"Îmi cauzează"

Este foarte răspândită opinia conform căreia locuţiunea prepoziţională "din cauza" ar avea o conotaţie negativă. Îmi pare rău, dar nu subscriu...
Pentru a-mi argumenta opinia, vă invit doar să citiţi ce scriu dicţionarele limbii române. Mai jos, am cules – folosindu-mă de www.dexonline.ro – definiţii din câteva dicţionare.
Observaţi pe undeva această conotaţie negativă?
Acest sens – repet, incorect în opinia mea – atribuit lui "cauză", ajunge să-l facă a fi folosit de sine stătător, în exprimări de genul "nu mănânc sărat pentru că îmi cauzează..."
Acest sens vine, mai mult ca sigur, de la sinonimul "datorată" care are o uşoară conotaţie pozitivă. Dar acest fapt consider că nu ar trebui să altereze sensul lui "cauză".


De ce am face această distincţie? Nu-i văd rostul. Ce folos avem să încărcăm relaţia cauză-efect cu distincţia dintre bine şi rău? Era ceva ce nu se putea înţelege înainte şi acuma discursul devine mai limpede? În opinia mea, nu facem decât să introducem o complicaţie inutilă în limbă. Punem vorbitorul de limbă română - şi aşa greu încercat - să mai stea să se gândească şi la parte filozofică a discursului. Unde mai pui că binele şi răul sunt noţiuni foarte greu de definit. Ceea ce este bine pentru cineva poate să fie rău pentru altcineva; sau poate să fie neutru.
Dacă plouă e bine sau e rău? Păi uneori e bine, pentru agricultori, este cu siguranţă rău pentru fata de la meteo care avea de gând să plece în excursie şi este iarăşi bine pentru buruiana care creşte, în ciuda gospodinei care trebuie să o plivească...


Mai jos găsiţi câteva opinii – foarte avizate, de altfel – legate de felul în care trebuie folosite prepoziţia "datorită" şi locuţiunea "din cauză".
Deşi am un deosebit respect pentru inteligenţa şi profesionalismul maestrului George Pruteanu, de data aceasta îmi permit să mă delimitez de puctul de vedere al domniei sale.

Iată un articol preluat de pe www.avocat.net.

<început  de preluare>
Potrivit unei analize gramaticale facute de George Pruteanu, diferenta dintre cele doua constructii ar fi urmatoarea: ”din punctul de vedere al celui ce cuvanta, "datorita" trebuie sa fie legat de un efect favorabil, placut, convenabil, in timp ce "din cauza", de unul negativ, nemultumitor, defavorabil.

DATORITA:
Datorita lui, am reusit sa invat pentru acest examen.
DATORITA  alcoolului, a ajuns cu masina in sant. - varianta gresita
Din cauza alcoolului, a ajuns cu masina in sant. - varianta corecta

DIN CAUZA:
Din cauza ei, n-am ajuns la timp la gara.
DIN CAUZA: Din cauza vremii insorite, au iesit pepeni gustosi. - varianta gresita
Datorita vremii insorite, au iesit pepeni gustosi. - varianta corecta
DATORITA: O scoatem la capat, datorita bunului simt al poporului roman.
DIN CAUZA Multe lucruri merg prost din cauza coruptiei.

Citat din analiza lui George Pruteanu:

Sa stam citeva clipe aici: daca am spune: "Multe lucruri merg prost datorita coruptiei", propozitia ar avea, in esenta, ceva absurd: ca si cum ar trebui sa fim recunoscatori coruptiei ca ne-a ajutat sa ne ducem de ripa. E drept, sunt posibile contexte in care e corecta folosirea lui "datorita" (care e sinonim cu "gratie" sau cu "multumita"), desi efectul a fost negativ: e vorba de contexte ironice, sarcastice, batjocoritoare: Multam, stimabile, datorita dumitale sunt in halul asta! Adica, ce mai: iti sunt profund indatorat pentru cite rele mi-ai facut!
In toate exemplele pe care le-am dat, "din cauza" este echivalent (deci poate fi inlocuit) cu "din pricina". La rindul sau, "datorita" poate fi substituit prin "gratie" sau "multumita". Exista, va spuneam acum citeva minutele, si situatii cind diferenta dintre cele doua posibilitati dispare. E vorba de acele imprejurari, de acele enunturi in care subiectivitatea celui care vorbeste nu are nici un amestec, acelea in care este exclusa logic vreo participare sufleteasca. In genere, intr-o asemenea postura se afla adevarurile stiintifice: "DIN CAUZA atractiei universale descoperite de Newton, corpurile ceresti au orbite previzibile" sau "DATORITA atractiei universale, corpurile ceresti au orbite previzibile" - este exact acelasi lucru. Sau: Apa se evapora datorita caldurii / Apa se evapora din cauza caldurii - cele doua propozitii sunt in mod egal corecte.
In concluzie: daca efectul, rezultatul este din punctul nostru de vedere unul BUN, vom folosi "datorita"; daca este unul RAU, vom folosi "din cauza".

datorita / din cauza / din pricina
Narcisa Forascu, in lucrarea “Dificultati gramaticale ale limbii romane” explica pe larg intelesul constructiilor mentionate mai sus:
1. Datorita este o prepozitie care impune cazul dativ ca si multumita si gratie, ajutand la exprimarea unui raport instrumental:
ex: Aceasta ocazie am avut-o datorita persoanei pe care am intalnit-o.
2. Din cauza si din pricina sunt locutiuni prepozitionale, cu statut controversat, mai putin gramaticalizate, care cer, de asemenea, cazul genitiv:
ex: Am ratat ocazia din cauza/din pricina persoanei pe care am intalnit-o.
Daca efectul cauzei exprimate cu ajutorul lui datorita este pozitiv, atunci utilizarea acestei prepozitii este corecta. In cazul in care efectul este negativ, este nerecomandata utilizarea lui datorita, forma corecta fiind din cauza:
*Am esuat datorita stresului. - varianta gresita
Am esuat din cauza stresului -varianta corecta

<sfârşit  de preluare>

Şi iată ce spun dicţionarele

CÁUZĂ, cauze, s. f. 1. Fenomen sau complex de fenomene care precedă și, în condiții determinate, provoacă apariția altui fenomen, denumit efect, căruia îi servește ca punct de plecare; motiv. 2. Problemă socială care interesează o colectivitate largă de oameni și pentru a cărei apărare și punere în valoare se duce o luptă susținută. Cauza păcii. ◊ Expr. În cunoștință de cauză = cunoscând bine chestiunile despre care este vorba. A face cauză comună (cu cineva) = a-și uni interesele (cu ale altuia). ♦ Motiv, rațiune. 3. (Jur.) Proces, pricină. ♦ Expr. A avea câștig de cauză = a i se da cuiva dreptate (într-o dispută etc.; a câștiga, a învinge. A da (cuiva) câștig de cauză = (despre un organ de jurisdicție) a se pronunța în favoarea uneia dintre părțile aflate în proces. (A fi) în cauză = (a fi) interesat, implicat într-o chestiune. A pleda cauza cuiva = a apăra interesele cuiva. [Pr.: ca-u-] – Din lat. causa, fr. cause.
Sursa: DEX '98

CÁUZĂ ~e f. 1) Fenomen care provoacă sau determină apariția efectului; motiv; temei; pricină. ~ principală. ~ obiectivă. 2) jur. Acțiune pentru care cineva apare în fața judecății; proces. ◊ A avea câștig de ~ a câștiga un proces judiciar. A (nu) fi în ~ a (nu) fi implicat într-o acțiune. 3) Problemă socială, de mare importanță, care preocupă o colectivitate de oameni și pentru a cărei apărare se duce o luptă. ~a păcii. [G.-D. cauzei; Sil. ca-u-] /causa, fr. cause
Sursa: NODEX

CÁUZĂ s. f. 1. ceea ce determină apariția unui fenomen, a unei întâmplări; fenomen care provoacă, în anumite condiții, apariția altui fenomen. 2. problemă socială de mare importanță, care preocupă o colectivitate largă de oameni. ♦ în cunoștință de ~ = cunoscând bine problema despre care este vorba; a face ~ comună = a lupta împreună (cu alții) pentru aceeași cauză. ◊ motiv, rațiune. 3. (jur.) pricină, proces. ♦ a avea câștig de ~ = a câștiga. (< lat., it. causa, după fr. cause)
Sursa: MDN

CÁUZĂ s.f. 1. Ceea ce determină, provoacă apariția unui fenomen, a unei întâmplări; fenomen care provoacă în anumite condiții apariția altui fenomen. 2. Problemă socială de mare importanță, care preocupă o colectivitate largă de oameni și pentru a cărei apărare și punere în valoare se duce o luptă susținută. ◊ În cunoștință de cauză = cunoscând bine problema despre care este vorba. ♦ Motiv, rațiune. 3. (Jur.) Pricină, proces. ◊ A avea câștig de cauză = a câștiga. [Pron. ca-u-. / < lat., it. causa, cf. fr. cause].
Sursa: DN

CÁUZĂ, cauze, s. f. 1. Fenomen care precedă și, în condiții determinate, provoacă apariția altui fenomen, căruia îi servește ca punct de plecare; pricină, motiv. 2. Problemă socială care interesează o colectivitate largă de oameni și pentru a cărei apărare și punere în valoare se duce o luptă susținută. Cauza păcii. ◊ Expr. În cunoștință de cauză = cunoscând bine chestiunile despre care este vorba. A face cauză comună (cu cineva) = a-și uni interesele (cu ale altuia). 3. (Jur.) Proces. ◊ Expr. A avea câștig de cauză = a câștiga, a învinge. A da (cuiva) câștig de cauză = a se pronunța în favoarea cuiva. A pleda cauza cuiva = a apăra interesele cuiva. [Pr.: ca-u-] – Lat. lit. causa (fr. cause).
Sursa: DLRM

cáuză (cáuze), s. f. – 1. Motiv. – 2. Proces, pricină. Lat. causa (sec. XIX). – Der. cauza, vb. (a pricinui, a produce), din lat. causare; cauzal, adj., din lat. causalis; căuzaș, s. m. (partizan, revoluționar), cuvinte folosite mai ales în 1848; cauzativ, adj., din lat. causativus.
Sursa: DER

CÁUZĂ s. 1. considerent, mobil, motiv, pricină, prilej, rațiune, temei, (înv. și pop.), cuvânt, (pop.) noimă, price, (înv.) cap, obiect, povod, rezon, (fig.) izvor, sămânță. (~ care explică producerea unui fenomen.) 2. obârșie, origine, (fig.) izvor, mamă. (~ tuturor succeselor e ...) 3. obiectiv, scop, țel, țintă, (înv.) pricină. (Luptă pentru nobila ~ a independenței.) 4. v. proces.
Sursa: Sinonime

CAUZÁ, cauzez, vb. I. Tranz. A fi cauza unei întâmplări; a pricinui, a produce. [Pr.: ca-u-] – Din fr. causer, it. causare.
Sursa: DEX '98

A CAUZÁ ~éz tranz. A face să se producă; a provoca; a pricinui; a aduce; a produce. [Sil. ca-u-] /causer
Sursa: NODEX

CAUZÁ vb. tr. a pricinui, a produce, a determina. (< fr. causer, lat. causari)
Sursa: MDN

CAUZÁ vb. I. tr. A fi cauza unui fenomen, a unei întâmplări etc.; a pricinui, a produce. [Pron. ca-u-. / < it. causare].
Sursa: DN

CAUZÁ, cauzez, vb. I. Tranz. A fi cauza unei întâmplări; a pricinui, a produce. [Pr.: ca-u-] – După fr. causer.
Sursa: DLRM

CAUZÁ vb. 1. v. provoca. 2. v. stârni. 3. v. aduce.
Sursa: Sinonime




DATORÍT, -Ă, datoriți, -te, adj. 1. (Despre o sumă de bani sau un bun) Care trebuie plătit, restituit cuiva. ♦ Cuvenit. 2. Provenit din sau de la..., cauzat, pricinuit de... ♦ (Cu valoare de prepoziție, în forma datorită) Mulțumită, grație; din cauza, din pricina. [Var.: datorát, -ă adj.] – V. datori.
Sursa: DEX '98

DATORÍT adj. v. cuvenit.
Sursa: Sinonime

DATORÍTĂ prep. 1) (exprimă un raport instrumental) Cu ajutorul; prin intermediul. 2) (exprimă un raport cauzal) Din cauza; din motivul; mulțumită; grație. / v. a datora
Sursa: NODEX

DATORÍTĂ prep. 1. grație, mulțumită, (înv.) slavă. (~ lui a izbutit.) 2. pentru.
Sursa: Sinonime

O comparaţie interesantă

.

HITLER VS. BĂSESCU
.

despre teoria relativităţii

.
La o serată, o doamnă din societatea bună, îi adresează lui Einstein rugămintea:
- Maestre, aţi putea să-mi daţi câteva detalii despre teoria relativităţii?
- Stimată doamnă, răspunse fizicianul, eu v-aş putea da chiar multe detalii despre teoria relativităţii, dar teamă mi-e să nu păţesc aşa cum a păţit un prieten bun, ieri, în parc.
- Dar ce-a păţit? întrebă curioasă doamna.
- Păi... de fapt, nu mare lucru. S-a aşezat pe o bancă, lângă un domn care părea că se uită, tăcut, în zare. Vrând să intre în vorbă, îi zice: "Ce frumos ninge..." "Ce înseamnă ninge?" întreabă domnul cel tăcut. Atunci prietenul meu s-a uitat mai atent şi a văzut că, sprijinit de bancă, lângă interlocutorul său, era un baston alb. Domnul era, de bunăseamă, nevăzător. Atunci, prietenul meu, s-a gândit că ar fi frumos să-i explice ce înseamnă a ninge. Şi începu tacticos: "Când ninge, din cer, cad fulgi de zăpadă..." "Zăpadă? Ce-i aia zăpadă?" întrebă omul. "Păi... zăpada este un fel de apă îngheţată. Cade din cer şi  se aşterne moale peste toate cele şi totul devine alb!" "Alb? Ce înseamnă alb?" "Hm... Alb este o culoare... Cum să-ţi explic...? Lebăda, de exemplu, este albă..." "Lebăda? Ce este aceea o lebădă?" mai întrebă nevăzătorul. "Lebăda este o pasăre mare, cu gâtul îndoit." "Îndoit... Cum adică îndoit?" Atunci prietenul meu a îndoit mâna pentru a imita un gât de lebădă, a luat mâna orbului şi i-a pus-o pe mâna sa, pentru a-l ajuta să o pipăie. Nevăzătorul a pipăit cu grijă mâna cea îndoită, s-a luminat la faţă şi a exclamat: "Aaaaa.... acum înţeleg ce înseamnă a ninge!"
După ce Einstein a terminat istorioara cu prietenul său, doamna, dând dovadă de multă înţelepciune, a renunţat să mai afle detalii despre teoria relativităţii...

Formarea impresiilor - astro

Am adaptat o schemă din psihologie - care ne arată cum se formează impresiile, pentru cazul categorisirilor pe care le fac pasionaţii de astrologie.
Ia uitaţi-vă ce a ieşit...

Despre arta iubirii

Nu de multa vreme, am avut placerea sa-l descopar pe Neagu Djuvara. Am toata admiratia pentru modul in care a reusit sa-si pastreze sprinteneala mintii pana la o varsta atat de frumoasa.

Astazi mi-a "picat in mana" un interviu cu domnul Neagu Djuvara, realizat de Revista Formula AS, pe care mi-am permis sa-l redau mai jos.

Societatea se transforma, mentalitatile se schimba si nu de multe ori avem prilejul sa luam la cunostinta despre aceste schimbari "la prima mana", asa cum ne ofera aceasta posibilitate domnul Djuvara.

Merita sa-l "ascultam".

Despre arta iubirii, cu un mare cunoscator al ei: NEAGU DJUVARA

"E dureroasa aceasta racire a sentimentelor"

Stranepoatele se razbuna

- Reputatia dvs. de om de cultura e concurata puternic de imaginea dvs. de om de lume, care uimeste prin rafinament, curtoazie si eleganta. Insusiri pe cale de disparitie in lumea de astazi, si dupa care femeile suspina din greu. Arta cuceririi se invata pe vremuri la scoala?

- Pe vremurile la care va referiti, cand era vorba de o dragoste mare, nici macar nu te atingeai de femeia iubita, decat daca iti devenea sotie. Iar ostilitatile decurgeau fooooarte incet. In viata mea, in afara de cateva legaturi cu totul neinteresante, toate amorurile au insemnat cuceriri indelungate. Ce sa mai spun de perioada de fleurt cu viitoarea mea sotie? A durat mai bine de un an! Un an in care nu ne-am atins. Si nici macar primul sarut nu l-am luat, decat dupa cateva luni de zile. Iar prima imbratisare totala am avut-o in noaptea nuntii, dupa cele doua ceremonii: civila si religioasa. Asa stateau lucrurile in Franta catolica in epoca aceea, tara unde traiam. De fapt, la fel era si in Spania si Italia, tot tari catolice. Fetele ajungeau virgine la casatorie. In Germania, situatia era mai speciala. Acolo fetele erau relativ libere inainte de casatorie, adica de la o anumita varsta incolo puteau sa se "dea in barci", in schimb, odata casatorite, erau foarte fidele. Era o chestiune de onoare. Pe de alta parte, in Suedia si in Scandinavia, in general, domnea, din acest punct de vedere, o libertate acceptata inclusiv de parinti. De pilda, cand eram de 20 de ani, am avut un prieten francez, care se incurcase cu o norvegianca si s-a dus dupa ea. Ei, si-acolo s-a trezit ca mama fetei le aducea, dimineata, mancarea la pat. (rade)

- Ce fel de tabieturi ii guvernau pe romani?

- In Romania, fetele erau nitel mai libere, uneori se intampla s-o scranteasca si mai devreme de maritis. Dar in societatea pe care eu o frecventam, in afara de niste cazuri exceptionale, cum a fost Tanda Caragea, care de la varsta de 14 ani s-a dat in barci, cazurile de libertinaj flagrant erau rare. Insa restrictiile acestea nu veneau din motive morale si nici de alta natura, ci, pur si simplu, din teama fetelor de a nu ramane insarcinate. Avortul era o treaba foarte complicata pe atunci. Asadar, cazul Tandei Caragea, care umbla cu prezervativele in geanta, nu era deloc un model, ci o exceptie, si aceea aratata cu degetul. Baietii se purtau liber doar cu tinerele sarace, sau cu tiganci, de se nenoroceau uneori cu cate-o blenoragie de calibru mare - cum a patit bietul frate-miu, cu tigancile de la Strajesti. Pe vremea aia, afectiunile astea se ingrijeau mult mai salbatic si daca nici nu tratai boala din primele 2-3 zile, ci asteptai mai mult, rezultatul erau luni si luni de tratamente si, oricum, riscai sa devii steril sau sa te procopsesti cu unele urme pe viata.

- Lumea satului era mai morala, asa cum le povestesc bunicii nepotilor?

- Si in lumea rurala existau diverse tipologii comportamentale. De pilda, sasii din Transilvania aproape ca nu si-au schimbat numarul total de-a lungul veacurilor. Cand au fost adusi de regii Ungariei, pe la 1200-1300, au venit 2-300.000, iar inainte de al doilea razboi mondial erau 350.000. Deci, numarul lor nu se modificase prea mult. De ce? Se pare ca, pentru a nu-si imparti averea, aveau grija sa nu faca decat unul, cel mult doi copii, iar pentru asta, foloseau niste metode proprii de abtinere. Pe cand romanasii nostri faceau cate zece copii, cat ai clipi. (rade) Din punctul de vedere al moravurilor, a intervenit o schimbare generalizata. Si parca si mai si in tarile catolice, unde acum e un dezmat in toata legea. Ai crede ca femeile de azi se razbuna pentru ce-au suferit mamele, bunicile si strabunicile lor. Eu sunt asa de batran, incat am fost martorul a trei etape distincte: epoca generatiei mele, cand a face curte unei femei implica gesturi de mare delicatete si cand femeile nu se ofereau inainte de casatorie; epoca generatiei fiica-mi, in cazul careia banuiesc ca "evenimentul" s-a intamplat pe la 19-20 de ani, si poate sa fi avut 2-3 iubiti inainte de-a se logodi si marita; si epoca nepoata-mi, care am impresia ca de la 15-16 ani incolo si-a schimbat iubitul in fiecare an si nu s-a casatorit decat la treizeci si ceva de ani, cand a simtit ca se poate aseza pe viata.

Partida de bridge

- Cum arata amorul in perioada interbelica? Cum faceau curte barbatii femeilor?

- Nu prea faceam lucruri din astea protocolare - buchete de flori, cutii cu bomboane - ci, atunci cand iti placea o fata, incercai s-o atragi catre niste intalniri din astea, de societate, unde sa poti sa actionezi. Dar totul asa, cu delicatete. De exemplu, eu m-am indragostit de nebuna de Tanda Caragea, cand ea avea 14 ani, dar a fost ceva... usor. Apoi, cand ea a implinit 15 ani, m-am amorezat de sora-sa, Irina, care era mai mare cu trei ani decat ea si un cu totul alt gen. De unde Tanda era blonda, inalta si subtire - probabil ca luase ereditate de pe partea romaneasca, valaha - Irina era o grecoaica tipica: negricioasa, cu ochii foarte mari, foarte frumoasa cu totul.

Pe langa atributele astea, era serioasa, dar, in acelasi timp, era si o allumeuse, adica o femeie care te incita, dar nu se da pana la capat. Pe Irina am descoperit-o la un bal cu sute de invitati, pe care l-a dat Tanda, la 15 ani. Eu, la varsta aceea - eram un tanar de 18 ani - nu dansam inca. Pe urma am fost nebun de pasiune dupa dans, dar atunci eram inca prea timid. Asa ca am lasat-o pe Tanda cu nebunii ei sa danseze pana-n zori si am trecut in salonul celalalt, unde erau cei care o curtau pe Irina. Era acolo o masa de bridge si noi, baietii, stateam in jurul ei, ne uitam, faceam glume... Peste cateva zile, m-am intors la Universitate, la Paris, dar am inceput o corespondenta cu Irina. I-am scris destule epistole... In anul urmator, m-am indragostit de fata lui Henry Coanda, de Ileana. O fata extraordinara: inalta, subtire, nu o frumusete clasica, dar o fiinta cu un farmec nebun. Pe Ileana am descoperit-o la Paris, la un bridge, la niste prieteni, si imediat mi-a cazut cu tronc. Cand m-am intors in tara, am regasit-o, si-atunci m-am gandit: "Ce sa fac?" M-am dus la mama si i-am zis: "Mama, nu poti sa dai un mic ceai si s-o inviti si pe Ileana?". Deci, vedeti ce combinatii trebuiau facute ca sa incerci sa te vezi cu o fata? (rade) Nu te duceai s-o pandesti pe strada sau la usa, trebuia s-o captezi prin mijloace mondene. Dar sa revin. Mama m-a debusolat, raspunzandu-mi: "Eee, doar tu n-ai s-o ataci pe prietenioara lui Razvan!". Asadar, frate-miu ii facea si el curte Ilenei, si mama voia sa evite un conflict intre frati. Asa am ramas cu buzele umflate. Cateva zile mai tarziu, am plecat in Franta, cu un camarad al meu, Sandu Ghika. Mi-aduc aminte ca deplasarea aceea am facut-o cu economie. Am plecat cu trenul la clasa a II-a, iar de la Budapesta, am schimbat si-am luat o clasa a III-a, ca erau trenurile mai civilizate. Ei, si pe drum, m-am apucat sa-i destainui lui Sandu pasiunea mea pentru Ileana Coanda, la care el imi replica: "Da' e deja cu Radu Plesia!" Aaaaa! Cand am auzit, a fost un adevarat dezastru. Dupa aceea, m-am indragostit de France, viitoarea mea nevasta, asa ca s-a terminat si cu Ileana. Ca sa inchei: lucrurile mergeau foarte incet, cu delicatete si cu respect. Trebuia sa atragi fata intr-o societate unde s-o inviti, ori la o mica sedinta de dans, ori la un bridge... Bridge-urile erau foarte frecvente pe vremea aceea si reprezentau un mijloc minunat de a cunoaste fete. De-asta, eu n-am invatat niciodata sa joc bine. Ma uitam tot timpul dupa fete si-mi fugea gandul de la carti. (rade)

Sfaturi pentru barbati

- Femeile zugravite de dvs. au cam disparut. Doamnelor de astazi, mai ales celor cu cariere solide, le place sa aiba ele comanda, cand e vorba de ales un barbat. Romantismul pe care il evocati cu atata farmec s-a pierdut, din pacate.

- In timpul pe care-l evoc, barbatul avea initiativa. Afara de cazuri cu totul exceptionale, cand femeia era foarte indrazneata si facea ea primii pasi. Dar, in general, barbatul era cel care lua initiativa, care invita, care gasea pretexte s-o scoata pe fata la un concert, la o opera sau, mai cu seama, la un film, fiindca la cinema se incepeau niste pipaieli, mai mult sau mai putin discrete.

O situatie usor ipocrita, desigur, insa femeia era totusi respectata si inainte, si dupa "cucerire". Barbatul avea grija de femeia lui. Din punctul asta de vedere, eu chiar exageram. (rade) Am fost un barbat extrem, extrem de grijuliu, nu doar cat France mi-a fost logodnica, ci si dupa ce mi-a devenit sotie. Cedam la absolut toate capriciile ei. Daca eu aveam pofta sa merg la cinema si ea imi spunea ca nu voia, nu insistam si nici nu ma duceam singur. Poate ca a fost o eroare a mea - aici o sa fiu mai rautacios - fiindca femeia profita imediat de slabiciunea barbatului. Nu e bine ca un barbat sa fie prea dornic sa-i faca placere femeii, pentru ca ea devine tiranica in mod instinctiv si, uneori, ajunge chiar sa-l dispretuiasca pe partener. Asa ca trebuie sa pastrezi, ca barbat, o oarecare masura. Dar, repet, la modul general, baietii de pe vremea mea erau foarte atenti la dorintele femeii. O respectau, o considerau o floare, nu o coada de matura, n-o vedeau ca pe-o persoana careia sa-si permita sa-i comande: "Hai, treci in pat" si gata!

Brutalitatea atrage multe femei

- Sunt barbatii interesati sa dezlege psihologia femeii pe care o iubesc? Sa-i cunoasca asteptarile sufletesti?

- Am sa va dezamagesc, dar, sincer, cred ca majoritatea barbatilor nu au subtilitatea de a se apleca asupra psihologiei feminine. Afara de cei care sunt niste Don Juan-i innascuti. Un om normal, in general, nu ghiceste pe unde si cum ar putea sa cucereasca o femeie. Cred ca noi, barbatii de atunci, eram mai curand naivi, iar cei de azi mi se pare ca sunt foarte brutali. Ceea ce, la modul pragmatic vorbind, nu e neaparat rau, pentru ca, asa cum am scris in cartea mea "Amintiri si povestiri mai deocheate", am remarcat ca foarte multe femei au o atractie catre omul brutal.

Desi la nivel de discurs il resping totalmente, in practica, se lasa dominate de tipul asta foarte barbatos. Acesta e si motivul pentru care azi, dupa ce s-au ridicat tabuurile, multe femei sunt atrase de ideea de a se culca impreuna cu un negru sau un chinez. Au impresia ca e ceva cu totul diferit de barbatul alb, europeanul, sunt incitate de bizareria fizicului lor, in fond, rezoneaza la elementul animalic. Asta, judecand dupa criteriile noastre de frumusete, fiindca, la randul lor, negrii sau chinezii ne gasesc pe noi ca fiind urati. E o chestiune de obisnuinta. Eu am trait in Africa 23 de ani si, dupa ce m-am acomodat, am descoperit acolo niste frumuseti indigene absolut spectaculoase. Multe dintre femeile din regiunea Sahelului, de exemplu, au capul in forma de ou, or, luand in considerare faimoasa regula de aur a geometriei estetice, ele sunt mult mai aproape de perfectiune decat europencele. Revenind insa: barbatul, in loc de psihologie, o ia inainte instinctiv si incepe sa pipaie cararea catre femeia dorita. Si uneori se trezeste plesnit peste laba. (rade) Atunci, saracul, se sperie si se retrage definitiv. De multe ori, barbatii nu sunt destul de persistenti. Sau, cel putin, acesta a fost cazul meu: daca aveam impresia ca n-am izbutit din prima incercare, deveneam foarte timid fata de acea persoana si abandonam. Ar fi trebuit sa revin, sa insist...

Cutia cu funda rosie

- Ati declarat, la un moment dat, ca vi se pare o tragedie ca au disparut scrisorile de dragoste, acelea scrise cu cerneala pe hartie. Azi se poarta sms-urile cu emoticoane. Nu a intervenit, oare, o sterilitate exacerbata in exprimarea sentimentelor? Un formalism care ne alieneaza? Nu alunecam periculos catre iubiri virtuale, traite prin telefon si internet?

- Aveti mare dreptate, in sensul ca perfectionarea mijloacelor de comunicare a ucis vechile metode de apropiere. Cum sa fac eu o scrisoare de dragoste pe e-mail? De sms nici nu mai vorbesc.

Nu se poate! Adica, poti s-o scrii, dar e rece. Apoi, nici nu indraznesti sa fii prea intim, prea deschis, fiindca stii ca e-mail-ul tau poate fi citit de mii de oameni. Cine vrea te intercepteaza prin Internet si afla tot ce-ai scris. Nu mai zic de politie si alti reprezentanti ai Statului. E dureroasa aceasta racire a sentimentelor. Eu, si acum, la batranete, cand am o simpatie pentru o femeie - ca eu continui sa fleurtez in scris (rade) - imi compun scrisorile tot cu stiloul pe hartie. Telefonul e nitel mai putin nociv. Ma refer la convorbirile propriu-zise. Curte prin telefon se facea si pe vremea mea, dar chestia asta cu sms-urile... Ce poti sa transmiti realmente? Situatia asta e si o expresie a lenii de care sufera majoritatea tinerilor. Probabil ca ei nici nu pricep ca sa vezi scrisul adevarat al celeilalte persoane e cu totul altceva. Nici scrisorile batute la masina nu-mi plac. Ce-i aia o scrisoare de dragoste batuta la masina? E rece si impersonala. Cand scrii de mana e ca un sacrificiu de sine. Iar cand primeai o scrisoare de la o femeie si-i simteai parfumul impregnat in pagini... ce mare lucru! De pilda, eu cu Sofia - poloneza de care am fost indragostit trei ani si despre care cred si acum, la batranete, ca ea a fost femeia care-mi fusese harazita mie, sotia mea ideala pentru toata viata, vreo 3-4 ani ne-am scris regulat si, inchipuiti-va ca am pastrat toate scrisorile, intr-o fosta cutie de bomboane, legata imprejur cu panglica rosie!

Romanul prefera visul, realitatii

- Si totusi, domnule Djuvara, avem, in continuare, hartie si stilouri. De ce credeti ca nu le mai folosim? Ce s-a pierdut din sufletul nostru?

- Emotia, probabil. Nu stiu sigur. Azi, genul acesta de apropiere de o alta persoana, gesturile delicate, in general, sunt considerate depasite, batranesti... Dar, apropo de scrisori, haideti sa va povestesc o istorioara! Candva, am cunoscut o frantuzoaica maritata, dar care se afla intr-o casatorie in care intelegerea era ca fiecare putea sa faca tot ce voia. Asa ca nu aveam impresia c-as fi impins-o la un adulter. Dorindu-mi sa-i fac o curte mai intensa si plecand in vacanta in Franta, i-am scris o scrisoare destul de lunga si cu destul de multe aluzii. Si ispravesc epistola cu cateva versuri dintr-o poezie a lui Arghezi, pe care o iubesc foarte mult (n. red. poezia "Melancolie"): "Am luat ceasul de-ntalnire/ Cand se tulbura-n fund lacul/ Si-n perdeaua lui subtire/ Isi petrece steaua acul./ Cata vreme n-a venit/ M-am uitat cu dor in zare./ Orele si-au impletit/ Firul lor cu firul mare./ Si acum c-o vad venind/ Pe poteca solitara/ De departe, simt un jind/ Si-as voi sa mi se para". Asadar, traduc versurile pe frantuzeste - destul de dibaci, de-altfel, ca aveau si rima: "A present que je la vois venir/ Solitaire sur la greve/ Je sens en moi comme un regret/ Et je voudrais que se fut un reve". Ii trimit scrisoarea frantuzoaicei, iar ea imi raspunde scurt: "A, da' esti cam exotic!". (rade) Versurile astea ale lui Arghezi sunt geniale, fiindca sunt tipice pentru romani. Romanul prefera visul, realitatii. Versurile astea sunt o semnatura de caracter national. Frantuzoaica insa n-a putut sa inteleaga un asemenea sentiment si m-a trecut la "exotici". Si uite-asa, am mai zbarcit-o eu o data: aveam cincizeci si ceva de ani, dar fleurtam medieval. (rade)

- Credeti ca si lipsa de cultura a determinat, intr-o anumita masura, aceasta modificare de comportament?

- Aveti dreptate. Cred, intr-adevar, ca acesta e un element determinant. Tinerii nu mai citesc romane, in care sa vada cum creste dragostea, care sa le arate dramatismul sentimentelor. Lectura iti formeaza in mod inconstient subconstientul. Eu, de cand eram tanar, am citit cu patima, mai cu seama literatura franceza: "L'Histoire du chevalier Des Grieux et de Manon Lescaut", romanele lui Balzac si Stendhal etc. Toate astea se intiparesc in tine si, fara sa-ti dai seama, te modeleaza... Devii tu insuti un literator, chiar daca nu esti talentat. Stii ca "asa se face", asa trebuie sa-ti cuceresti iubita. Lipsa de cultura si de lectura e un element indubitabil care determina brutalizarea raporturilor dintre barbati si femei.

- Credeti, domnule Djuvara, ca acum, in 2010, mai exista ceea ce candva se numea "marea iubire" ? Desi amorul se petrece azi pe repede-inainte, multi mai tanjesc dupa o poveste de dragoste ca-n basme.

- Eu sunt optimist si cred ca in zona asta lucrurile nu se pot schimba. O dragoste mare se naste in orice epoca. Dovada, numarul mare de sinucideri din dragoste. Si eu am cunoscut vreo 2-3 tineri care la 17-18 ani s-au sinucis pentru ca fata i-a refuzat. Intensitatea dragostei e uriasa, daca ajungi la sinucidere, din credinta ca ai pierdut-o pe aceea despre care esti convins ca e femeia vietii tale.

"O sa redescoperim romantismul"

- Care este diferenta dintre "marea iubire" si "femeia care ti-a fost harazita", cum ati numit-o dumneavoastra pe Sofia?

- Diferenta aceasta dintre "marea iubire" si "femeia care ti-a fost harazita" n-o faci decat privind retrospectiv, e un fel de calcul intelectual. Altfel, cand esti in mijlocul povestii, nu e nici o diferenta. Tu doar iubesti.

- Din perspectiva dumneavoastra, ce ar trebui sa se schimbe pentru ca barbatii sa inceapa sa re-cucereasca femeile?

- Prima schimbare cred ca ar trebui sa porneasca de la femei. Exista un efect negativ pe care l-a obtinut feminismul: in lupta lor pentru egalitatea in drepturi, femeile au anulat posibilitatea barbatului de a le mai urca pe un piedestal. Azi, femeia face aceleasi lucruri ca si barbatii, vrea sa fie platita la fel si sa fie sefa. Foarte bine, dar barbatul nu poate s-o mai considere ca pe ceva diferit de el, ci ca pe o egala. O bati pe umar, nu-i mai canti serenade. Si mai apare o problema foarte interesanta. E probabil ca societatea aceasta, in care femeile se emancipeaza profesional la fel ca barbatii, a generat disparitia vietii de cuplu, a vietii de familie. Independenta financiara e buna, dar ea duce la solitudine, iar solitudinea i-a obisnuit pe multi cu ideea ca nu mai au nevoie de un tovaras de viata, ci doar de cate cineva asa, ocazional, pentru nevoi fizice. Inainte, nici nu era de conceput ca o femeie sa traiasca singura undeva. Sau, daca voiai solitudine, te duceai si te calugareai. Izolarea aceasta, pana la urma autoindusa, e un adevarat flagel. Da, situatia e foarte paradoxala.

- Si-atunci? Mai exista speranta?

- Da, da, firea omeneasca este aceeasi. Noi traim azi un fel de accident in istoria relatiilor, cauzat de imprejurarile politice, economice si de aceasta explozie tehnologica, dar omul va continua sa fie asa cum l-a lasat Dumnezeu. Eu zic ca o sa redescoperim romantismul si dulceata sentimentelor neexprimate brutal.

"Locaţie"

Uneori mă zgârie la urechi câte o ciudăţenie lingvistică. Aşa se întâmplă de o vreme cu cuvântul "locaţie".

E drept că este destul de util în limba română de azi. Adică să desemnăm un loc specific, bine determinat. Poate să fie o adresă, un loc pe care l-am ales ca să desfăşurăm o anumită acţiune... Şi cu toate astea, când ştiu ce înseamnă în limba română "locaţie"...

Prea des, în limba română, apar cuvinte noi datorită ignoranţei celor care le introduc/folosesc. Adică nu ştie limba română şi atunci împrumută sau chiar inventează cuvântul necesar!

Aşa s-a întâmplat şi cu "clasificat" care, până la legea 24 din 2000, însemna "împărţit (aşezat), în clase". De atunci... ştiţi şi dumneavoastră ce înseamnă.

(Mai sus am folosit intenţionat "datorită" şi l-am folosit şi corect, în opinia mea!)

Un alt lucru care mă supără la "locaţie" este faptul că se foloseşte ca înlocuitor al prea multor cuvinte. Când nu ştii ce cuvânt să foloseşti, o tragi cu locaţie. Astfel  se ajunge la folosirea acestui cuvânt până la suprasaturaţie!


Iată un exemplu de folosire excesivă:

Revin cu cateva precizari la pontajul atasat.

Pentru acei dintre dvs care coordoneaza mai multe locatii se va completa cate un fisier pentru fiecare locatie.

De asemeni in cazul in care in locatia pe care o coordonati sunt detasati salariati din alte locatii, pentru acestia se va intocmi un pontaj separat cu precizarea "salariati detasati din locatia…"

“Pontaj capitalizare LOCATIA ” – Se foloseste pentru pontarea salariatilor angajati in locatia pentru care se completeaza fisierul.  Se salveaza fisierul si se inlocuieste locatia cu numele localitatii pentru care se trimite fisierul.

“Pontaj capitalizare delegati LOCATIA” – este asemanator cu cel de mai sus cu precizarea ca se utilizeaza numai pentru pontarea salariatilor delegati din alte localitati pentru lucrari de investitii in locatia pentru care se trimite fisierul.

Fisierul se completeaza si trimite de mex-ul din locatia unde au fost trimisi in delegatie.

In functie de locatie si de lucrarile care se executa lunar aveti sau nu toate aceste tipuri de investitii sau numai unele dintre ele.

Atasat acestui mail veti gasi un fisier cu tehnicienii din toate locatiile.

Va rog sa completati in dreptul fiecarui tehnician din locatia voastra numarul de ore care se capitalizeaza.

Dupa ce completati informatiile pentru locatia voastra va rog sa salvati fisierul schimband in denumire cuvantul LOCATIE cu numele locatie pentru care trimiteti informatiile.

Dumneavoastră nu vi se face greaţă?

LOCÁȚIE, locații, s. f. 1. Închiriere. ♦ Chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosință temporară. ◊ Taxă de locație = taxă care se plătește drept sancțiune în caz de depășire a termenului de încărcare sau de descărcare a vagoanelor de cale ferată sau a autovehiculelor. 2. (Jur.) Contract prin care una dintre părți se obligă să procure și să asigure celeilalte părți folosința unui lucru pentru un timp determinat în schimbul unei sume de bani. [Var.: locațiúne s. f.] – Din fr. location, lat. locatio, -onis.

Sursa: DEX '98 

LOCÁȚIE ~i f. 1) Situație de luare sau de dare în chirie; închiriere. 2) Sumă plătită la intervale regulate pentru închirierea unui apartament sau a unui obiect; taxă de închiriere. 3) jur. Contract de închiriere. 4): Taxă de ~ sumă plătită, ca sancțiune, pentru depășirea termenului de încărcare sau de descărcare a vagoanelor sau a autovehiculelor. [G.-D. locației; Sil. -ți-e] /location, lat. locatio, ~onis

Sursa: NODEX 

LOCÁȚIE, locáții, s.f. 1. Închiriere. ♦ Chirie plătită pentru un lucru luat în folosință. ◊ Taxă de ~ = sancțiune bănească în caz de depășire a termenului de încărcare sau descărcare a vagoanelor de cale ferată sau a autovehiculelor. 2. Determinare a poziției unei nave în larg. 3. (Inform.) ~ de memorie = zonă a memoriei unui calculator electronic al cărei conținut poate fi folosit în timpul rulării unui program. 4. (Jur.) Contract prin care una dintre părți se obligă să procure celeilalte, în schimbul unei anumite sume, folosința unui lucru pentru un timp determinat. (cf. fr. location, lat. locatio)

Sursa: MDN 

LOCÁȚIE s.f. 1. (Jur.) Luare în folosință pentru un timp determinat și în anumite condiții; formă de contract de închiriere. 2. Taxă plătită pentru un lucru luat în folosință; chirie. ◊ Taxă de locație = sancțiune bănească în caz de depășire a termenului de încărcare sau de descărcare a vagoanelor de cale ferată sau a autovehiculelor. 3. (Mar.) Determinare a poziției unei nave în larg. [Var. locațiune s.f. / cf. fr. location, lat. locatio].

Sursa: DN 

LOCÁȚIE s. 1. v. închiriere. 2. v. chirie.

Sursa: Sinonime | Adăugată de siveco | Greșeală de tipar | Permalink

locáție s. f. (sil. -ți-e), art. locáția (sil. -ți-a), g.-d. art. locáției; pl. locáții, art. locáțiile (sil. -ți-i-)

Sursa: Ortografic

LOCÁȚIE, locații, s. f. 1. Închiriere. ♦ Chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosință temporară. ◊ Taxă de locație = taxă care se plătește drept sancțiune în caz de depășire a termenului de încărcare sau de descărcare a vagoanelor de cale ferată sau a autovehiculelor. 2. (Jur.; în sintagma) Contract de locațiune = Contract prin care una dintre părți se obligă să procure și să asigure celeilalte părți folosința unui lucru pentru un timp determinat în schimbul unei sume de bani. 3. Un loc anume, precis determinat. [Var.: locațiúne s. f.] – Din fr. location, lat. locatio, -onis, engl. location.

Sursa: DEX '09 

Definiţiile de mai sus le-am luat de pe www.dexonline.ro

 

Farsă

Lumea fizicienilor se împarte, într-o oarecare măsură, în teoreticieni şi experimentatori. Teoreticienii sunt cei care elaborează teoriile – ei, de obicei, îşi rod coatele prin bioblioteci şi înnegresc tomuri întregi cu idei doar de ei înţelese  – iar experimentatorii sunt cei care confirmă (sau nu) aceste teorii, în general cu multă muncă, în laborator.

De multe ori teoreticienii şi experimentatorii nu prea se înghit. Teoreticienii îi acuză pe experimentatori că nu înţeleg mai nimc din ceea ce fac ei, iar experimentatorii spun că teoreticienii nu-s buni de nimic, că până la urmă ei, cei care lucrează în laboratoare, sunt cei care fac şi experimentele şi dezvoltă şi teoriile.

Wolfgang Pauli[1], unul din cei mai importanţi teoreticieni ai secolului XX, era recunoscut ca fiind un experimentator îngrozitor de nepriceput. Printre partenerii lui circula “legenda”, exagerată desigur, că Pauli, nu numai că nu ştie să facă nici cea mai simplă măsuratoare, dar strică orice montaj experimental pe care pune mâna. Nu numai atât, dar este suficient să intre în laborator şi, imediat, toată aparatura se strică!

Pentru a întări această poveste, prietenii lui, îi pun la cale o farsă ingenioasă: ştiind când urma ca Pauli să le facă o vizită şi deci să intre în laborator, au pregătit un mecanism cu un contact electric la uşă care, când era acţionat prin deschiderea uşii, provoca o serie de mici explozii, inofensive dar spectaculoase, ceva se răsturna şi se făcea mult fum.

În ziua respectivă, totul fiind minuţios pregătit, Pauli este aşteptat cu sufletul la gură de prietenii cei puşi pe şotii.

Pauli soseşte..., pune mâna pe clanţă..., deschide uşa şi... ce credeţi că se întâmplă?

Nimic...

---

[1] Wolfgang Ernst Pauli (25 aprilie 1900 - 15 decembrie 1958) a fost un fizician teoretician, de origine austriacă, recunoscut ca unul dintre pionierii fizicii cuantice. În 1945 a primit Premiul Nobel în Fizică, după ce a fost nominalizat de către Albert Einstein: "pentru contribuţia sa decisivă la dezvoltarea fizicii cuantice prin enunţarea unei importante legi, principiul excluziunii" (sau principiul de excluziune al lui Pauli).

candoare

Acu câţiva ani, aveam un coleg de serviciu al cărui nume de familie este Dula. Prin casă, vine vorba şi pomenesc numele colegului, la care fiică-mea începe a mustăci. Inocentă ştiind-o, am făcut ochii mari. Când ne-am întors spre ea, s-a simţit datoare să se explice:
- Numai un "p" lipseşte, zicea ea cu dezinvoltură printre sughiţurile râsului neterminat.
Apoi, numai ce văd că se îneacă, se face verde-albastră şi ne zice:
- Eu mă gândeam la "dulap"...

"Filozofie" sau "Filosofie"?

*
     Aţi remarcat că românii au o fobie, care se accentuează pe zi ce trece, faţă de litera "z"?
     Adevărul e că "z" este de-a dreptul mitocănesc...! Dacă avem obraz subţire, nu mai zicem autobuz ci autobus. Dacă-i pe aşa, eu propun şi sarsăr, obras şi sarsavat. Nu mai avem zmeu că-i smeu... (Să zicem mersi că-l mai avem şi pe ăsta! Că în loc de balaur, spiriduş, duh şi căpcăun ne-am pricopsit cu dragon, elf, gin şi ogăr!)
     Da' nu de astea vreau să vorbesc aici, ci despre o altă gogomănie care mă sâcâie de ceva vreme.
     Acu' vreo zece-cinsprezece ani cineva, foarte deştept de bună seamă, vorbitor fervent de limbi decedate, a constatat că românii persistă într-o gravă eroare logico-lingvistică: scriem şi citim filozofie.
     "Păi de ce-i greşit...?" a-ntrebat mirat un naiv şi neinstruit om de treabă - ca mine. "Cum de ce?! Tu nu ştii că grecii au inventat filozofia?" "Aşa... şi ce dacă?" "Cum şi ce dacă? Vai că multe trebuie să-ţi mai explic! În greaca veche filo (sau, mai pe englezeşte, philein) înseamnă dragoste, iar sofia înseamnă înţelepciune. Asta şi înseamnă, de fapt, filosofie: dragoste de înţelepciune. Şi asta nu e tot... partea neplăcută este că zofos (sau zophos) înseamnă, tot în greacă, întuneric! Carevasăzică dacă am folosi, noi românii, forma aberantă filozofie, ar însemna, nici mai mult nici mai puţin, decât că suntem iubitori de întuneric!"
     Ei da! Atunci m-am luminat şi, mai ales, m-am uşurat. Îţi dai tu seama, prea stimate cititorule, în ce beznă (sau... besnă?) ne-am aflat noi până acuma? Câtă nedumerire, a ţugulanului vorbitor de greacă veche, a spulberat această mult aşteptată îndreptare? Stătea gânditorul rumân, sprijinit în coada sapei şi cugeta: "Doamne, oare cum de domnii ăştia, de la şcolile cele înalte, sunt iubitori de întuneric...?"
     Nu sunt lingvist, dar am pretenţia că sunt un relativ bun vorbitor de limbă română. Şi cred că toţi cei care au în cap neuroni şi nu tărâţe au un bun simţ al limbii, bun simţ care funcţionează dincolo de teorii savante şi de principii gramaticale. Ei bine, în baza acestui bun simţ al limbii mele materne, precum şi în baza câtorva lucruri pe care le-am învăţat la şcoală, îmi permit să-mi dau cu presupusul. Oricând mă puteţi contrazice, onor dumneavoastră, folosind facilitatea "Comentarii".
     Primul lucru pe care-l ştiu despre filozofie este că e un cuvânt preluat din franceză. E drept, prietenii noştri din centrul Europei, scriu philosophie, cu s, dar pronunţă cu z, asta pentru că în limba lor s intervocalic se citeşte z. Noi, având o limbă – din câte ştiu – fonetică, l-am preluat în această formă: filozofie. Filozofie am spus, filozofie am scris. Nu numai atât, dar în mai toate limbile Europei se pronunţă cu z. Aşa spun şi englezii şi nemţii şi italienii şi vecinii noştri ungurii şi, dacă nu mă înşel, chiar şi grecii! Dar dintre toţi, numai noi românii ştim forma corectă şi, de curând, iată, o şi folosim!
     Nu este singurul loc în care suntem mai deştepţi decât restul Europei, să ştiţi! Noi avem o logică bine dezvoltată şi spunem "un pahar cu apă". Francezii spun "un verre d'eau", englezii "a glass of watter", italienii "un bicchiere d'acqua", numai noi românii folosim prepoziţia corectă: "un pahar cu apă"! Dar despre paharul ăsta vorbim cu altă ocazie.
     Să revenim la filozofie. În opinia mea indiferent cum scriem filozofie sau filosofie, tot cu z se pronunţă. Şi cu asta ce-am făcut? Păi ne-am îndepărtat, un pic, de la caracterul fonetic al limbii române... Dar ce contează un aşa mic neajuns dacă este preţul plătit pentru logica vorbitorilor de greacă veche?
     Am mai auzit un argument, în opinia mea, nu mai puţin exotic: cică forma filozofie este comunistă!
     Curios din fire, şi doritor de a învăţa de la cei ce ştiu, am căutat să aflu ce părere avea un celebru filozof român: Lucian Blaga. Ce credeţi că am descoperit? Vedeţi şi dumneavoastră...

(poză a unei scrisori a lui Blaga către Breazu)

     Tudor Vianu îşi pune semnătura, în 1938, pe un " Studiu de filozofia culturii".

     Pe scurt:
• Ştim că în greacă filo înseamnă dragoste, sofia înseamnă înţelepciune, iar zofos înseamnă întuneric. Dar asta nu înseamnă că trebuie să folosim forma, aproape de nepronunţat, "filosofie". (Doamne păseşte... acuma o să conjugăm verbul "a filosofa"!) Limba română are muzicalitatea ei şi "filozofie" sună corect;
• Filozofie este un cuvânt românesc preluat din limba franceză. Francezii pronunţă cu z şi această pronunţie am preluat-o şi noi;
• Dacă Blaga zicea filozofie, nu înţeleg de ce eu aş spune altfel!
*

Câinele cel obosit

*
Un câine bătrân, care arăta groaznic de obosit, s-a strecurat într-o zi la mine în curte, păşind şovăielnic. Zgarda de la gât şi blana lucioasă de câine bine hrănit, arătau clar că nu este un câine vagabond. A venit încet la picioarele mele gudurându-se şi s-a lăsat mângâiat, scâncind uşor. Apoi, s-a luat după mine, a intrat în casă şi cum am ajuns pe hol s-a dus într-un colţ, s-a încolăcit şi s-a pus pe somn. După vreun ceas s-a dus la uşă şi l-am lăsat afară. Nu l-am mai văzut în ziua aceea.
A doua zi a venit din nou. Ne-am salutat în curte, apoi s-a dus la somn, pe hol. Şi tot aşa, zi de zi, vreo două săptămâni, câinele cel obosit venea să doarmă la mine pe hol...
Ros de curiozitate, am scris un bilet şi i l-am legat de zgardă: "Mi-ar plăcea să ştiu cine este stăpânul acestui câine blând şi frumos şi sunt curios dacă ştiţi că în fiecare după masă vine în casa mea ca să tragă un pui de somn!"
În ziua următoare a venit, ca de obicei, să-şi facă somnul, dar avea un bilet de răspuns lipit de zgardă: "Câinele acesta blând locuieşte într-o casă cu şase copii, dintre care doi sunt sub trei ani! Niciodată n-apucă să-şi facă somnul... Oare, mâine după masă, n-aţi putea să mă primiţi şi pe mine?"
*
The Old Dog
An older, tired-looking dog wandered into my yard. I could tell from his collar and well-fed belly that he had a home and was well taken care of. He calmly came over to me, I gave him a few pats on his head; he then followed me into my house, slowly walked down the hall, curled up in the corner and fell asleep.
An hour later, he went to the door, and I let him out.
The next day he was back. He greeted me in my yard, walked inside and resumed his spot in the hall and again slept for about an hour. This continued off and on for several weeks.
Curious, I pinned a note to his collar: 'I would like to find out who the owner of this wonderful sweet dog is and ask if you are aware that almost every afternoon your dog comes to my house for a nap.'
The next day he arrived as usual for his nap, but with a different note pinned to his collar: 'He lives in a home with 6 children, 2 under the age of 3 He's trying to catch up on his sleep. Can I come with him tomorrow?'
*