Copilul meu nu-i premiant

Imi permit sa public aici un articol din Dilema Veche in care doamna Cotelin ne arata, in cateva cuvinte, cat de depasit este sistemul educational.
Merita citite - daca aveti rabdare - si cele cateva comentarii facute de cititorii articolului original.
Multumesc.


Izabela COTELIN
Copilul meu nu-i premiant
Aparut in Dilema veche, nr. 517, 9-15 ianuarie 2014

Sîntem o familie normală. Avem studii superioare, am fost premianţi şi olimpici amîndoi (eu mai puţin, doar la partea umană, soţul – universal), deci consider că pot vorbi pertinent.

Am urmat „cursul vieţii“ şi am primit în dar primul copil. Crescînd, a venit şi vremea grădiniţei, cea cu două educatoare. La una plîngea copilul, la cealaltă plîngeam noi, părinţii. Apoi, firesc, conform „cursului vieţii“ – şcoala. Aici facem o haltă mai mare. A început cu clasa I. Am înţeles cu toţii că doamna învăţătoare nu e mamă, ne-am chinuit să pricepem considerentele psihologice referitoare la metodele de premiere sau la purtatul/nepurtatul uniformei... Vremea trecea oricum şi dilema vieţii mele începuse să apară: în clasa I, cînd toată lumea primeşte în general „foarte bine“ peste tot şi doar prea slab să fii să iei alt calificativ, fii-mea avea şi „bine“; şi nu unul, ci chiar vreo trei sau patru. Ba chiar un „insuficient“ la nu-ştiu-ce, unde purtase un dosar („portofoliu“!) în ghiozdan trei luni şi îl uitase exact în ziua cu notarea! A fost prima nedreptate simţită de copil, pe care a încercat s-o exprime. Iar noi: nu, că e vina ta, nu trebuia să uiţi, atîta treabă ai, ghinion etc. Reacţii de părinţi normali şi premianţi, pe vremuri. Şi aşa a venit şi primul „mami, nu-mi place la şcoală!“ Răspunsul nostru? „Prostii! Învaţă, că...“

La gimnaziu, totul a luat-o razna destul de repede, faţă de ritmul molcom cu care ne obişnuiserăm deja. În primul rînd, crescuse copilul şi gîndea (gîndea!) singur, nu ne mai puteam ascunde comentariile şi nemulţumirile care începuseră să apară cu privire la sistemul de învăţămînt, deoarece le percepea şi fără să le audă de la noi.

...Şi acel obsedant „mami, nu mai vreau la şcoală!“...

Pe scurt: mate nu prea fac că s-au ales cu proful de mate diriginte (de unde intrarea în sistemul de meditaţii, care nu face obiectul acestei scrieri). Istorie: se dictează şi se umple tabla, se umplu pagini întregi de caiet, cu date şi războaie care trebuie memorate pînă la lecţia următoare, şi apoi uitate. Geografie – aici predă directoarea, care lipseşte frecvent, dar îi poate chema cu o oră mai devreme într-o zi cu şase ore, oră la care să nu vină în final, pentru că a avut consiliu (de care nu ştia?). Muzică: atunci cînd ştii că un elev nu are voce, îl umileşti să cînte în faţa clasei, ani de zile, excluzîndu-i nota 10 şi motivînd că şi la mate, dacă n-ai talent, nu iei 10??? Păi, la mate, dacă ai creier şi faci meditaţii, poţi lua 10, dar nu poţi să devii „cu voce“ nici după un milion de lecţii de canto! Aşa cred eu, cel puţin, şi faza cu matematica şi meditaţiile a fost deja dovedită. Franceza: intri tu, profesor, la prima oră din an şi, în loc de „bună-ziua, să facem cunoştinţă“ – că eşti nouă –, îi ameninţi că le dai 2 dacă nu-ştiu-ce. Religie: dictare şi copiere de pe tablă cît e ora de lungă. Desen: dictare şi copiere de pe tablă cît e ora de lungă, în termeni care n-au nici o legătură cu nivelul clasei respective. Sport. Aţi mai pomenit să nu-i placă ora de sport cuiva? Ei bine, da – copilului meu. Stai tu, profesor, pe margine, de vorbă cu celălalt profesor şi le arunci cîte o minge pe grupe de fete şi băieţi – jucaţi-vă volei şi fotbal, că noi vorbim. Nu orice copil e cîine, să fugă după os. Nu orice copil e turmă. Română: aici e mai complicat, nu că nu ar fi o profesoară bună, dar e un specimen ciudat, faţă de care nu prea ştii ce să simţi cînd nu simţi frică. Faptele ar fi că vine la jumătatea orei, uneori nu predă, dă tone de teste pe care nu le mai aduce nici anul următor şi alte tone de teme pe care, în condiţiile în care ieşi la ora 18,50 şi a doua zi intri la 11,00, trebuie să le faci, dintr-o culegere de 1 kg, indiferent ce materii mai ai în ziua respectivă. Chimie: intri tu, profesor, în clasă, şi le dai de lucru cinci minute, că ai de vorbit la telefon. Şi nu o oră faci asta, nici două, ci îţi faci un obicei, că merge. Etc. etc. Cursul vieţii fiicei mele a devenit vădit: dictare, memorare, turmă. În şapte ani de şcoală nu a întrebat-o nimeni, niciodată, indiferent la ce materie, ce crede ea despre absolut orice ar putea crede cineva ceva.

Toate lucrurile pe care le-am scris şi multe altele au fost înţelese şi de ea – sau mai degrabă ea le-a înţeles înaintea mea, numai că nu ştia să le înşiruiască şi să le dea un nume, şi astfel s-a spulberat dilema mea obsedantă cu copilul care nu e premiant. Nu am un copil premiant pentru că mi-a dat Dumnezeu mult mai mult, mi-a dat un copil care simte, intuieşte, gîndeşte, suferă, trăieşte şi e mai sensibil decît ar fi cazul, de multe ori.

Acum, ştiu că nu e vina mea, nici vina fratelui ei, nici a ei înseşi că nu e premiantă, nici măcar a sistemului în sine („sistemul“ e o noţiune, e abstract; oamenii din el nu sînt abstracţi). Marele premiu l-a luat neschingiuindu-şi sufletul orbeşte şi avînd acordul nostru pentru asta. Premiul final, cel de excelenţă, ar consta în a găsi puterea să accepte cu seninătate „cursul vieţii“, dar e încă mică pentru asta. Cine ştie ce „curs al vieţii“ o nimeri şi în liceu!

Şi, ca final, poate vă întrebaţi cum e cu fratele, acum că m-am eliberat de complexe şi sînt gata să accept orice abordare a trecerii prin sistemul de învăţămînt: ei bine, nu ştiu încă dacă va fi premiant sau nu, pentru că e în clasa 0 şi nu primeşte calificative. Dar el ştie deja cîteva lucruri: că poţi lipsi fără să pierzi nimic, că îţi poţi face temele şi în clasă şi că la teste se poate copia. E un început.


COMENTARII (la subsolul articolului)

Mesaj pentru autor
adăugat de la data de 18 Ianuarie 2014 02:01:58

M-au deranjat acuzele aduse mamei. Oamenilor le aduce satisfactie sa arunce cu critici negative, astfel plasandu-se deasupra povestitorului. De parca asa ar functiona lumea, viata, cand un sistem merge prost il repari, pur si simplu.

In continuare o sa scriu doamnei Cotelin, a carei poveste simt ca o inteleg foarte bine, si careia vreau sa ii impartasesc traseul meu educational intre 1994 si 2010. Va fi lung pentru ca sunt multe de povestit pentru concluzia pe care vreau sa o trag. Sper sa aveti rabdarea necesara. Sper ca va oferi o varianta 'mai curenta' a educatiei unui copil.

Am 26 de ani. Mama e absolventa de liceu, tatal de scoala profesionala. Sunt de etnie tatara.
La 4 ani citeam ziare, iar intre 5 si 7 ani am vandut (fara ajutor) la consignatia noastra. Era singurul din cartier, iar bunica locuia in aceeasi casa, deci eram in siguranta. Asta pana cand mi-a fugit cineva cu un pachet de tigari neplatit. Toata lumea ma considera un geniu si ma vedeau viitor doctor (aspiratii mai inalte nu existau).

Am avut media generala 10 pana in clasa a 4-a cand invatatoarea mi-a dat un 9 la geografie. Am primit nota in ultima saptamana din an cu motivatia ca nu meritam 10 in acel trimestru deoarece uneori imi mai uit caietul de geografie acasa. Drept pentru care am avut media 9.97 si nu am primit coronita pe care cele doua colege de clasa, vecine de bloc cu invatatoarea mea, au primit-o. Eram oricum constient ca sunt cel mai destept copil din clasa si desi am intalnit nedreptatea, cred ca mi-a intarit increderea in mine. De atunci nu m-au mai interesat coronitele.

In gimnaziu, mediile mele se incadrau 8 si 9. M-am oprit din a mai avea 10 la orice si m-am concentrat pe lucrurile care ma interesau: Matematica, pentru ca mi se parea domeniul suprem, Istorie pentru ca era predata de diriginta si eram atasat de ea caci era un 'om frumos' si ne-a predat cu romantism acest domeniu (mereu o impresionam cu cunostinte, caci citeam toate manualele alternative), Fizica pentru ca avea aplicatii foarte practice si faceam o groaza de chestii mecanice cu tatal meu, si colegele de clasa pentru ca erau foarte simpatice. La engleza eram foarte bun, insa nu primul caci aveam niste colegi excelenti. La Franceza am devenit printre cei mai buni din clasa cand m-am indragostit de profesoara de douazeci si sase de ani. La limba romana eram cel mai bun la gramatica, dar scartaiam la literatura pentru ca nu reuseam sa deslusesc morala, simbolistica, temele si tematicile din poezie si proza. Care de altfel erau scrise de adulti si bineinteles care au trait in alte vremuri, in care scriitorii erau pasionati de codru, vorbeau despre dragoste din perspectiva cuiva care a trait-o, sau despre moarte din perspectiva cuiva care s-a gandit filosofic la asta.

In fine, nu am intrat la cel mai bun liceu pentru ca la examenul de capacitate, la primul test, cel de romana, m-au acuzat supraveghetoarele ca am lasat un semn pe foaie pentru a fi identificata lucrarea in faza de corectare. Circulau zvonuri ca unii au semne pentru corectori mituiti iar eu lasasem o pagina goala pentru a redacta 'Cererea' dupa ce terminam cu analiza operei, caci asa ma antrenasem in formatare pentru a fi estetica lucrarea). M-au pus sa rescriu tot pe noua foaie de examen, sub amenintarea ca voi fi dat afara din examen. Asta cu 30 de minute inainte de expirarea timpului. Am tremurat, am scris 20 de minute baliverne pe noile foi de examen si le-am predat ca fiind cele initiale. A mers, am luat 9.50 la romana. Insa cand am iesit afara si mi-am vazut mama, am izbucnit in plans si nu m-am oprit timp de o ora deoarece am trait tot timpul cu groaza ca voi sta un an acasa. Aveam 15 ani. Ar fi fost un dezastru pentru mine, dar si pentru ai mei. La probele urmatoare am clacat, la mate eram foarte pregatit, insa mi-a fost foarte frica si nu imi mai aminteam chestiuni elementare asa ca imi demonstram fiecare formula, verificam fiecare rezultat de doua ori (am luat 7.80). Media general 8.77, am intrat la al 3-lea liceu.

Liceul a fost perioada din viata in care cred ca am dobandit cele mai putine cunostinte (fete, distractii, petreceri, vedeam lumea doar la nivel estetic). Oscilam intre medii de 8 si 10 fara macar sa invat acasa. Profii erau niste mediocri excelenti, cu vreo 2 exceptii. Ca pedagogi, erau de toata jena. Am devenit rebel, enervant pentru profesori. In liceu era regula printre profesori sa nu existe corigente sau medii prea mici caci directorii doreau sa ridice prestigiul liceului. Drept pentru care in afara de matematica si fizica nu prea erau medii de 5 sau 6. Am copiat la mai toate materiile exceptand fizica si matematica deoarece mi-era rusine fata de acei profesori. Asta desi proful de mate chema cu forta elevi la meditatie, iar apoi ii asculta la tabla din exercitii pe care le invatau pe de rost si pe care nu le intelegeau... Era jenant sa te uiti la asa ceva. Nu o data le-am explicat exercitiile pe care le faceau la meditatie inainte de ora in care urmau sa fie ascultati. La sfarsitul clasei a 11-a m-am decis sa dau la cea mai 'tare' facultate din tara, Automatica si Calculatoare de la Politehnica Bucuresti. Devenisem o fire competitiva si imi doream sa fiu cel mai bun din clasa, din familie, etc. M-am meditat la mate si fizica cu profesori excelenti care te pregateau pentru nota 10. A venit bacul, la romana am copiat (9.50) partea de sinteza pentru ca nu eram capabil sa o fac de unul singur, iar de invatat pe de rost nu mai induram. La mate am dat la toata clasa (9.87) pentru ca m-au rugat supraveghetoarele, la fizica am dat-o putin in bara (8.90).

Am dat la facultate, am intrat cu 9.40 la Calculatoare, insa la repartitia locurilor din camine, mi-a spus un sef de camin ca e posibil sa nu primesc loc deoarece nu primeste toata lumea si cu media mea, e posibil sa raman pe dinafara. Atunci am facut cunostinta cu spaga. 300 de euro anual, deoarece tot eram amenintat ca nu stau 'pe bune' in camin si daca se afla, poate ma si exmatriculeaza. Am aflat mai apoi ca as fi primit fara probleme loc la camin din primul an. Facultatea a fost socul suprem. Planul era sa invat programare, pe care nu o studiasem in liceu, si m-am lovit de o armata de colegi care veneau de la profil mate-info, erau si destui olimpici nationali, internationali, ce mai.. Nivelul era foarte sus. Atunci am realizat cat de slab eram de fapt, obisnuit sa ma raportez la clasa mea, la liceul meu. Mi-am dezvoltat complexe. Profesorul de programare, la primul laborator mi-a spus ca nu am ce cauta acolo si ca mai bine ma duc la o fabrica de diplome (ex: Spiru), si asta pentru ca rugasem un coleg sa imi explice cum a procedat la un exercitiu, pentru ca habar am primit exercitii, nu indicatii. La intrebarea profului "de ce ai venit mai baiatule la facultatea asta daca tu nu stii deloc programare?" am raspuns: "sa invat!" (de altfel, examenul de admitere a fost de matematica si fizica). Ma rog, am avut restanta. Trec anii, stresul era imens, nu stiam ce voi face, restante peste restante, parintii renuntasera la orice asteptari, sperau doar sa imi gasesc un loc de munca dupa facultate.
Am aplicat la internship-uri in vara anului doi, am mers la zece interviuri, dar nu m-a acceptat nimeni pentru ca eram bata la programare. In vara anului trei trebuia neaparat sa lucrez pentru ca parintii mei nu mai aveau posibilitatea de a ma sustine financiar in Bucuresti. Norocul a fost ca in tot acest purgatoriu al rusinii de a fi un paria, aveam diverse interese, mult timp liber si internet la discretie. M-am jucat foarte mult pe calculator, insa am si studiat multe chestii practice care nu aveau legatura cu zona mea academica. Citeam despre oameni care schimbau lumea, care realizau lucruri senzationale, am descoperit TED.COM, am aflat ca universitatile din SUA au aceleasi cursuri ca ale noastre si erau puse video pe internet. Unele examene asa le-am trecut, la altele am copiat, la altele am avut noroc. Insa a fost greu, a fost o tortura sa invat lucruri care nu eram bun, care ma plictiseau teribil, la care nu reuseam nici macar sa fiu mediocru. Asa ca am zis ca trebuie sa incerc altceva. Nu o data m-am decis sa imi iau orice job gasesc si sa incep alta facultate. Eu mi-as fi dorit sa fac regie de film, dar era imposibil pentru ai mei sa imi finanteze acest vis.

Intr-un final, ajung in urma unui chestionar stufos ce testa tipul de gandire si creativitatea, la un internship la o companie de jocuri video, pe un domeniu despre care nu stiam nimic. Am aflat mai apoi ca am o gandire potrivita pentru acest tip de meserie, aceea de designer de jocuri. In principiu, eu trebuie sa gandesc cam ce trebuie sa experimenteze jucatorul in joc, ce trebuie sa facem ca sa realizam aceste experiente, emotii, apoi transmit asta mai departe echipei de programatori si graficieni. A fost intr-adevar salvarea mea. Mi se parea incredibil, chiar si acum ma mai minunez de norocul pe care l-am avut de a da peste acel anunt de internship. Dupa stagiul de practica m-au angajat si am terminat facultatea cu chiu cu vai. Se fac patru ani de cand lucrez in companie, sunt fericit, imi place la nebunie ceea ce fac, ma intretin singur si imi ajut si parintii a caror stare materiala s-a deteriorat in timp.

Am devenit un adult. Ma simt competent, sunt pasionat si asta imi aduce fericire. Vad mii de drumuri de explorat in sute de domenii si singurul regret este ca am doar timpul unei vieti. Si simt asta pentru ca am invatat cea mai importanta lectie de viata. Daca iti place ce faci, o sa devii bun la asta. Daca incerci sa faci ceva ce nu iti place, o sa te zbati toata viata pentru a deveni macar un mediocru in acel lucru.

Am inceput ca un copil precoce, cu timpul m-am indepartat de perceptia asta care a generat decat deceptii, am pierdut vremea in liceu, m-am lovit de depresie in facultate, am studiat lucruri care mi-au trezit interes, care m-au adus pe ramura profesionala curenta, iar in prezent caut cu straduinta directii noi in care sa ma dezvolt din placere. Abia astept sa am copiii mei, sa ii educ prin libertate, prin ghidare catre pasiuni, mai degraba, nu prin directionare spre domenii banoase sau care par de succes. Viata mea ar fi fost probabil complet diferita daca ramaneam premiantul clasei, sau daca as fi avut parinti intelectuali, sau daca as fi procedat altfel in diferite perioade ale vietii. Insa nu vreau sa aflu, deoarece pentru mine, cel care exista acum, nu exista o varianta mai buna de viata decat cea pe care o am. Bineinteles, am si dezamagiri, zone din viata care pot fi imbunatatite, nu sunt cel mai fericit om din lume, insa sunt incantat de alegerile pe care le-am facut de-a lungul vietii.

Asadar, poate povestea mea reuseste sa ajute pe cineva, sa ofere copiilor mai multa sustinere in cautarea pasiunilor si sa acorde mai multa incredere in capacitatea lor de a creste asa cum le este natural, chiar daca se vor lovi si ii va durea, caci acestea sunt cele mai bune lectii pe care le poti primi.

O opinie interesanta:
Scoala in Romania
adăugat de gabriel gabi la data de 14 Ianuarie 2014 03:01:54

     Sunt de acord ca sistemul de invatamant din Romania este destul de depasit si plin de oameni care nu au ce cauta in el, numiti pe criterii politice, pe nepotisme, sau profesori incompetenti. Dar in aceeasi masura consider ca parintii cei mai vinovati si ca in mare parte situatia in care se afla invatamantul li se datoreaza.

     Degeaba dati vina pe profesori, pe spagi, si alte criterii dar am avut ocazia si ca parinte si parte a unei familii in care soatia e profesoara de destul de multe impresii neplacute de la alti parinti. Eu nu am fost olimpic dar nici nu am desconsiderat scoala si profesorii cand eram elev pentru ca asa am fost educat. M-am bucurat de cei 12 ani de scoala si mai apoi si de facultate indiferent de cum erau profesori. Am avut materii preferate cu profesori exceptionali, datorita carora mi-am descoperit probabil afinitatea spre stiintele reale, dar si profesori mai slabi, sau mai putin interesati la a caror obiecte mi-am dat interesul doar sa trec clasa si atit. Am mai si copiat uneori daca acest lucru se permitea dar nu mi-am educat copii sa copie si nici nu as incuraja pe nimeni sa o faca. 

      Si revenind la parinti am auzit de nenumarate ori parinti care refuza sa accepe ca au copii problema, impertineti si care au impresia despre copii lor ca sunt niste mielusei genii pe care scoala ia stricat si nu educatia de acasa. Refuzam sa intelgem ca nu toti copii sunt olimpici, ca nu toti copii iau bacul cu 10 sau ca efectiv nu il iau deloc, ca trebuie sa incurajam copii sa aibe cei 7 ani de acasa (care daca au fost corect implementati nu au stricat nimanui), sa se bucure de scoala si daca nu au interesul sau capacitatea intelectuala necesara sa ii ghidam spre alte drumuri in viata care sa ii bucure. Ca terbuie sa iti respecti profesorii si colegi, ca nu trebuie sa te apuci de fumal la clasa a 2-a, ca nu trebuie sa injuri lucuri care conteaza mai mult decat 10 olimpiade si facultati terminate cu bani si realtii. 

     Cand tu ca parinte te duci la scoala si faci presiuni ca al tau plod prost si impertinent sa termine liceul cu 10 doar ca tu esti cineva, cand ii pui bani in plic unui profesor care are 800 de lei salariu si rate o droaie te faci vinovat de distrugerea sistemului. Asa ca nu va mai plangeti de profesori si faceti ceva in privinta voastra ca parinti si mai aopi veti schimba si sitemul.

     Copii nu sunt interesati de scoala cand vad ca X nu a citit o carte a luat bacul cu pile si ajunge in functii publice, sau castiga banii folosindu-se de influentele parintilor iar cei care invata raman muritori de foame.

Unii sunt multumiti:

Bine ca nu e premiant
adăugat de lazea cristina la data de 13 Ianuarie 2014 11:01:29

În primul rand, faptul ca parintii au fost sau nu olimpici e complet irelevant. Eu personal am ajuns la o olimpiada internationala, in timp ce sora-mea, nascuta si crescuta de aceiasi parinti, s-a chinuit sa ia bacul. Si am invatat la aceleasi scoli, cu aproape aceiasi profesori. Deci si ereditatea asta este relativa. Asadar, prima concluzie: desi tu, ca parinte, esti destept, trebuie sa accepti si posibilitatea ca urmasii sa nu se ridice la acelasi nivel. e dureros, dar adevarat.

În al doilea rând, acceptand posibilitatea ca invatatoarea fiicei dvs. sa nu fi fost o „spagara” nenorocita care cerea cadouri in schimbul calificativelor FB, este posibil ca, de fapt, copilul sa nu fi fost atat de bine pregatit. Sau, pur si simplu, sa nu ii fi placut anumite materii. Totusi, din experienta altora si din vizionarea unor cataloage aproximativ recente, am constatat ca e al naibii de greu sa iei bine sau insuficient sau mai stiu eu ce alte notatii de astea. La scoala generala se mai schimba treaba. Cum apar notele, cum sare toata lumea cu gura pe profesori ca ii traumatizeaza pe copii, ca ei, mititeii, au avut numai FB in primara si acuma impusca, vezi-doamne, si cate un 5 (pe care, cum altfel, nu il meritau).

Si apoi apare si treaba asta cu „spiritul”, cu „imaginatia”, cu „liberul arbitru” si toate celelalte. Am terminat de curand scoala, am avut si profesori comunisti, in sensul cel mai pur al cuvantului, si profesori geniali, si profesori mediocri sau mai rau. adica am terminat acelasi tip de scoala pe care o frecventeaza acum copiii dvs. Am invatat, m-am distrat cat cuprinde, am avut si timp si pentru lecturile personale si-am fost, multi ani la rand, premianta. Si culmea, am „supravietuit” atat de frumos, m-am format - zic eu - destul de bine si, cu siguranta, stiu sa gandesc si sa fac alegerile corecte. Fireste, in afara de mine si de alti cativa colegi, au existat si nenumarati altii care, chipurile, au fost „invinsi de sistem”. Dar acestia, pe cuvant de cercetas, nu de sistem au fost nenorociti, ci de familiile lor cu un orizont ingust sau de lipsurile financiare sau de cele intelectuale. Asa ca, zic eu, sa nu mai dam atata vina pe sistem, pe profesori, pe mai stiu eu cine, si sa ne mai uitam si la noi in ograda. S-ar putea sa nu meritam sa fim premianti si sa nu ne placa scoala pentru ca nu suntem facuti pentru asta. Nu trebuie sa devenim cu totii intelectuali.

P.S.: Sper ca acel comentariu din final legat de fiul dvs care inca de la clasa 0 a invatat sa copieze este ironic, refuz sa cred ca exista parinti cu scoala care considera ca a copia ceva „cu talent” in loc sa iti pui mintea la contributie este o solutie. Mai ales cand visul acestor parinti este sa isi vada copiii gandind liber.

Unii judeca asa (ca mai jos)... Eu nu le dau dreptate. Sistemul trebuie sa asigure educatia, indiferent de calitatea sau de imlicarea parintilor!

Putina reflectie!...
adăugat de Prodileanu Adrian la data de 13 Ianuarie 2014 09:01:59

Nu obisnuiesc sa raspund la subsolul articolelor, insa dat fiind faptul ca e vorba de "Dilema (Veche)", si vazand si primele comentarii la acesta, ma vad obligata sa reactionez, macar in calitate de profesoara (ne-spagara, la un liceu fara fite si care isi face totusi munca de ani buni, din vocatie), daca nu in calitate de om-adult (nici prea in varsta, nici prea tanara, ca sa nu stiu cum era si inainte  de '89),cult si educat (fosta olimpica in anii de scoala), si care traieste in aceasta Romanie asa cum o vedem toti.

Nu am copiii mei, dar imi petrec cel mai mult timp printre copii ajunsi adolescenti. Am clase cu elevi isteti si curiosi, la care pot sa fac ore moderne si atractive, asa cum am invatat la cursurile de specializare in strainatate. Din pacate, aceste clase sunt din ce in ce mai rare. In ultimii ani, poate doar cativa elevi dintr-o clasa intreaga...asa incat am ajuns sa apreciez situatiile cand cel putin un elev sau doi are o pregatire "basic" la limba engleza din anii anteriori, este obisnuit sa lucreze si acasa si familia lui se ocupa de el/ea/ei cel putin cat sa se vada ceea ce numim "cei sapte ani de acasa" care sa imi dea posibilitatea sa imi desfasor ora asa cum as dori...In fiecare inceput de clasa a IX-a la liceu, ma vad nevoita sa fac "alfabetizarea" si sa constat ca din ce in ce mai multi copii nu stiu sa se prezinte in limba engleza ("numele meu este.. si an atatia ani..)...Ok, mi se dau explicatii ca "doamna din generala" de la tara nu venea la ore", sau ca au "uitat", nu li s-au dat teme, ori ca pur si simplu nu le place engleza. Si incepem alfabetizarea. Le explic ca tema este obligatorie, fiindca orice lucru se face cu efort. Invatam impreuna in clasa...La ora urmatoare, cand le verific lucrul pentru acasa, surpriza...Si nu una placuta...Urmeaza munca ora de ora, pe cat posibil cu fiecare copil in parte, fiindca nu toata lumea invata la fel sau are "talent" pentru invatarea unei limbi straine. Vin notarile ritmice si testarile de parcurs, si cele finale. Din pacate, nu sunt mari diferente fata de inceput (cu surprizele placute care sunt exceptia, si nu regula). Copiii buni sunt laudati, celor mediocri le spun ca pot sa faca mai mult, iar cei slabi mai primesc o sansa de a promova. Daca totusi raman corigenti pe primul semestru, eu, "profa", ii cicalesc sau incurajez ca se pot mobiliza in semestrul al doilea, asa cum ar trebui sa faca si parintii lor acasa...

Si am ajuns la PARINTI...Ei bine, cei mai multi parinti nu isi aduc aminte ca au un copil la scoala decat cand afla ("cu stupoare"), despre rezultatele slabe ale copilului. Sau cand sunt chemati la scoala de catre doamna diriginta sa li se spuna despre copil ca a luat parte la o incaierare, sau ca a fost prins fumand in incinta scolii, ori de vreo altercatie cu vreun profesor. La fel, multi parinti vor fi uimiti ("cum, copilul meu e cel mai cuminte"0, insa cand dirigintele sau profesorul ii va privi in ochi si-i va intreba cat timp petrec cu copilul sau cat stau de vorba, apar ezitarile si eventualele raspunsuri "dar eu vin seara tarziu de la serviciu"...SI TOATE ASTEA LA PARINTII CARE SUNT INCA LANGA COPIII LOR. Pentru ca atunci cand eu, profesorul, observ probleme de comportament ale elevului, sau cand vreau sa iau legatura cu parintele pentru a-i semnala rezultatele slabe, de cele mai multe ori aflu ca parintele-adica ambii parinti! sunt plecati la munca pe undeva, iar copilul e in grija bunicii sau a matusii. Ei bine, toate astea se vad in felul de a fi al elevilor mei. Se vede lipsa de afectiune a familiilor, se vede lipsa de control si de aici apare tot ce nu am vrea sa vedem la copiii nostri: dezinteresul pentru scoala in general, vazuta ca o institutie inutila (ca oricum li se spune de mici acestor viitori oameni ca scoala nu foloseste la nimic, si vad si ei asta la televizor!), violenta, dependenta de tigari si de droguri...Acolo unde aflu lucrurile astea la timp, intervin si incerc macar sa imi atrag increderea micului om si sa il indrum ca pe un om mare. Insa in cele mai multe situatii este destul de tarziu si ma pot trezi cu replica sarcastica a deja tanarului/tinerei "nu va mai bagati dumneavoastra in viata mea, ca nu sunteti mama/ca pe mine nici mama nu ma controleaza"...Atunci am gustul cel mai amar si ma trezesc rumegand in minte toate astea ca si cum eu as fi mama  acelui copil ajuns adolescent..

Si da, in sistemul de "educatie" exista masiv spaga, managementul promovat politic, multe posturi obtinute prin spaga sau nepotism. Exista profesorul care obliga elevii la meditatii, sau care ia "cadouri" ca sa promoveze elevii slabi, ori pur si simplu profesorul dezinteresat sau incompetent care dicteaza din carte sau are orice alta ocupatie in afara de a-i educa pe micii oameni. Dar totusi, mai exista si oameni corecti! Aici este revolta mea de profesor si de om. Da, stiu ca veti spune ca unii ca mine sunt EXCEPTIA.

Iar acum am aceste intrebari. PENTRU DOAMNA MAMA CARE A SCRIS ASA DE FRUMOS AICI:

1. Dintre toti profesorii fetitei, (domnul de mate nu prea face ore, ca e diriginte, doamna de istorie dicteaza, cea de geografie nu vine la ore, ca e directoare, franceza i-a amenintat ca "nu-stiu-ce", muzica, desenul si religia dicteaza, chimia vorbeste la telefon, romana e ciudata si da teste din culegeri, iar la sport li se arunca o minge, desi "nu orice copil e caine, sa fuga dupa os"...)..deci, dintre toti profesorii fetitei, este vreunul PREGATIT, LA NIVELUL LOR, SIMPATIC SI CARE SA ISI FACA ORA? (Din proprie experienta, stiu ca atunci cand nu imi place de profesorii x, y, z, il/o iubesc tare mult pe t si aceea va fi "materia" mea preferata)  Nu?...

2. Stimata mama, cand ati aflat lucrurile acestea, v-ati facut timp sa mergeti la scoala si sa vorbiti (mai intai "frumos") cu acesti domni profesori? Sa aflati care este atitudinea lor? Ati stat de vorba cu doamnul diriginte? Sau cu domnul/doamna directoare, alta decat cea care preda  la clasa?

3. Ati vorbit cu alti parinti, sa va impartasiti parerile despre profesori? Sa va sfatuiti cum sa reactionati in situatii pe care le gasiti nedrepte pentru copilul dvs.?

4. Cat timp ati petrecut cu fetita sa o ajutati la invatat, mai ales daca atat dvs., cat si sotul aveti experienta olimpiadelor de toate felurile, asa cum sustineti? (In clasele primare, imi amintesc ca am luat note mici si eram obligati sa "tocim": faceam asta, apoi fugeam la mama mea sa-i "recit" lectia cat ea gatea sau spala..am detestat intotdeauna "tocitul", dar am apreciat ca mama si-a facut timp sa ma "asculte", iaar mai tarziu am facut tot posibilul sa nu invat mecanic, si am tinut sa demonstrez asta fata de alti colegi care memorau asa)

5. Daca ati fost la scoala intotdeauna si ati incercat sa vorbiti cu acesti profesori care nu-si fac datoria si ati observat ca atitudinea lor nu s-a schimbat, ATI RECLAMAT LUCRURILE ACESTEA MAI DEPARTE? Poate directorul scolii e corupt, poate inspectorii sunt corupti si nu vor scandal, dar in ultima instanta aveati presa. 

Daca nu ati facut aceste lucruri, din pacate, parerea mea de om este ca aveti profesorii pe care ii meritati. Si ca restul dascalilor vor fi din ce in ce mai rari. Si ca acei dascali rari simt ca sunt singuri.

Poate imi veti spune ca nu sunt mama si ca nu inteleg cum e sa nu ai timp pentru copiii tai. Am sa v-o dau exemplu pe mama mea, care m-a educat (intr-o familie modesta) si care si-a gasit mereu timp pentru mine ca prietena, dincolo de orele petrecute la serviciu sau de treburile casei. Pe de alta parte, eu (ca om si ca dascal) am mari strangeri de inima la gandul de a aduce pe lume un suflet asa cum este Romania de azi!

Poate imi veti spune ca invatatorul sau profesorul TREBUIE SA AIBA VOCATIE si sa iubeasca copiii indiferent de...si de...

SI ATUNCI, AM SA VA RASPUND:  PARINTELE TREBUIE SA ISI IUBEASCA COPILUL MAI PRESUS DE ORICE, DACA A HOTARAT SA IL ADUCA PE LUME. SI SA NU DEA VOIE SPAGARILOR SI CORUPTILOR SA-I TRANSFORME VIITORUL INTR-UN ESEC. 

Nu uitati ca sunteti voi, primii, cei care va formati copiii. Si ca sitemul corupt de educatie "vi" se datoreaza pentru ca l-ati lasat sa ajunga asa, prin lipsa voastra de reactie, asa cum sunt toate sistemele corupte din aceasta tara.

Si nu uitati ca e timpul sa treceti la FAPTE!