miercuri, 28 august 2019

Argument pentru UBI

.
Argument pentru un  proiect de lege

Societatea, în ansamblul ei, progresează într-un ritm de neimaginat în trecutul apropriat.

În ultimii 200 de ani sărăcia extremă a scăzut de la peste 95% din populația mondială, la sub 5%. Și asta în condițiile în care în 1820 - anul de la care începe statistica - populația mondială era de aproximativ 1 miliard, în timp ce acuma suntem peste 7 miliarde*.

Explicația faptului că omenirea este capabilă să producă bunuri și servicii suficiente pentru a suporta bunăstarea tuturor este avansul tehnologic din ultimele două secole. Mașinile, tot mai performante, lucrează pentru noi, calculatoarele au pătruns în toate domeniile de la producție la cercetare și proiectare, IoT - Internetul lucrurilor - se naște sub ochii noștri, iar roboții, într-un viitor care deja a început, lucrează în locul oamenilor în cele mai neașteptate domenii, de la construcția de mașini și a altor roboți, construcții de case și agricultură. Există deja sisteme de inteligență artificială care sunt capabile să pună diagnostice medicale mai precise decât medicii și altele care oferă consultații juridice mai bine decât o fac avocații.
Ca să ne dăm seama cât de repede progresează lucrurile, este suficient să amintim că în mai puțin de 30 de ani PIB-ul pe cap de locuitor (GDP PPP) a crescut de peste 3 ori - de la 5454 $ în 1990, la 16953 $ în 2017. Adică în ultimile 3 decenii, anii în care computerele și-au dat măsura valorii.

Totul pare a merge din bine spre mai bine și este perfect să fie așa.
Apare, însă, și un revers al medaliei. Chiar fără a idealiza rolul roboților și al mașinilor, nu este greu de prevăzut că în viitorul imediat omenirea se va confrunta cu o importantă criză a forței de muncă. Să ne gândim ce se întâmplă doar dacă dispar șoferii, înlocuiți de mașini care se conduc singure și vânzătoarele, care devin inutile în magazinele viitorului.
Previziunile pentru următorii ani, care iau în considerare aportul adus de munca roboților la economia mondială arată o capacitate de creștere exponențială a producției.
În aceste condiții, de creștere a productivității și a producției de bunuri și servicii cu o forță de muncă tot mai restrânsă numeric, trebuie să ne punem problema adminstrării problemelor sociale care vor apărea.
Cu alte cuvinte, dacă tot mai mulți oameni nu vor avea de lucru, nu vor avea bani să cumpere produse. Și atunci, pentru cine vor produce roboții? Cum se va descurca economia mondială?

Cred că o soluție este introducerea Indemnizației Universale de Bază (UBI - Universal Basic Income). Această indemnizație constă într-o sumă pe care o primește necondiționat fiecare cetățean al unei țări și nu este condiționată de angajarea sau nu la vreun loc de muncă.
Există locuri în care s-a experimentat introducerea indemnizației și rezultatele au fost excelente. Un efect neașteptat a fost că productivitatea de ansamblu în zonele respective a crescut în loc să scadă. Explicația poate fi că cetățenii pleacă de la job-urile în care nu se simt bine și sunt neproductivi și își caută, fără presiune financiară, locuri de muncă în care se simt bine și sunt mult mai productivi.

Pentru că această indemnizație presupune schimbări revoluționare la nivel economic și social, consider că se poate introduce treptat, cu o sumă simbolică, ce nu poate decât să crească.

Pentru acest lucru am scris următorul proiect de lege simplu și foarte ușor de acceptat și de aplicat.
Îl reiau și aici:


Proiect de lege pentru
Instituirea Indemnizației Universale de Bază (IUB)

Art. 1.
Fiecare cetățean al României, cu domiciliul în țară, are dreptul să primească Indemnizația Universală de Bază;

Art. 2.
Indemnizația se acordă în fiecare lună calendaristică și are valoarea inițială de 1 leu pe lună;

Art. 3.
Indemnizația Universală de Bază nu poate decât să crească;

Art. 4.
Indemnizația Universală de Bază nu poate fi suspendată sau diminuată prin nicio hotărâre a vreunui organism central sau local. O decizie de acest tip, poate fi luată doar prin referendum.


Câteva precizări care pot ajuta la editarea instrucțiunilor de aplicare:

- Sumele necesare vor fi asigurate inițial de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale și vor fi gestionate de Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială;
- Ulterior - în exercițiul financiar următor anului promulgării legii - se va constitui articol bugetar separat;
- Indemnizația se virează  fiecărui cetățean în cont bancar. Minorii sau persoanele în incapacitate de a ridica sumele, vor primi banii prin intermediul aparținătorilor;
- Ridicarea sumei se poate face numai de pe teritoriul României.


Proiectul poate fi preluat, exact în această formă sau modificat, cu menționarea și consultarea autorului, de către orice entitate politică doritoare să-l promoveze.

Publicat la 27 august, 2019
de Lupaescu Constantin
lupaescu at gmail dot com


*Pentru detalii puteți consulta https://ourworldindata.org/extreme-poverty



marți, 27 august 2019

Proiect de lege


Pentru


Instituirea Indemnizației Universale de Bază (IUB)


Art. 1.
Fiecare cetățean al României, cu domiciliul în țară, are dreptul să primească Indemnizația Universală de Bază;

Art. 2.
Indemnizația se acordă în fiecare lună calendaristică și are valoarea inițială de 1 leu pe lună;

Art. 3.
Indemnizația Universală de Bază nu poate decât să crească în valoare netă;

Art. 4 
Indemnizația Universală de Bază nu se impozitează și nu poate fi suspendată sau diminuată prin nicio hotărâre a vreunui organism central sau local. O decizie de acest tip, poate fi luată doar prin referendum.



Câteva precizări care pot ajuta la editarea instrucțiunilor de aplicare:

- Sumele necesare vor fi asigurate inițial de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale și vor fi gestionate de Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială;
- Ulterior - în exercițiul financiar următor anului promulgării legii - se va constitui articol bugetar separat;
- Indemnizația se virează  fiecărui cetățean în cont bancar. Minorii sau persoanele în incapacitate de a ridica sumele, vor primi banii prin intermediul aparținătorilor;
- Ridicarea sumei se poate face numai de pe teritoriul României.

Un scurt argument pentru această inițiativă pueți găsi aici.

Proiectul poate fi preluat, exact în această formă sau modificat, cu menționarea și consultarea autorului, de către orice entitate politică doritoare să-l promoveze.

Publicat la 27 august, 2019
de Lupaescu Constantin
lupaescu at gmail dot com

duminică, 25 august 2019

O listă

.
(alcătuită de mine)

Isus Cristos (0 AD – 32 AD)
Mahomed (571 AD - 632 AD)
Cristofor Columb (1451 – 1506)
Galileo Galilei (1564 - 1642)
Baruch Spinoza (1632-1677)
David Ricardo (1772 - 1823)
Karl Marx (1818 – 1883)
Georg Cantor (1845 - 1918)
Albert A. Michelson (1852 - 1931)
Heinrich Hertz (1857 - 1894)
Emile Durkheim (1858 - 1916)
Edmund Husserl (1859 - 1938)
Henri Bergson (1859 - 1941)
Hermann Minkowski (1864 -  1909)
Albert Einstein (1879 – 1955)
Max Born (1882 - 1970)
Leon Trotsky (1879-1940)
Emmy Noether (1882 - 1935)
Niels Bohr (1885 – 1962)
Sigmund Freud (1885 – 1939)
Ludwig Wittgenstein (1889 - 1951)
Boris Pasternak (1890 - 1960)
Norbert Wiener (1894 - 1964)
Herbert Marcuse (1898 - 1979)
Wolfgang Pauli (1900 - 1958)
Werner Heisenberg (1901 - 1976)
Alfred Tarski (1902 - 1983)
Erik Erikson (1902 - 1994)
Sir Karl Raimund Popper (1902 - 1994)
Abraham Maslow (1908 - 1970)
Claude Lévi-Strauss (1908 - 2009)
Milton Friedman (1912 – 2006)
Yehudi Menuhin (1916-1999)
Richard Feynman (1918 - 1988)
Thomas Kuhn (1922 - 1996)
Hilary Putnam (1926 - 2016)
Noam Chomsky (born 1928)
Jacques Derrida (1930 - 2004)
George Soros (1930 – )
Elizabeth Taylor (1932-2011)
Stanley Milgram (1933 - 1984)
Steven Weinberg (1933 - )
Dustin Hoffman (1937 – )
Bob Dylan (1941 - )
Robert (Bobby) Fischer (1943 - 2008)
Garry Kasparov (1963 - )
Sergey Brin - Founder of Google (1973 - )
Mark Zuckerberg - Facebook Founder (1984 - )

Nobel prize winners
Physics (55 prize winners, 26% of world total, 38% of US total)
Chemistry (36 prize winners, 20% of world total, 29% of US total)
Economics (32 prize winners, 40% of world total, 51% of US total)
Literature (15 prize winners, 13% of world total, 33% of US total)
Peace (9 prize winners, 8% of world total, 10% of US total)4
Physiology or Medicine (56 prize winners, 26% of world total, 38% of US total)

http://www.jinfo.org/index.html



marți, 20 august 2019

Relația mea cu sportul IX

.
Bicicleta

Am învățat ”să mă dau” cu bicicleta când aveam vreo 10 ani, cu o bicicletă a cuiva care venise la tata cu televizorul la reparat. Omul stătea în casă și eu mă dădeam cu bicicleta lui pe ulița din fața casei, vreo 30-40 m. Cred că cerusem voie. Inițial am învățat să merg pe o pedală – ca și cum ar fi fost trotinetă – activitate folositoare ca să înveți să-ți ții echilibrul.
Când treceam din clasa a VI-a spre a VII-a, părinții mei au plecat cu frate-miu la Venus. Era după accidentul lui și medicii au recomandat un sejur la mare. Banii atunci erau o problemă și vacanțele la mare erau scumpe; ăsta a fost unul din motivele pentru care nu m-au luat și pe mine. Cel de-al doile motiv a fost că mama era proiecționist cinematografic și dacă pleca trebuia să lase pe cineva în loc. Rula film în cinci zile pe săptămână: un film luni și marți și altul vineri, sâmbătă și duminică. Luam filmele de la poștă, veneau de la Marginea, le foloseam două trei zile, și apoi le expediam la Stulpicani. În afară de proiectarea filmului – o să povestesc mai multe despre asta altă dată – mă ocupam și cu ”încasarea” – luam banii și rupeam biletele – care costau 1,25 lei. Mama câștiga vreo 200 de lei pe lună pentru jobul de proiecționist și, pentru că m-a lăsat să mă ocup de asta toată vara, am adunat vreo 600 de lei. La banii ăștia au mai pus ai mei ceva și mi-am cumpărat prima mea bicicletă, un Tohan verde, de damă. A costat 713 lei. Asta era în 1975. Cu Tohanul eram pe stradă, undeva pe lângă Piață, mergeam spre bunica, când a trecut pe lângă mine o mașină de miliție – nu știu de unde venită, că nu era de pe la noi – și au strigat în megafon ”Copile, tu ai 14 ani?!” N-aveam decât 13 și m-am speriat rău, că de-aia și țin minte. Am coborât și am dus acasă bicicleta, de coarne, pe lângă ea.
Când eram într-a 10-a, ai mei mi-au cumpărat o semicursieră Sputnik, ediția a II-a, dacă se poate spune așa, cu o singură foaie pedalieră și cu 5 pinioane – deci cu 5 viteze. Erau bune tare semicursele alea, mai ales îmi plăcea ghidonul răsucit ca la profesioniști. Când mergeai cu viteză prindeai de jos, ca să stai cu capul în față, iar când voiai să mergi relaxat o țineai de sus. Cu bicicletele astea de acuma, mountain-bike, cu ghidonul drept, pur și simplu nu pot merge, așa mă dor mâinile din pricina poziției incomode. Pedalele aveau trape și puteam trage și în sus, lucru de mare importanță la drum lung, când pedalezi în forță.
Primul drum l-am făcut de la Suceava, de unde mi-am luat bicicleta, la Cacica că, ce mi-am zis eu, 35 de km sunt ca nimica. Greșeală mare! După ce am cumpărat bicicleta, am mers la cineva în Suceava și mi-am pus-o un pic la punct – strâns șuruburi, uns, etc. De cum am plecat de acolo, am luat-o printr-un cartier care atunci se construia – George Enescu – și pentru că era după ploaie am intrat într-o mocirlă de vreo 10-15cm și mi s-au umplut pinioanele și lanțul de noroi. S-a dus în trăsnet totă pregătirea bicicletei, care a început să mergă mult mai greu. Am făcut eu vreo jumătate de drum și apoi am văzut că un cauciuc mi-a ieșit de pe sârmă, pe vreo 15 cm și pe deasupra am mai tras și o sperietură. Totuși am ajuns acasă spre seară, după vreo 3-4 ore de efort. Cauciucul l-am cusut cu ață groasă și așa a mers bicicleta câteva mii de kilometri. Cusătura era bună și era cumva acoperită de jantă, că nici nu se vedea.
Al doilea drum mai lung l-am făcut împreună cu Mugurel Leonte în județul Botoșani, undeva aproape de graniță, cred că am făcut, cu totul, vreo 300km în câteva zile.
După admiterea la facultate, asta era în vara lui 81, am plecat împreună cu Mugurel și cu Cornel – și ei aveau cam același fel de biciclete – într-un tur de câteva sute de km. În prima noapte am dormit la Oglinzi, undeva lângă Târgu Neamț, la peste 80 km de casă. N-am crezut nici noi că o să fie așa de ușor să mergi 80 km în prima zi, mai ales că eram încărcați tare. Ne făcuserăm niște suporturi din lemn, care coborau pe lângă roată pe ambele părți, până la osie. Pe suporturile astea am putut să incărcăm o grămadă: cort de 6 persoane, cu antreu, de băgam noaptea și bicicletele înăuntru, pături, oale, haine, mâncare, și de toate cele de trebuință. La Oglinzi credeam că găsim o cabană și dormim o noapte, ca oamenii botezați, în pat. N-a fost să fie. Când am ajuns la cabană era pustiu. Ne-a întâmpinat cabanierul care zicea că acolo e tabără și noi am picat exact între două serii. Acuma mă gândesc că a fost mârlan, că putea să ne dea o cameră să dormim acolo. Ne-a mai și spus că este un urs prin zonă, ”dar e blând... nu face nimic”. Ne-am întins cortul la marginea pădurii și am dormit duși. Dimineața erau râmături de porc mistreț prin jurul cortului. Am aflat mai târziu că porcul mistreț este chiar mai periculos decât ursul. Eram înțepeniți de la somnul incomod, n-aveam saltele, făceam pat de cetină peste care întindeam o pătură, să nu ne impungă prea tare la coaste. Pe desupra mai era și frig ca naiba în cort. Am făcut un foc și ne-am pus de-un ceai. Aveam plante luate de-acasă, flori de tei și mentă. Când să-l strecurăm... ghinion: n-aveam strecurătoare (sâtișcă). Am băut ceaiul nestrecurat (nu-i bun!), apoi tot drumul am tot căutat să cumpărăm sâtișcă, ca un lait motiv al excursiei, și... tot n-am reușit. Am cumpărat-o-n ultima zi a excursiei, avem și o poză cu sâtișca pe post de mare trofeu. Cred că n-am apucat s-o folosim niciodată. Încă și acuma râdem ca proștii când vedem poza cu sâtișca.
Traseul a fost: Cacica – Tg. Neamț (Oglinzi) – Piatra Neamț – Bicaz – Cheile Bicazului – Lacu Roșu – Gheorghieni – Toplița – Durău – Coada Lacului – Vatra Dornei – Cacica; vreo 500 km. Era planificat să-l parcurgem în 15 zile, dar n-am prea avut ce face și am ajuns înapoi acasă în 12 zile, chiar de Sfânta Mărie. La Lacu Roșu am stat vreo  4 nopți și am dârdâit de frig. Dormeam îmbrăcați cu tot ce aveam, cu fesurile îndesate pe cap și încălțați cu picioarele în rucsace. Rucsacul îl legam strâns pe undeva sub genunchi. Acolo la Lacu Roșu am stat la o tejghea de bar 10 minute ca să primesc un pachet de Carpați. În spatele barului erau vreo două tipe și un tip, stăteau de vorbă, În afară de mine nu era niciun client, singura problemă era că eu creream în românește. Ceva similar s-a repetat în Gheorghieni unde am abordat câțiva localnici și n-am primit niciun răspuns, în nicio limbă. Parcă eram pe o planetă străină.
Legat de excursia aceasta, mai am de povestit o chesie interesantă, pentru că vreau să spun cât de proști/prost am fost. Eu eram cel mai slab fizic dintre cei trei, Mugurel, absolvent de liceu militar, era mult mai bine pregătit fizic, iar Cornel era cel mai zdravăn, făcuse atletism și avea corp atletic și sportul în sânge. Prin urmare cum ne-am gândit fraierii de noi: eu să merg în față, că dacă sunt cel mai slab să impun eu ritmul, Mugurel să meargă pe poziția a doua, iar Cornel, cel mai puternic, la urmă. Habar n-aveam că dacă mergi la coada plutonului practic te duc ceilalți în plasă. Poziția fruntașă este de departe cea mai grea. Și asta nu e doar o glumă, adică să nu crezi că ăla din spate trage doar 95% din cel din frunte, ci este muuult mai ușor. Cel din spate face maxim jumătate din efortul celui din frunte. Asta mai ales în cazul nostru, că aveam bagaje voluminoase fiecare,  în spate pe port-bagajele improvizate. Eu munceam de zor, iar cei din spate profitau de aerul mișcat de mine. Cornel practic nu avea ce pedala și tot striga la mine ”Hai băăă mai repede că nu mai rezist...!” și ieșea din când în când din spate, ne depășea și striga nervos ”Îmi bag picioarele, mă duc și eu să mă simt bine un pic!”. Dădea două ture și revenea în spate...  L-am înțeles mai târziu, când mi-am dat seama ce mult înseamnă să mergi în plasă.
A înțeles și el, un an mai târziu, după armată, când am făcut, în doiel și cu mine, o excursie la Iași. Am mers la jurământul fetelor. Spre deosebire de colegele de an, noi făceam un an de armată, nouă luni, mai precis, cam cât un an școlar. Prin urmare, când noi terminam armata ele terminau anul întâi de facultate. În anul acela, pe lângă cursuri, făceau un fel de militărie, o zi pe săptămână, și era treabă destul de serioasă, în sensul aveau uniformă, pe care o purtau în ziua aceea, aveau armă, și la sfârșitul anului depuneau jurământul, ca și soldații în termen. Ei, dar atunci știam ce înseamnă plasa. Cornel a mers în față și eu în spate. 180 km dus, apoi 180 km întors. M-am răzbunat. Și acuma, când mă vede, îmi zice: ”Te-am dus în plasă până la Iași și înapoi!” ”Sigur. Și eu te-am dus 500 km, toată excursia de după armată!”

Relația mea cu sportul VIII

.
Șahul

Am jucat șah de mic, învățat de tata. Prin clasa a VII-a am fost abonat la revista de șah și studiam deschideri și partide din revistă. Eram fascinat de unele partide și se întâmpla chiar să le învăț pe de rost ca să demonstrez prietenilor cât erau de frumoase. Mi-amintesc că era o partidă, pe care o reținusem sub denumirea de ”partida de aur” în care negrul sacrifică ambele turnuri și dama și reușește un mat spectaculos (cred că este Maczynski vs Wilfred Henry Pratten – Portsmouth, 1948). Ajunsesem să joc cam la nivel de categoria a III-a. Asta am constatat prin liceu, când m-am împrietenit cu un coleg, Cristescu Florin, care juca la categoria I. Acuma e antrenor de șah în Franța. De la el am cravata cu Albert Einstein. În generală jucam mai mult cu Marcel Teodorovici, un vecin cu 3 ani mai mare, și eram cam la fel de buni. De la el m-am pricopsit cu porecla ”Fifi”. Primul ”fi” venea de la Bobby Fischer – pe care îl admiram, desigur – iar cel de-al doilea de la ”filozof”. Era în perioada în care descoperisem în pod maualul de filozofie a lu tata și am rămas fascinat de problemele la care încerca filozofia să găsească răspuns. În vacanța mare de după clasa a VII-a, când am fost la mare cu părinții, am reușit să-i conving să-mi cumpere o carte de filozofie; era ”Materialismul dialectic” o carte groasă de-o palmă, din care n-am apucat să citesc mai mult de-un deget. Erau tot felul de chestii neinteresante pentru mine.
Dacă veni vorba de șah, vreau să spun, oricui ar fi interesat, că în facultate am descoperit un joc mult mai fascinant decât șahul, și anume Go. Este mai simplu ca reguli și mult mai complex în dezvoltarea jocului. O dovadă este și faptul că calculatorul a învins campionii de șah cu mult înainte de a putea învinge campionii la Go .

------------------

10 February 1996 - It is known for being the first computer chess-playing system to win both a chess game and a chess match against a reigning world champion under regular time controls. Deep Blue won its first game against a world champion on 10 February 1996, when it defeated Garry Kasparov in game one of a six-game match
In October 2015, the original AlphaGo became the first computer Go program to beat a human professional Go player without handicaps on a full-sized 19×19 board. In March 2016, it beat Lee Sedol in a five-game match, the first time a computer Go program has beaten a 9-dan professional without handicaps.

Relația mea cu sportul VII

.
Tenis de câmp

Începutul anilor 70 a însemnat celebritatea lui Năstase și a lui Țiriac. Tenisul era peste tot și copiii, desigur, jucau și ei. Nu am avut teren de tenis ca lumea dar improvizam pe unde puteam. Fileu împrumutam de la Salină și parcă era unul și la școală. Mi-au cumpărat ai mei o rachetă bună – a fost ceva peste 300 de lei – și apoi am mai cumpărat încă una, mai ieftină, ca să pot să joc cu cine vreau. Eu aduceam rachetele și mingile.
Tehnică am învățat dintr-o carte ilustrată pentru copii, scrisă de Ilie Năstase și cu desene de... Iurie Darie. Deși renumit ca actor, bărbat frumos, talentul de desenator al lui Iurie Darie era extraordinar. L-am văzut și la televizor desenând, în direct. Avea o siguranță fenomenală și-i ieșea orice. Îmi pare foarte rău că nu mai am cartea aceea și mai ales îmi pare rău după acele desene.
La tenis eram deosebit de sprinten. Mi-amintesc că, într-o perioadă, pur și simplu nu era nicio minge pe care să n-o pot ajunge. În liceu n-am mai fost chiar așa de sprinten – jucam cu colegul meu de bancă duminica, Mihai Iftimi. Eram de valori cam egale.
Mai târziu, după 90, am jucat cu un vecin care mă domina în primul rând prin forță. Lovea mingea cu mai multă putere decât mine iar sprinteneala mea, serios diminuată, nu mai făcea față la viteza mingilor sale.
Acuma mai joc singur, la perete, din când în când, ca să mai transpir câte un pic si să-mi exersez mișcările de torsiune pentru trup. Îmi place peretele, joacă exact în ritmul meu.

Tenisul de masă

Ping-pong-ul a fost și a rămas unul din sporturile mele favorite. În căminul cultural, chiar lângă sala de cinematograf – undeva în spatele ecranului – era o cameră cu o masă de tenis și seară de seară se adunau acolo mai tineri sau mai bătrâni la tenis de masă. Se juca ”cel mai bun rămâne la masă”, set mare (până la 21). Nu eram prea bun și de asta ajungeam mai greu la masă, de câte două-trei ori pe seară. Dar când am mai crescut, cam prin liceu, am putut să luăm cheia cu câte un prieten și să jucăm pe săturate. Atunci am început să joc mai bine. La liceu mi-amintesc că am fost și la clubul de tenis unde am jucat cu minge și paletă noi și pe o masă profi. Nu pot să uit senzația de minge care se lipește de paletă. Loveam de sub masă, cu efect și mingile mergeau exact unde voiam.
Joc și acum la nivelul de amator avizat, aș spune. Am jucat și cu profesioniști – de-ăia care au participat la campionate naționale – și desigur că nu sunt la nivelul lor.

Popice
La ștrand era o pistă de popice cu bile de lemn. Mai jucam din când în când, dar bilele, vreo 3, erau cam ovaleși mergeau mai mult pe unde voiau ele decât unde le aruncai tu. Dar cel mai enervant lucru era ca nu exista jgheab lateral, pe care să se întoarcă bila, și după fiecare 2-3 aruncări trebuia să mergi la masă să le recuperezi.

Relația mea cu sportul VI

.
Handbal

În clasa a VII-a venit la noi la școală un profesor de sport absolvent de IEFS. Specialitatea lui era handbalul așa că mai mult ne-a învățat handbal. De la ore de teorie și până la tot felul de trucuri practice. Făceam săritura la perfecție, specialitatea mea fiind o săritură cu pas adăugat. Ne descurcam bine cu suveica și reușeam să o folosim în meciuri. Am și jucat cu echipa școlii în ceva campionat școlar local, cu câteva sate învecinate.

Baschet

Baschet am jucat în liceu, pentru că era la modă, și un pic în facultate. Mi-amintesc că ajunsesem, la un moment dat, parcă prin clasa a XI-a, să fac aparte din echipa liceului, formată din 4 elevi. Partea curioasă este că ceilalți 3 colegi de echipă aveau unl 8 ani de baschet și doi aveau câte 4 ani. Eu doar mă descurcam foarte bine, fără antrenamente. Aveam un extraordinar simț al coșului. Într-un meci am reușit să amuțesc sala dând un coș cu spatele de la aproape mijlocul terenului. Am auzit exclamații din public: ”Așa ceva nu se poate, nu cred!” Nu mi-a ieși și a adoua oară, ce credeați?

Volei

Tot în liceu am jucat și un pic de volei, dar nu mi-a plăcut, după cum nu-mi place nici acum, din pricina faptului că mă dureau mâinile în locul de impact cu mingea. Probabil că nu aveam tehnică, sau poate că trebuie să neglijezi durerea și până la urmă te obișnuiești.

Relația mea cu sportul V

.
Atletism

Prin clasa a VI-a am făcut sportul cu profesorul de istorie și geografie, Spânu. El se pricepea la atletism de toate felurile și, profitând de baza materială onorabilă a școlii, ne-a învățat câte ceva. Știu că mi-a plăcut să arunc sulița și aveam tehnică bună. Știam, spre exemplu, să imprim, cu degetul mic, mișcare de rotație suliței astfel încât să rămână stabilă pe traiectorie, știam să o arunc în unghi potrivit ca să plutească la început ca o aripă de avion apoi să se înfigă în pământ la 30 de grade.
Ne-a învâțat să aruncăm discul și știu că mă descurcam foarte bine cu pașii pe care trebuia să-i fac ca să mă rotesc în piruetă tot mai repede și să arunc discul în unghi potrivit, împrimându-i, tot cu degetul mic, mișcarea de rotație necesară ca să plutească cât mai departe. Știam să arunc și greutatea, de la gât, cu pași corespunzători.
Am mai făcut sărituri, la groapă, triplu salt – unde îmi ieșeau pașii bine și de pe loc și săritura în înălțime, dar n-am exersat prea mult, doar așa, de câteva ori, cât să prindem tehnicile. În înălțime am făcut doar rostogolire ventrală și știu că mă cam încurcam la pași, mai precis mi-era dificil să găsesc exact locul unde să fac bătaia.
Alergam bine la viteză și, în facultate, am învățat de la un coleg mai mare să fac ”ruperea”. Pe la mijlocul distanței (de 50 sau 100 m) începi să dai din mâini cu o frecvență ușor mai mare decât cea cu care se mișcă picioarele. Observi că și picioarele se iau după mâini și senzația este că te tragi cu mâinile. Asta îți dă impulsul necesar și energia să rupi ritmul, să te autodepășești și, de ce nu, să-i depășești pe cei care aleargă umăr la umăr cu tine.

Relația mea cu sportul IV

.
Sporturile de iarnă

Ca orice copil, am iubit nespus să alunec pe zăpadă. De mic am avut sanie și spre bucuria mea, ulița de lângă casă, fiind în pantă, se transforma iarna într-o pistă acceptabilă. Era distracție mare, uneori mergeam pe alte ulițe, mai lungi și ne dădeam cu sania ore întregi, uneori rămânând mult după ce se însera.
Moșu se ocupa să am sanie (și încă multe altele). Pe vremea aceea, sania ți-o făcea vreun meșter sudor din fier beton cu șine, de obicei, din țevi de jumate de țol. Deasupra, unde pui fundul, erau câteva scândurele. Sania mea avea 4. Era o sanie bună.
Moșu a făcut armata și războiul (al II-lea) la vânători de munte și era un bun schior. El mi-a făcut prima dată o pereche de schiuri, când cred că încă nu eram la școală. Erau doar în față (partea din spatele legăturilor lipsea) pentru că moșu zicea că dacă cazi pe spate partea aceea a schiurilor te jenează – deci erau făcute pentru căzut! Legăturile mi le făcuse din ceva fășii de cauciuc destul de groase și puternice. A doua pereche de schiuri, când am mai crescut, cred că tot el mi-a făcut-o. Apoi am avut mai multe perechi de schiuri, dar niciuna ”cumpărată” – adică confecționată profesionist. Principala problemă a schiurilor hand-made a fost că nu aveam legături suficient de bune încât să poți mișca piciorul și să se miște și schiul. La schiurile mele piciorul întotdeauna s-a mișcat cam independent de schi. Asta făcea alunecarea deosebit de dificilă. Și așa m-am dat pe coclauri, în timpul școlii generale, cu schiuri din acelea care, de fapt, erau de nestăpânit. Nici măcar nu știam ce înseamnă să ai legături bune, care să-ți tină piciorul solidar cu schiul. Prima dată am luat o pereche bună în picioare în iarna 91-92, deci la vreo 15 ani distanță și am rămas uimit de cât de bine reușesc să stau pe schiuri. Se pare că obiceiul de a schia nu se uită iar antrenamentul pe care l-am făcut chinuindu-mă cu schiuri manufacturate, mi-a prins bine. N-am mai schiat, dar știu că aș putea aluneca decent și acum.
La fel cu patinele. Prima mea pereche a fost din lemn, făcută tot de moșu. Patina era o scândurică verticală groasă de peste 1 cm, care avea pe partea alunecătoare o fâșie de tablă. Mai avea niște bucăți din lemn transversale pe care călcam și care foloseau și pentru legarea, cu sfoară, de picior. Știu că n-am patinat prea mult cu patinele acelea și pentru că nu prea mergeau și pentru că au apărut patinele de cumpărat, fără încălțare, care se prindeau de bocanc cu niște gheare care se strângeau cu o cheie. Era nevoie să ai bocanci cu talpa tare, ceea ce nu prea era valabil la mine, Uneori talpa era de cauciuc și patinele mai mult o distrugeau. Și așa am învățat să patinez.
Cu rablele acelea de patine, care se țineau precar în picioare, ne improvizam crose și jucam hochei pe un iaz de undeva din apropiere de bunicu. Nu pot să spun că mă pricep la hochei, dar am pomenit treaba asta pentru că vreau să subliniez satisfacția extraordinară pe care o aveam când jucam hochei. Acesta este motivul care mă face să afirm că hocheiul este mult mai plăcut de jucat decât de privit. O senzație asemănătoare am avut-o la cele câteva încercări de a juca rugby. Plăcerea împingerii n-o poți simți decât acolo, umăr la umăr, în grămadă.
Am mai fost, când eram în liceu, la patinoar, unde am putut să închiriez patine de calitate bună, cu bocanc solidar, dar nu s-a întâmplat decât de câteva ori, spre deosebire de unii colegi care erau abonați la patinoar. După liceu n-am mai patinat, dar am pus din nou patinele în picioare, după vreo 35 de ani și am constatat, ca și în cazul schiului, că nu mă fac de rușine! Deși nu pot să spun că știu să alunec foarte bine, n-am căzut niciodată.

Relația mea cu sportul III

.
Înotul

A fost probabil cea mai mare pasiune a mea. Pot să spun că am crescut la ștrand – la Cacica era și atunci un ștrand cu apă sărată. Aveam voie să stau 4 ore, de la 10 la 14 sau de la 11 la 15. N-aveam ceas, dar la 14 și la 15 se auzea sirena salinei – care era chiar lângă ștrand. Eram în apă non-stop.  Mergeam în fugă până acolo, mă dezbrăcam în grabă, puneam hainele în cabină – la un loc cu alții – apoi bâldâbâc! Înotam 4 ore și, când auzeam sirena, ieșeam din apă, mă clăteam sumar la dușul cu apă dulce și rece, mă îmbrăcam pe jumătate ud și porneam spre casă.
 Am învățat singur să înot, cred că pe când treceam din clasa a 2-a într-a 3-a. Nu era prea greu, fiind în apă sărată, dar am avut nevoie de ceva curaj și de un pic mai multă perseverență până să mă avânt în bazinul mare, cel pentru adulți. Ștrandul avea trei bazine. Unul pentru copiii mici, unde apa ți-ajungea abia până la genunchi, unul mijlociu, în care apa începea de la genunchi și, pe măsură ce avansai, ți-ajungea cam până la piept și bazinul mare, în care apa îmi trecea bine peste cap, deși într-un colț, unde era mai puțin adâncă, cred că avea nu mai mult de 1,7m. În ziua aceea am stat în apă cam vreo 5 ore. Am ajuns acasă pe la 16 și eram vânăt de la apa nu foarte caldă. Nu m-a certat mama prea tare pentru că s-a cam speriat de cum arătam și i-am și zis mândru că am învățat să înot. Mi-a întins o pătură, pe o bancă la soare, și m-a pus să stau acolo, să mă încălzesc. Mi-amintesc cu nostalgie momentele acelea în care ajungeam acasă obosit și flămând și mâncam toate cele ce găseam prin casă, dar parcă cel mai bun lucru era pâinea cu salată de roșii, cu ceapă și ulei, știți voi...
Atât de mult îmi plăcea să mă bălăcesc încât, într-o vreme, îmi puneam problema dacă n-aș putea să devin amfibiu. Ideea probabil mi-a venit de la serialul ”Omul din Atlantis” cu Patrick Duffy, care se difuza la TV când eram prin clasa a VIII-a.
Din punct de vedere al înotului, cea mai neplăcută experiență am avut-o la mare când am fost în tabăra de la Năvodari, în vara lui 72, treceam din clasa a 3-a într-a 4-a. A fost prima dată când am văzut Marea Neagră. Ne duceau încolonați peste tot și pe plajă ne puneau să... facem plajă! Adică să stăm ca broaștele la soare. Era ceva de neconceput pentru mine, să fie atâta amar de apă lângă tine și tu să stai pe nisip, să te prăjești la soare. Ne întorceau la comandă, de e o parte pe alta, ca să nu ne ardem prea tare. Chair mi-amintesc că întro zi am adormit și m-am prăjit prea tare pe o parte. Când m-a trezit mi s-a făcut rău de tot și am leșinat. Probabil că făcusem o insolație de toată frumusețea. Știu că am ajuns la cabinetul medical, dar altceva nu-mi mai amintesc.
În apă ne băgau de două ori pe zi câte 10 minute, cu cordon – cei mari se țineau de mână făcând un cordon și în interiorul cordonului de bălăceau cei mici. Asta era tot. Mi s-a părut strigător la cer așa un tratament de- am zis că nu mai merg în tabără la mare. Ei, anul următor am fost la Slănic Prahova, la munte, și apoi iarăși la mare, la Costinești-Constanța. Pe vremea aceea o tabără ținea două săptămâni, adică 12-14 zile.  Dar mai demult, o vacanță serioasă, undeva într-o stațiune, ținea 3 săptămâni, cam cât un concediu. De atunci și până în zilele nostre, sejururile s-au tot scurtat, acuma sunt de 5 zile. Ce-i aia? Nici nu-ți trece diareea și tre’ să pleci acasă!
Am ajuns la mare, împreună cu părinții, în vara lui 76 – treceam pe-a VIII-a, la Venus. Atunci m-am răzbunat: am plecat ”în larg”. De fapt am ieșit binișor dincolo de geamandură și am înotat paralel cu țărmul, pe săturate. Marea era liniștită și am ajuns, la un moment dat, lângă o saltea pe care era un cuplu. S-au uitat cu multă îngrijorare la mine pentru că eram cam departe de țărm și m-au întrebat dacă nu vreau să mă țin de saltea, să mă odihnesc puțin. Ce odihnă dom’ne?! Simțeam că sunt în stare să să traversez marea...
Mi-a plăcut foarte mult, și-mi place încă, să sar în apă. Dacă merg la ștrand sau la piscină și nu pot sări, parcă mă duc degeaba. În liceu fiind am făcut o greșeală: m-am dus la un ștrand care avea trambulină olimpică și am încercat să sar ”cap” de la trambulina de 3m. Problema este că intram greșit în apă. În loc să mă ghemuiesc la intrare, mă frângeam pe spate. Am sărit de mai multe ori și mi-am forțat nepermis de mult coloana în zona lombară. Știu că se înroșise zona și mă durea.  Cred că asta a dus la o tasare suplimentară a coloanei în acea zonă și în 2006, când am avut meningită și a trebuit să mi se facă puncție lombară, a fost destul de dificil de pătruns, printre vertebre, cu acul în coloană.
Înotam în orice stil, dar preferam, desigur, craul.  Din punct de vedere al tehnicii, deși înotam – și încă mai înot – elegant, mi-a lipsit totuși tehnica pe care o dobândești dacă te îndrumă un profesionist. În primul rând obișnuiesc să înot cu capul sus, deasupra apei, meteahnă dobândită de la apa sărată care te menține mai sus. Pot să înot cu capul sub apă, dar nu sunt obișnuit să expir în apă și asta mă cam obosește – pentru că trebuie să și expir și să și inspir cât capul este sus.
M-am simțit perfect în apă întotdeauna și am rămas un mare fan al înotului doar că mi-am pierdut mult rezistența. Mai mult decât sunt dispus să accept. După 25m de craul încep să respir greu și scot limba de un cot. Dacă merg la piscină – acum, la 57 de ani – pot să fac, într-o oră, cam 1km, dar după aceea e bine să fac pauză vreo două zile dacă vreau să repet performanța.