Lucian Boia

 .

Am avut bucuria de a face în anul întâi - la Facultatea de Fizică - cursul de Istoria României cu istoricul Lucian Boia.

Și-a predat frumos cursurile, iar examinarea s-a făcut printr-o lucrare scrisă.

Cei care aveau o notă nemulțumitoare la lucrare au putut să dea un fel de mărire, în aceeași sesiune.

Aveam nouă și m-am gândit să merg și eu.

Ne-a adunat într-un amfiteatru pe toți nemulțumiții, vreo 50 - 60 de studenți, iar mărirea a decurs așa: domnul profesor a început să pună întrebări, în ordine cronologică, începând cu preistoria României, întrebări adresate întregii săli. Cine știa răspunsul ridica mâna și răspundea.

Prima întrebare... o colegă ridică puțin mâna, domnul profesor zice ”dumneata!” și coleaga începe a răspunde, timid, cu glas pierit, de abia se auzea. Domnul profesor ascultă atent, apoi, vădit nemulțumit de răspuns:

- Cum te cheamă pe dumneata? O găsește pe listă, apoi exclamă: vaaaiii de mine.... dumneata ai nota 7! Și vrei să-ți măresc?! Ar trebui să-ți scad vreo două puncte... Cât vrei să-ți dau?! Opt? Nouă?? uite, îți dau nouă!

Apoi altă întrebare, alt coleg, alt răspuns aiurea și fără vlagă. Și iarăși nota. Tota așa: ”Ai opt... cum să-ți dau mai mult?? Hai, treacă de la mine...!” și-i pune cu un punct în plus.

Se tot repetă scena, domnul profesor mărește generos notele, fără a fi mulțumit de niciun răspuns, până când ajunge la 1859. Întrebare despre Cuza.

Ridică mâna un coleg hotărât care începe a explica, doct, cu voce sonoră o gămadă de chestii despre unire. Mie îmi părea că el chiar știe ce spune. Avea nouă și voia zece.

Domnul profesor ascultă atent după care exclamă bucuros:

- Dumneata interpretezi greșit lucrurile... dar, orișicât, le interpretezi!!