Cartea perfecta

In anul I de facultate am facut chimie cu Merches. N-am priceput nimic. Nici n-aveam cum sa pricep, Merches folosea notiuni de fizica cuantica (anul II si III) si de fizica moleculei (anul III).

Atunci eram atat de suparat pe faptul ca totul era o nebuloasa, incat mi-am promis, mie insumi, ca o sa ma ocup de acest domeniu si ca voi scrie un curs, sau o carte, care sa fie pe deplin limpede.

De-a lungul timpului, adeseori m-am mai gandit la ce inseamna “limpede”. Ce inseamna, oare, sa transmiti niste cunostinte si receptorul sa fie pe deplin lamurit?

Concluzia rationamentelor mele a fost una relativ simpla: in niciun domeniu nu exista o “carte perfecta” (sau “un manual perfect”). Adica acea carte pe care daca o citesti te luminezi complet. Poate exista, cel mult, o carte perfecta pentru mine (sau pentru cineva anume). Dar nu o carte perfecta in general.

De ce? Pentru ca orice cunostinta (notiune) noua se grefeaza pe sistemul de cunostinte al receptorului. Orice autor de carte (sau de manual) presupune anumite lucruri ca fiind cunoscute (de cititor) si altele necunoscute. Pe cele pe care le presupune a fi necunoscute le explica, iar pe celelalte nu.

Bineinteles ca in orice carte gasesti explicate lucruri pe care le stii (si explicatia este, pentru tine, inutila) si gasesti chestiuni, necunoscute tie, pe care autorul nu ti le explica si de aici vin neintelegerile.

O “carte perfecta” ar fi o carte in care ti se explica toate lucrurile pe care nu le stii si nu se pierde timpul cu explicarea notiunilor pe care le stapanesti.

Autorul nu poate scrie o “carte perfecta” pentru tine, el poate scrie, cel mult, o “carte perfecta” pentru el.

Cand comunic cu cineva, mi-ar placea foarte mult sa stiu ce stie si ce nu stie. Atunci pot comunica perfect: adica sa nu repet chestiuni stiute (si poate sa-l jignesc; pentru ca, daca repeti lucruri simple, omul isi zice ”Ce-mi tot repeti, ma iei de prost? Pe-asta o stiam de cand ma jucam cu puta-n nisip!” sau “Asta e o chestiune foarte simpla, ce te dai rotund?”) si sa stiu unde trebuie sa insist cu explicatiile, pentru a fi pe deplin limpede. Daca nu insisti unde trebuie, fie n-ai transmis tot ce ai fi vrut fie, mai devreme sau mai tarziu, vor aparea neintelegeri.

Paranteza: eu nu consider ca este o rusine sa nu stii anumite lucruri, sa iti lipseasca anumite notiuni. Cu totii avem anumite domenii sau/si cunostinte sigure, zone in care ne simtim in largul nostru, si alte domenii (fie ele si rusinos de simple) in care suntem habarnisti.

Pentru ca eu asa judec, cand vorbesc cu cineva, incerc sa-i spun ce stiu si ce nu stiu. Nu fac asta pentru a ma lauda cu cunostintele mele, ci pentru a-l ajuta sa-si grefeze discursul pe nevoile mele. In felul acesta, cu siguranta, comunicarea dintre noi va fi mult mai buna. De aceea il rog pe interlocutorul meu sa nu se supere nici cand ii spun “stiu asta, stiu perfect” si nici cand ii repet anumite lucruri care mi se par mie importante.

Jubileul de diamant

Nu mai pot, fraţilor! De o săptămână numai despre jubileul de diamant aud. Cum deschizi televizorul, hop regina pe ecran! Ce treabă avem noi cu regina Marii Britanii? Cu ce am greşit eu?
De fapt, poate că mai mult mă deranjează formula "jubileu de diamant". Eu ştiam că, în limba română, "jubileu" înseamnă aniversarea a 50 de ani de la un eveniment. E drept că aceastză semnificaţie nu este prea larg cunoscută şi pentru că "jubileu" sună mai bine decât "aniversare", românu' o foloseşte întotdeauna când vrea să arate că ştie să vorbească frumos. Cine nu mă crede, să caute în dicţionar.


JUBILÉU s.n. 1. Sărbătoare pe care vechii evrei o prăznuiau la fiecare cincizeci de ani. 2. Anul în care, o dată la douăzeci şi cinci de ani, papa acorda credincioşilor catolici o indulgenţă plenară. 3. Sărbătoare în onoarea unei persoane care deţine de cincizeci de ani o funcţie; aniversare a cincizeci de ani, (p. ext.) a unui număr rotund de ani de la un eveniment, de la înfiinţarea unei instituţii etc. 4. Cântec al populaţiei de culoare din S.U.A. caracterizat prin referiri la un viitor fericit, liber. [Pron. -leu, pl. -ee (pron. -le-e), -euri. / < fr. jubilé, cf. lat. iubilaeus, ebr. yobel]. 


Ei bine, de unde credeţi dumneavoastră că vine ciudăţenia asta, pe care n-am mai auzit-o până acum, "jubileu de diamnat"? Din engleză, desigur! Preluăm tot, tot, tot! Aşa cum este. Fără discernământ.
Ne trebuie expresia asta? Nu ştiu... Judecaţi şi dumneavoastră.


ju·bi·lee (noun)
1. the celebration of any of certain anniversaries, as the twenty-fifth (silver jubilee),  fiftieth (golden jubilee),  or sixtieth or seventy-fifth (diamond jubilee).
2. the completion of 50 years of existence, activity, or the like, or its celebration: Our college will celebrate its jubilee next year.
3. any season or occasion of rejoicing or festivity.
4. rejoicing or jubilation.
5. Roman Catholic Church .
a. an appointed year or other period, ordinarily every 25 years (ordinary jubilee),  in which a plenary indulgence is granted upon repentance and the performance of certain religious acts.
b. a period of time (extraordinary jubilee)  declared by the pope as a time of rejoicing, as for an anniversary, when a plenary indulgence is granted upon repentance and the performance of certain religious acts.
c. Also called jubilee indulgence. the plenary indulgence granted during such a period.

Eminescu, dragostea şi credinţa în Dumnezeu

 .
Iată ce scrisoare îi scrie poetul Veronicăi Micle, în august 1882.

         "Măi fată nebună şi drăgălaşă,

   Şi zi e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, că-mi eşti dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ţi-aş ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu ştiu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi şi tu - ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav şi descurajat - cum să vin la tine, pe cine să las în loc?

  Tu mă sfătuieşti să petrec, să mă folosesc de tinereţe şi alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citeşti în romanuri. Viaţa mea eşti tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viaţă monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără prieteni şi fără cunoscuţi, şi tu zici să petrec, ca şi când un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în care sunt.

   Tu zici că presimţi nenorociri. Nu mai presimţi, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitaţie nervoasă, care va înceta când vom fi împreună şi vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viaţa ca să nu ne mai despărţim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranţă depărtată; e ceva aievea, e o simţire hotărâtă şi de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu ştii fără bine că sunt statornic, chiar încăpăţânat, şi poate dacă n-aş fi aşa, ar fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aş iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc.

   E prea adevărat ceea ce-mi scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori cu viciile celor bogaţi decât cu patimele adevărate ale omului sărac. Dar aşa e lumea, aşa a fost totdeuna. Cu toate acestea, dacă lumea e nedreaptă, natura nu e tot astfel. O singură clipă din viaţa a doi nenorociţi ca noi, o clipă de uitare de sine şi de beţie plăteşte mai multe decât viaţa întreagă a acestor oameni.

   Ţi-am spus, Nicuţă, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi rămâi şi nici nu se poate altfel - căci tu eşti cel dintâi amor al meu şi vei fi unicul şi cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru singurătatea ta, o mângăere e drept că deşartă şi goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc şi nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, şi pustie viaţa fără de tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt şi mângâie-te măcar cât de puţin.

   Îţi sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, şi te rog, te rog mult să te linişteşti, să crezi în statornicia şi în iubirea mea şi să speri, dacă poţi spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înşine putem crede şi pe noi înşine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine şi nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut şi te rog, linişteşte-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii.

   Al tău
                                 Emin"

Sursa: Corespondenţă Mihai Eminescu - Veronica Micle
.

Hoţul (Cartea cu jucării)

de Tudor Arghezi


În cutia cu pălării vechi, sta un urs, de catifea. Dacă nu era galben ca floarea soarelui, el ar fi fost fioros, şi podul întreg ar fi tremurat de frica lui. Aveam în pod doi berbeci năpârliţi, trei vaci fără picioare şi un armăsar, care sta în pod fiindcă era de lemn şi vopsit cu pensula verde. Dar ursul era galben, şi culoarea aia micşorează seriozitatea lucrurilor, nu sperie pe nimeni şi au luat-o florile pentru ele. Şi mai avea ursul doi ochi de sticlă, care se uitau drept în tavan. Domnişoara cusătoreasă, îmbrăcând ursul din şase petice croite frumos, cred că s-a înşelat când a trebuit să-i pună şi ochii, greşind cutia ochilor de urs şi luând, dintr-altă cutie, doi ochi de porumbel. Un urs se cere încruntat: ursul nostru din pod se uita cu bunătate.

Ursul stătuse jos, în casă, doi ani întregi şi ajunsese atât de stricător, încât am fost nevoit să-l pui deoparte, în singurătate, şi el s-a trezit în cutia de pălării, numai după ce încercasem zadarnic fel de fel de mijloace de îndreptare.

Croind ursul din faţa unei scurteici, moştenită de la o cucoană bunică, croitoreasa nu se gândise că, fără să vrea, îi dă, prin potrivirea mădularelor, nişte năravuri; pe care nici scurteica, nici catifeaua nu le avuseseră în timpul lor. Tatăl urşilor, care umblă nevăzut prin lume şi îngrijeşte în munţi de copiii lui, săpându-le peşteri, răsturnând iarna câte un pietroi pe bârloage, spălându-i în somn, pieptănandu-i şi tăindu-le unghiile cu un ferăstrău de argint, face ce face şi trece şi pe la ursul de pâslă, pentru copii, şi le dă câte un crâmpei de nărav.

Ursul nostru se nărăvise să fure, şi nu fura altceva decât bomboane, ciocolată, dulceaţă, fructe si rahat. Când Tătuţu aducea o cutie cu lucruri dulci, ursul mirosea şi golea numaidecât cutia, fără să-l vadă nimeni.
- Cine a mâncat ciocolata ?
- U'su, răspundea băiatul, ridicând din umeri. Nu mai e.
- Dar cutia cu bomboane englezeşti ?
- U'su, răspundeau fata şi băiatul.

Îl văzuseră amîndoi. L-au prins de câteva ori cu cutiile în braţe fugind subt canapea. L-au şi bătut. Odată i-au rupt o ureche de bumbac. De doi ani de zile, ursul a mâncat toată dulceaţa de zmeură şi de chitră, caisele verzi, nucile, şerbetul. Însă el nu mânca tot borcanul, lua câte puţin, ca să nu se cunoască, scotea câte un pumn de bomboane, câteva bucăţi, şi le mânca pe toate cu încetul.

Aşa s-a făcut că am trimis hoţul în pod, ca să-l pedepsim şi să cruţăm dulceţurile copiilor. Însă el fură şi acum. Vine din pod. Noi nu l-am întâlnit niciodată pe scară, se fereşte de noi, însă copiii l-au văzut de mai multe ori cum vine, cum deschide dulapul, cum desface borcanele şi cutiile, cum le goleşte şi cum fuge îndărăt. De copii, ursul nu vrea să se ferească. Strămutarea lui în pod a fost cu atât mai binevenită cu cât învăţase de la urs să mănânce zahăr şi mielul cu părul creţ. Şi de la miel a învăţat şi mingea să pape dulceaţă furată, cofeturi, cozonac şi prăjituri. Ba mi se pare că ursul niciodată nu a mâncat ce mănâncă acum toate mingile, care înconjoară borcanele şi cutiile şi sug din ele tot.

Tătuţu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru că el ştie că trebuie sâ crească, şi lasă dulapurile descuiate, cutiile cu capacul niţel ridicat, borcanele cu ţipla nelegată, pentru că mingile nu au degete ca să dezlege sfoara şi să descuie dulapul.

Totuşi, într-o zi, Tătuţu o să se puie la pândă, chiar în dulap. Când ursul şi  mielul vor veni cu linguriţa în lăbuţă ca să se înfrupte, o să-l găsească pe Tătuţu între borcane. Şi atunci, nu ştiu care din trei va fugi mai repede, speriat: mielul, ursul ori Tătuţul...

Am pus pe blog această poveste pentru că pur şi simplu mi-a plăcut. Poate că voi mai posta mici povestioare care mi se par inedite.
Constat, însă, că are un succes mare (trafic mult).  Dar, toţi cei care iubesc poveştile pentru copii scrise de Tudor Arghezi, pot să citească mai multe aici.

pro memoria

 .
Foarte multe lucruri deosebit de interesante îţi trec zilnic pe lângă ureche, îţi captează interesul, dar mai devreme sau mai târziu le dai utării. După o vreme ţi-aminteşti ca prin ceaţă de lucrul acela, de acea informaţie interesantă, captivantă şi ai vrea să o mai găseşti încă o dată, să poţi să o revezi, să o citeşti din nou. Din păcate nu mai ştii unde să cauţi, amintirea este prea vagă şi, de cele mai multe ori, Google nu e de niciun folos. Ce bine ar fi, dacă ai putea stoca undeva toate lucrurile pe care le consideri de folos în viitor...
Acesta este unul din motivele pentru care îmi place ideea de a avea blog.

Şi iată, mai jos, un asemenea exemplu.
Într-un articol scris de Andrei Pleşu, pentru Dilema Veche, am găsit un text foarte interesant, la care voi reveni, cu siguranţă, cândva.
Îl pun aici, cu gândul că "l-am pus bine" şi, când voi avea nevoie, voi putea reveni la el.

"... cu ajutorul lui Alain Daniélou, am găsit un text, în literatura veche a Indiei (Linga Purana, II, 39-40), în cuprinsul căruia bombănelile mele şi ale altora par să fi fost anticipate cu vreo două-trei mii de ani în urmă (Puranas au apărut, în formă scrisă, în veacurile III-V de după Hristos, dar vin dintr-o tradiţie orală care, deja pe-atunci, era veche de peste un mileniu). Intuiţiile profetice ale hinduismului se referă la modul în care se va încheia actualul ciclu al civilizaţiei terestre. Nu e vorba de sfîrşitul lumii, ci de sfîrşitul unei lumi, urmat, inevitabil, de deschiderea unui nou ciclu.
...
Coeficientul de ură din sufletul fiecărui om va cunoaşte – spun textele – o alarmantă creştere. Oamenii vor deveni din ce în ce mai iritabili. Toate marile achiziţii de cunoaştere vor fi deturnate spre scopuri impure, adică spre amplificarea răului din lume. Se va înmulţi numărul şefilor de stat de extracţie joasă şi de proastă calitate. Lucrătorii manuali şi negustorimea vor fi înălţaţi la rang de intelectuali, iar intelectualii vor fi puşi în condiţii subalterne. Va avea loc, cu alte cuvinte, un destructurant amestec al „castelor“, o destrămare dramatică a ierarhiilor fireşti, o ireparabilă dezordine socială. Necinstea va căpăta o răspîndire fără precedent, la toate nivelurile. Hoţii vor deveni lideri. (Rog să nu mi se atribuie nimic din toate aceste afirmaţii! Nu fac decît să citez un text multi-milenar! n.m., A.P.) Femeile nu vor mai pune preţ pe propria virtute. Proştii, impostorii, naturile rudimentare şi gălăgioase vor fi luaţi drept înţelepţi. Oamenii „drepţi“, de bună calitate, vor avea tendinţa de a se retrage din viaţa publică. În pieţe se va vinde mîncare gata-preparată (să recunoaştem că e de necrezut să auzim vorbindu-se, acum 2000 de ani, de „semipreparate“ şi de fast-food! n.m., A.P.). Limbile vor sărăci, vorbirea se va trivializa. Vor fi mai multe femei decît bărbaţi, vor prolifera asociaţiile criminale, va creşte numărul celor care nu găsesc de lucru. Se vor răspîndi, pretutindeni, bolile de stomac. Se va extinde moda părului purtat în dezordine şi se va generaliza starea de letargie, de lehamite, cu corolarul unei cronice incapacităţi de acţiune. Vor apărea nenumărate organizaţii religioase necanonice, blasfemia va convieţui cu fanatismul. Se va practica, pe scară largă, uciderea fătului în pîntecul matern şi se vor asasina direct sau simbolic eroii fiecărei comunităţi. Deţinătorii puterii nu o vor mai folosi în beneficiul popoarelor lor.

Ceva mai aproape de lumea noastră, Hesiod (Munci şi zile) are viziuni asemănătoare. „Epoca de fier“ se va recomanda prin semne caracteristice: discernămîntul (ca percepţie a deosebirii dintre bine şi rău) se va şubrezi, instituţia respectului va intra în derivă (vor fi respectaţi, preponderent, cei nedemni). Vor cîştiga teren neruşinarea, călcarea cuvîntului dat, invidia. Între părinţi şi copii vor apărea obstacole greu de trecut, forţa va prevala asupra dreptăţii, ospeţia va declina, vulgaritatea va împînzi totul."
 .

Cireaşa de pe tort

Mă uit la Cireaşa de pe Tort. Recunosc! Câteodată. Când trec pe acolo, pe canalul pe care se difuzează.

Îmi place să ascult comentariile lui Horia Vârlan. Are simţul umorului şi, deşi este sever cu cei care habar n-au să gătească, îşi păstrează observaţiile în limita bunului simţ.

Paranteză: nu ştiu de unde au luat posturile de televiziune moda asta cu bucătari în toate emisiunile. Dimineaţa, pe toate posturile, câte doi ameţiţi care au impresia că sunt inteligenţi şi nostimi şi un bucătar care găteşte în timpul emisiunii. Şi un operator care bălăngăne camera. Şi în emisiunile de seară, la fel. Mai rămâne să invite bucătari şi la talk-sow-urile politice. Sau să nu le dăm idei?

Dar să revenim. În seara asta am văzut (în reluare, ce-i drept) un episod Cireaşa de pe Tort în care a gătit Dana Săvuică. Invitati au fost Horia Vârlan, Nicoleta Luciu şi un bucătar italian, care găteşte la Dănutz SRL, habar n-am cum îl cheamă.

Îmi place de Dana Săvuică. Mi se pare o femeie foarte frumoasă, dar şi inteligentă, modestă şi la locul ei. Îmi place şi Nicoleta Luciu, sau... nici nu ştiu dacă să mai folosesc prezentul. Îmi plăcea fata aceea, frumoasă şi reţinută, care făcea figuraţie în emisiunea Teodorei Trandafir, alias Teo. Dar acum... am fost şocat când am văzut-o. Parcă era ea... parcă nu era ea... Şi-a injectat buzele doamnelor şi domnilor! Incredibil cum s-a transformat... Arată bine? Poate că da, dar in nici un caz nu mai arată la fel de bine cum arăta înainte. Mi-o amintesc într-o telenovelă românească, singura la care m-am uitat din când în când. Pe modelul Oana Zăvoranu trebuia să joace un rol de femeie rea. Ei bine, dacă Oanei Zăvoranu îi vine ca o mănuşă rolul de bestie, Nicoletei Luciu nu i s-a potrivit deloc. Deloc. Poate că din această pricină n-a făcut carieră în televiziune. Dacă regizorul ar fi decis să-i dea un alt fel de rol, poate că ar fi urmat o altă traiectorie artistică. Vorbesc despre fata aceea frumoasă care a fost Nicoleta Luciu. Acum, cu buzele umflate este... o ciudăţenie. O putem numi „Nicoleta Luciu cu buze umflate”. A dat cu piciorul la frumuseţea cu care a înzestrat-o bunul Dumnezeu şi s-a transformat într-o femeie comună... Păcat!

Dar surpriza cea mai mare a venit la sfârşitul emisiunii, când Dana Săvuică a avut o invitată de care nu mai auzisem până atunci: căntăreaţa Rina. Alături de un acordeonist a cântat incredibil de bine „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara” (şlagărul lui Jean Moscopol, cred) şi mai ales „La vie en rose”. Este adevărat că a beneficiat de un pic de reverb, dar rămâne uimitor pentru mine felul în care ştie să-şi dozeze vocea şi să se joace cu şlagărul. Are şi voce şi ştie şi să o folosească. Felicitări!

Filozofia vietii

Un om de afaceri american statea langa un chei, intr-un mic sat mexican de coasta, cand un pescar isi trage barca la mal. In barca erau cativa pesti frumosi. Americanul il felicita pentru pestele prins si il intreaba cat timp i-a luat sa-l pescuiasca.
- Foarte putin, a raspuns mexicanul.
- De ce nu stai mai mult pe mare, sa prinzi mai mult peste? intreaba americanul.
- Mi-ajunge sa-mi intretin familia, ii raspunde pescarul.
- Si ce faci in restul timpului? a mai vrut sa stie omul de afaceri.
- Dorm pana tarziu, pescuiesc putin, ma joc cu copiii, imi fac siesta impreuna cu nevasta-mea, in fiecare seara ma plimb prin sat, beau un pahar de vin si cant la chitara cu prietenii. Senor, am o viata plina si sunt foarte ocupat, a incheiat pescarul.
- Uite, il ia peste picior americanul. Am studiat Economia la Harvard si te pot ajuta. Ar trebui sa pescuiesti mai mult si cu banii pe care-i castigi in plus sa-ti cumperi o barca mai mare. Cu ceea ce castigi de pe urma barcii mai mari iti poti cumpara cateva barci si mai tarziu chiar o flota de pescuit. In loc sa vinzi pestele prin intermediari, il poti vinde direct la o fabrica, iar mai tarziu iti poti cumpara propria fabrica de prelucrare a pestelui. Ai putea astfel controla produsul, procesarea si distributia. Va trebui sa pleci din sat, sa te muti in Mexico City, apoi la Los Angeles si, mai tarziu, la New York, de unde iti vei conduce afacerea tot mai infloritoare.
- Si cat va dura sa fac toate astea, senor? intreaba pescarul.
- Vreo 15-20 ani, raspunde americanul.
- Si apoi?
- Apoi vine partea cea mai buna, rase americanul. Iti vinzi afacerea si devii foarte bogat... ai putea lua cateva milioane!
- Milioane, senor? se mira pescarul. Si dupa asta?
- Dupa asta, in sfarsit poti sa te retragi din afaceri... Te muti intr-un satuc de pescari pe malul oceanului, te scoli tarziu, pescuiesti putin, te joci cu nepotii, iti faci siesta impreuna cu sotia, te plimbi seara prin sat, bei un pahar de vin cu prietenii, cantati la chitara...

Despre downshifting puteti citi, in engleza, pe Wikipedia sau, in limba romana, gasiti un articol interesant, scris de Aurora Liiceanu.
. 

Hrisos a inviat!

.
Acu' vreo trei ani, eram la Mânăstirea Humorului, la Înviere. Am ajuns acolo la rugăminţile familiei, că altfel nu mă prea trage aţa la acţiuni în miez de noapte... "Cum se poate aşa ceva!? Să fii în Nordul Moldovei şi să nu te duci şi tu, ca tot creştinu', la Înviere???" Am spus întotdeauna că trebuie să fii religios la cap, ca să te pasioneze asemenea aventuri...
Întâmplarea face că în acel an, acolo, venise la slujba de Înviere şi prea-fericitul Băsescu, împreună cu famelia şi acoliţii.

După ce toată lumea ia lumină şi evlavia învăluie mulţimea, urmeză partea cea mai importantă: înconjurarea bisericii (de trei ori!). Crezi că-mi ardea mie, cel zgribulit de frig, să mă-nghesui ferindu-mă de lumânări, în noapte, pe pietrele ude? Aş..! Da' te pui cu famelia? Că musai să mergem... Că fără înconjurare n-avem ce pleca acasă. Că dacă nu înconjurăm biserica carevasăzică că am venit dejeaba! Mai bine dormeam!

"Bine, bine...! Hai că o iau în faţă să văd pe unde este loc... şi voi veniţi după mine..." Făceam câţiva paşi, mă ridicam pe vârfuri şi baleiam atent, periodic, cocostârcindu-mă pe deasupra mulţimii ca să găsesc "pârtia" cea mai bună şi să mă asigur că mă urmează şi restul.
Eram îmbracat într-o haină lungă, de culoare închisă, încheiată până sus. Aveam ochelari cu ramă metalică şi eram tuns scurt, regulamentar.

La un moment dat, cum mă înghesuiam eu pe acolo, constat că am "scăpat la larg". Era loc bun, fără înghesuială, şi puteai să mergi în voie. Mă uitam în stânga şi în dreapta să-mi găsesc apropiaţii, să le fac un semn, ceva, să vină şi ei după mine... Clopote, miros de lumânări aprinse, cântece evlavioase, vorbe liniştite...
Şi cum mergeam eu aşa, numai ce mă uit în spate şi ce văd? Băsescu! Mergea la un metru în spate. Era cu ai lui, familia şi Flutur şi mai nu ştiu cine. Ce să fac? M-am întors, i-am întins mâna şi zic "Hristos a înviat!". Se uită la mine, cam mirat, da'-mi strânge mâna şi-mi răspunde civilizat "Adevărat, a înviat!".

M-am întors fericit şi am continuat să înaintez pe cărăruia care, desigur, nu mi-era menită... Peste vreo cativa metri, vine la mine unu' subţirel, bine îmbrăcat, simpatic da' ferm. Se apleacă spre mine, îmi pune mâna pe talie,  şi-mi spune în aşa fel încât să înţeleg limpede că n-am de ales: "Dumneavoastră... vă rog să mergeţi mai încolo." Atunci am priceput a cui era cărarea.

Mi-au spus câţiva cunoscuţi, că "m-au dat" şi la televizor, pe Realitatea, cum dădeam mâna cu Băsescu.

Abia a doua zi, gândindu-mă la întâmplarea cu pricina, şi discutând cu fratele meu, care este localnic, mi-am dat seama cum de s-a întâmplat să scap vigilenţei păzitorilor preşedintelui. Paza lui Băsescu era asigurată din două părţi: erau bodigarzii lui şi mai era şi o pază asigurată de poliţia şi jandarmeria locală. Pentru că eram tuns regulamentar şi aveam o privire vigilentă, m-au luat ca pe unul de al lor. Fiecare credea că sunt de la... ceilalţi!

Ş'-uite-aşa am dat eu mâna cu Băsescu... Două zile nu m-am mai spălat pe mâna dreapta! Păi, dacă aş fi refuzat cu înverşunare să înconjur biserica, mai aveam eu onoarea asta?
.

Banutul

 .
Când eram mic, bunica mă învăţa să mă rog: "tu aşa să spui: dă-mi, Doamne, minte şi noroc!". Mă uitam mirat, cu ochii mari, la bunica. Dacă tu cetitorule, vrei să ţi-o închipui pe bunica sfătuindu-mă, nu-ţi spun decât că vorbea moldoveneşte. Bunica era o femeie specială. Am să-ţi povestesc despre ea altă dată. Zicea: "dacă n-ai noroc în viaţă... n-ai făcut nimica... poţi să ai minteeee cât de multă... şi dacă ai noroc şi n-ai minte... degeaba; nu ştii să-ţi ţii norocul...!"
Şi, pentru că zicea bunica, eu aşa mă rugam: "Dă-mi Doamne minte şi noroc...!"

Da' ştii ce? Eu cred că, pe când mă rugam şi prea Bunul se uita la ochii mei, mari şi încrezători, a scăpat ceva pe jos şi... n-a auzit decât prima parte a rugii mele.
.

Epicentru

      Un cutremur cu magnitudinea de 6,3 grade pe scara Richter a avut loc Duminică, 6 martie, 2012, în nordul statului Chile. Spre bucuria noastră n-au fost victime şi, se pare, nici pagube materiale. Doar sperietură.
      Dar... ce auzim la TV?
     La un post: "Cutremurul a avut epicentrul la 200 de km de Santiago de Chile."
     Alt post TV: "Epicentrul cutremurului a fost la o adâncime de 35 de km."
     Şi încă unul, de data asta mai scorţos: "Epicentrul cutremurului a fost înregistrat la 78 de kilometri de Copiapo şi la adâncimea de 34 kilometri, informează Reuters."
     N-are rost să încercaţi să localizaţi cutremurul. Nu la asta vreau să mă refer, ci la faptul că "fătucile" de la ştiri habar n-au ce-i aia "epicentrul cutremurului" şi-l confundă cu "hipocentrul cutremurului".
     Pentru orice vorbitor de greacă veche, este foarte limpede că "epi-centru" înseamnă "deasupra centrului".
 
     Uitaţi ce scrie la dicţionar (www.dexonline.ro):

     EPICÉNTRU, epicentre, s. n. Punct de pe suprafaţa globului pământesc situat deasupra hipocentrului unui cutremur şi unde intensitatea zguduirii este maximă. – Din fr. épicentre.
     Sursa: DEX '98

     Şi pentru deplina lămurire să vedem şi o poză (reprodusă de aici http://inforisx.incerc2004.ro/sursa.htm):

     Sau încă una, luată de aici http://www.cwb.gov.tw/V7e/knowledge/encyclopedia/eq004.htm