfecție”.
Iar
MORALA
se cunoaște:
Iată ce destin te paște,
Cînd iei lecții de la broaște.
Fabulă frivolă
O iapă,Vrînd să facă
Soțului ei un hatîr,
Născu, dar făcu
Un catîr.
Bărbatul,
Contemplînd progenitura,
Îl apucă disperarea
Și ura:
” ― M-ai înșelat”, țipa încornoratul,
Cît îl ținea gura.
” ― Ba eu am fost cea înșelată”
Plîngea iapa, neconsolată …
”Susținea că e armăsar,
Și abia acum îmi dau seama
C-a fost un măgar”.
Iar
MORALA
stă și ea să irupă:
Adevărul iese la lumină,
Dar după …
Fabula hîrciogului
Un hîrciogStrînse atîtea avuții
În bîrlog,
Că nu mai reuși
Să iasă la lumină.
O cîrtiță vecină
Puse mîna pe lopată,
Ca să-l scoată
Din vizuină.
” ― Să nu-mi strici confortul”
Zbiera hîrciogul, turbat.
” ― O să dai ortul popii,
Mori asfixiat!”
” ― Se poate,
Nu neg,
Dar bogat!”
Și a decedat,
Înainte de scăpătat,
Ca să întărească
MORALA
care
glăsuiește:
Moare fiecare,
După cum trăiește.
Fabula vitezei
A ajuns simbol de leneBietul melc.
Ce nedreptate!
El ce-și duce casa-n spate.
Să te văd pe dumneata,
Obligat să porți în cîrcă
Holul
Și sufrageria,
Baia
Și bucătăria,
Cărțile din bibliotecă,
Plăcile din discotecă,
Și atîtea alte, încă.
Să te văd: ai alerga?
În povestea cu melcul-mîlc
Descifrez un tîlc:
Înainte de a rîde
De meteahna orișicui,
Pune-te în locul lui,
Și-o MORALĂ, neapărat,
Care va împunge:
Merge încet,
E-adevărat:
Dar,
În schimb,
Ajunge!
Altă fabulă morală
Mare zarvă și popor,Au tăiat vițelul gras,
Fiindcă s-a întors acas'
Fiul lor risipitor.
Doar în staul stă o vacă,
Îndoliată
Și posacă:
” ― S-a întors al lor,
În fine,
Și-a plecat al meu. E bine?
[Ce macabră întîmplare
Nici măcar
MORALĂ
n-are.]
Fabula sentimentelor
În pădure,La un bal,
O vulpe șatenă,
Mondenă,
Apăru gătită
Într-o rochie de seară,
Extraordinară,
La gît cu o femeie, răsucită,
Ca un fular, ca un șal …
Asistența, derutată,
Încremeni, intimidată.
Doar un șacal o întrebă direct:
” ― Cum ai decăzut în asemenea hal,
Cum ai fost în stare,
Pentru un capriciu,
De modă trecătoare,
Să comiți un asasinat,
Atît de abject? …
Asta nu mai e modă,
E viciu!”
MORALA
Blîndeței?
A milei?
A urii?
Nu căutați fiara
În desișul pădurii!
Fabulă cibernetică
O clocitoare automatăSpunea orișicui:
” ― Admirați-mi statura gigantă,
Construcția savantă,
Temperatura constantă,
Sînt o cloșcă minunată!”
Îi răspunse un pui:
” ― Gigantă?
Vizibil.
Savantă?
Posibil.
Dar cloșcă, niciodată!
Fiindcă ești privată
De un detaliu al vieții eterne:
Căldura iubirii materne”.
Concluzia etică?
Sau cibern-etică?
Cea mai ilustră mașină
N-are ce are o găină!
Fabula contrariilor
O gazelă grațioasăZise unui rinocer,
Cu o logică de fier:
― ”Cum ai făcut
De te-ai născut
Cu o înfățișare atît de hidoasă?”
Răspunse rinocerul:
― ”Nu-i nici un mister,
Fără fața mea monstruoasă,
Cine ar fi crezut
Că sunt rinocer?”
MORALA și
Estetica fiind în evoluție,
„Frumosul” și ”Urîtul”
Merită o discuție.
Fabulă elementară
Un diamant,De zeci de carate,
Zise cărbunelui:
― ”Frate,
Deși sîntem din același aluat,
N-ai un destin prea briant”.
― ”Se poate,
Dar află că nu-s supărat.
Tu strălucești
Pe un deget de fată,
Iar eu dau lumină
În lumea toată”.
MORALA?
Șopti și ea, bat-o vina:
”Una e luciul și alta
LUMINA”
Fabula fabulistului
Nu știa din ce priciniȘi în care scop,
La Fontaine îi spuse,
Tainic,
Lui Esop:
” ― Nu mai pot, colega, urlu,
Dau cu ranga.
N-ai văzut ce face Aurel Baranga?
Ne lovește-n pîine
Și în meserie …”
Îi răspunse Krîlov,
Plin de perfidie:
” ― Știu eu o pedeapsă
Pentru acest mișel:
Să-l lăsăm să scrie
Și scăpăm de el”.
Nu căutați
MORALA
Și alte implicații,
Ci rețineți faptul:
Mă iubesc confrații.
miercuri, 2 aprilie 2014
Pro Memoria IX
LA CE BUN TOATE ASTEA?
Oana Rădeanu
27 March 2014
Un prieten de-al soţului meu a făcut infarct şi a murit. La 34 de ani. N-avea părinţi, soţie sau copil, reuşise să îşi facă un business al lui şi o casă frumoasă. A simţit la birou ceva ca o răceală, s-a dus acasă să îşi facă un ceai cu lămâie. A deschis laptopul, s-a întins în pat şi nu s-a mai trezit.
Şi întâmplarea asta mă face iar să mă înfurii şi să mă întreb violent: la ce bun toate astea? Poate sunt egoismul şi spaima cele care mă întreabă asta, gândindu-mă că avea aceeaşi vârstă ca mine … Oamenii ştiu să personalizeze orice eveniment, oricât de universal şi implacabil, de parcă doar lor le-ar fi soartă sau frică.
Ce mă înfurie din toată treaba asta este inconştienţa cu care ne trăim viaţă. Şi nu, n-am chef de ipoteze: avea cazuri de afecţiuni cardio în familie, se certase cu iubita, a clacat sub presiune, astea sunt nişte chestiuni secundare. Totul vine de la cum ne trăim viaţa. De la priorităţile pe care ni le setăm total aiurea. De la tâmpenia din capul nostru care ne face să credem că vom mai avea încă o viaţă după pohta inimii, în care să ne dedicăm tuturor acelor lucruri pe care nu le-am făcut “bine” în viaţa de acum. Inepţii, baliverne, imaturităţi, amăgiri grosolane !!! Ne trezim bezmetici, plecăm la serviciu ca să câştigăm bani, faimă, capital de imagine, trei ouă, invidia pițipoancelor de la Trezo, o maşină şmecheră, un card de credit pe care îl au doar unii.
Ne masacrăm timpul liber cu spălat, călcat, gătit, într-o obsesie permanentă de a păstra planurile vieţii într-un echilibru de toată jena. Ne recompensăm faţă de copii cu câte o jucărie sau ne mai smulgem în câte o după-amiază de la birou şi îi ducem pe juniori într-un parc ca să nu uite că îi suntem părinţi. Ne mascăm cearcănele datorate ratelor depăşite la bănci sau chiriilor pe care nu avem cu ce le plăti. Zâmbim frumos şi tâmp către cei din jur, totul într-o încercare penibilă de a crede că armonia poate fi păstrată prin eterne falsuri: de identitate, de spirit, de principii. Ne bucurăm ca proștii de orice mărire de salariu sau bonus, acceptând prin primirea lui să rămânem sclavii statului peste program şi al dependenţei mentale de un job. Butonăm ca nebunii smart phone-urile şi căutăm ce nu vom găsi niciodată în plasticul ăla inert care ne promite munţi de minuni şi prietenii worldwide.
Ne împroşcăm încrederea în noi cu insulte pentru orice eşec stupid, ne schilodim respectul faţă de propria persoană ori de câte ori alţii ne coboară şi totdeodată trecem peste clipele curate din viaţa noastră cu o ignoranţă crasă, avizi de atingerea unui nou obiectiv. Şi în timpul ăsta în bietul nostru corp şi în pârdalnica aia de minte, în neregenerabila noastră inimă, se adună tot mai multe, ca sacii neridicați din pubelele de gunoi. Suntem mahmuri, obosiţi, ațipiți, stresaţi, presaţi, telecomandaţi.
Şi îi înjurăm de mama focului pe ăia care au plecat de nebuni în jungla africană să trăiască cu leii, pe ăia de au demisionat din vreun post de management şi s-au apucat de pictat sau pe ăia care câştigă salariul minim pe economie ajutând bătrâni să îşi trăiască restul de viaţă împăcaţi. Nu scapă de ocare nici ăia de şi-au părăsit familiile şi au mers după sufletul pereche, ori ăia care şi-au făcut fermă eco la ţară, lăsând apartamentele toxice din buricul târgului în soarta altor inconştienţi. Îi înjurăm pentru că vedem în ei ceva ce noi fie n-am cunoscut niciodată, fie am pierdut pe drum: trăirea pentru ceea ce înseamnă ceva. Pentru ceea ce nu este trecător, meschin sau crud. Pentru ceea ce ne face fericiţi şi ne aduce împăcarea de sine, urmat apoi de supraestimatul succes, căci nimeni nu poate concura cu un om care îşi face din pasiunea sa o meserie.
Intuim în oamenii pe care îi boscorodim sclipirea din suflet care dă arcuirii sprâncenelor, colţurilor gurii şi irisului ochilor o seninătate neînţeleasă, mai ceva ca un mister rupt din cărţile cu detectivi. Faci de toate, te agiţi, dansezi după cum îţi cântă alţii, vrei să strângi mai mult, mai mult, calci pe cadavre să ajungi unde crezi că o să te simţi ca un împărat … Transpiri, lăcrimezi, strângi cureaua, impresionezi, rabzi şi pentru ce? Pentru ca într-o zi să nu mai fii. Sau să fii o legumă într-un azil. Sau poate un muribund care nu se dă dus, povară pentru copii şi alte rude din dotare. Asta, dacă mai apuci … Dacă nu mori stupid, lăsând viaţa să te învingă la cel mai abil joc la care se pricepe şi în care te-a atras pe nesimţite: iluzia că i-ai descoperit esenţa. Undeva într-un colţ al minţii tale, ştii că n-ai aflat-o, aşa că te prefaci că trăieşti, joci un personaj şi într-o zi regizorul decide să te scoată din scenă. N-ai drept de replică, că eşti deja mort.
În timp ce tu gesticulai, scuipai, mârâiai sau trudeai, te sacrificai, te puneai în fund şi în cap ca să reuşeşti, oamenii mureau în jurul tău: profesori, părinţi, copii, fraţi, surori, unchi, mătuşi, bunici, vecini, colegi, prieteni .. Şi tu n-ai văzut, n-ai simţit nicio clintire în ceea ce părea mersul hotărât, bărbătesc în marea farsă pe care o numeai viaţă. Cum să vezi dacă soarele tot răsare, cocoşul tot cântă, florile tot înfloresc, troleul tot vine în staţie?
Numai că ăl de s-a dus nu se mai întoarce … Atât …
Mă chinuiesc de mulţi ani să mă bucur de lucrurile simple şi frumoase … Uneori îmi iese, alteori mă comport stupid şi las toate aşa zisele încercări ale vieţii să mă doboare, aşa zisele lecţii de nimic să mă facă să mă simt de doi lei …
Trebuie să învăţ şi să reînvăț, să îmi crească iar aripi de rândunea, să îmi trag pleoapa de pe ochi, să îmi regăsesc “lia-ciocârlia” şi apoi să trăiesc: un miros de zambilă, un cub de gheaţă pe coapse, o căpşună cu frişcă pe cerul gurii, o ciorbă cu zeamă de varză cu prietenii de mahmureală, o cafea la ibric cu o prietenă din liceu, un zâmbet de recunoştinţă din partea unui străin, un grătar cu neamurile, un “te iubesc” strigat de copilul tău cocoţat în leagăn, un “fazan” jucat cu colegii de birou, o baie în pielea goală la miezul nopţii în lacul din apropiere, o partidă de amor cu strigături într-o marţi dimineaţă. O vizită doar la tine în suflet, la mormântul cuiva drag, o după-amiază de filosofări copilăreşti cu cel drag.
Nu contează ce faci, atâta timp cât priorităţile tale sunt dedicate înainte de orice sănătăţii tale: emoţionale, mentale, trupeşti. Atâta timp cât trăieşti azi atât de frumos încât să apuci senin şi ziua de mâine. Fă-ţi o listă, pune în ea tot ceea ce te îmbolnăveşte, schilodeşte, amărăşte în viaţa de zi cu zi. Trece lângă fiecare factor toxic o poţiune de vindecare şi apoi dă-i bice: memorează ce ai de făcut, dă foc hârtiei pe care ai notat şi apucă-te să schimbi ce te omoară, fie că este o iubire chinuitoare, un job demotivant, prieteni doar cu numele sau atitudinea ta faţă de viaţă pur şi simplu. Nu te întinde în pat riscând să nu te mai trezeşti.
S-ar putea să ajungi la Sfântul Petru şi când îţi va proiecta filmul vieţii tale să mai mori o dată doar de ciudă că nu ai trăit frumos.
Preluare de aici:
http://www.catchy.ro/la-ce-bun-toate-astea/57365

Abonați-vă la:
Postări (Atom)