Pro memoria XVI

Feriți-vă de Filosofie!

Tineri ortodocși, nu studiați Filosofia!

Desigur, tineri aflați în căutarea Adevarului, o spunem dintru început: nu-i urâm pe filosofi! Dimpotrivă, îi iubim ca pe copiii care fac parte din aceeași familie cu noi. Dragostea lui Hristos este atotcuprinzatoare, chiar și pe vrăjmași îi cuprinde la sân cu delicatețe, smerenie și duh părintesc, ocrotitor și blând. Ci ne rugăm ca Întregul Adam sa se mântuiască... Atenție, însă la această cale a Filosofiei. Nu puțini au rătăcit mergând nepovătuiți pe dânsa.

Pentru majoritatea tinerilor, filosofia este o mare provocare. Ea îți ofera daruri minunate precum: "gândirea critică, capacitatea de argumentare și contra-argumentare, spiritul speculativ, capacitate de analiză și sinteză, sistematicitate rațională, știința interogației, logică dialectică, adâncime lingvistic-conceptuală, precizie terminologică, limpezirea procesului ideatic, sofistică, înțelegerea paralogismelor, antinomiilor, paradoxurilor, structurarea procesului gândirii, cunoașterea curentelor istorice de idei, a principalelor școli de filosofie etc. " Dar, în spatele acestei atracții intelectuale aparent inofensive și foarte promițătoare, se ascund cele mai mari pericole: îndrăcirea minții și rătăcirile tuturor rătăcirilor: lumea speculației abstracte prin care omul mândru construiește lumi posibile sau imaginare care-l îndepărtează de teologia, cosmologia si antropologia ortodoxă.

Arhimandritul Sofronie înlocuiește cogito-ul cartezian cu amo-ul lui Hristos, preferând – în acea celebră inferență logico-deductivă categorială a gânditorului francez „gândesc, deci sunt” – pe „iubesc” lui „gândesc”, pentru a exprima entimema ipostatică sofroniană: „iubesc, deci sunt”. La Arhimandritul Sofronie, cunoașterea este deja iubire, căci Dumnezeu Însuși este iubire. Cunoașterea la Sfântul Sofronie nu este gnosticism, ci este cea mai autentică trăire ortodoxă monahală. Înger în trup din pântecele maicii sale, văzător al luminii celei nezidite încă din copilărie, Sfântul Sofronie a dat cele mai importante răspunsuri duhovnicești lumii contemporane: și filosofilor, și theologilor.

Trei mari ucenici ai Părintelui Sofronie de la Essex: Cuviosul Rafail Noica, Cuviosul Arhimandrit Zaharia, Cuviosul Nikolai Sakharov au vorbit în numeroase rânduri despre adâncul devenirii ipostatice, lăsată moștenire prin învățătura Sfântului Siluan Athonitul și a ucenicului său – Ava Sofronie de la Essex.

„Iubesc, deci sunt” este cea mai importantă replică dată lumii filosofice și theologice contemporane. Deși exprimă excepțional demersul teologiei inimii cunoscătoare cuprins în porunca iubirii lui Hristos, care prevalează prin pogorârea întru smerenia iubirii lui Hristos teologiei minții raționale scolastice, fiind preluată din gândirea filosofică, acestă formă supracategorială în substratul ei ultim, dar totuși categorială și logic-deductivă ca expresie formală exterioară, încă păstrează urme ale gândirii intelective raționaliste, și poate că nu exprimă cel mai bine Taina Persoanei care trăiește dezmărginită de limitele ei discursive, cuprinzând întru dragostea lui Hristos întreaga dumnezeire după har și întreaga omenire după fire precum expresia : „Acum, prin harul Tău, și eu sunt”. Adevărata expresie care ne vine în conferința „Ce este omul?” a Părintelui Rafail Noica, ne-a lăsat-o nouă tuturor moștenire tocmai Sfântul Sofronie de la Essex: „Acum, Doamne, prin harul Tău și eu sunt.” Ea are forma personală a dialogului-rugăciune și este și mai curățată de întoarcerea către sine – mândria autoreflexivă – pe care încă o mai păstrează forma modelului de gândire cartezian.

Cât de frumoasă este o minte curată, sănătoasă, ortodoxă, care sălășluiește in inimă, rugîndu-se și vorbind cu Dumnezeu! Și cât de urâtă este o minte stricată care rătăcește ruptă de inimă, vorbind cu toate gândurile și duhurile răutății... Toții filosofii occidentali sunt mari eretici, schismatici ai occidentului, sunt născuți în matca marii erezii catolico-protestante.... Toți, fără excepție. Simpla pătrundere cu gândul a cugetărilor lor aduce un întuneric al minții, de care omul nu poate să scape luni sau chiar ani de zile după lectura unei cărți. Întunericul minții-judecată. Lumina Duhului Sfânt se îndepărtează și rămânem în întunericul rațiunii finite. Cu această minte întunecată, viața voastră va deveni luciferică, iar rugăciunea curată nu se va mai lipi de dvs.

Iubirea este criteriul sigur al Adevărului. (Dacă iubești, te afli întru Adevăr). Însă criteriul Absolut al Adevărului, Singurul Criteriu Sigur și Desăvârșit este Iubirea de… vrăjmași. Pe baza acestu criteriu ne putem da seama fără greș dacă ne aflăm sau nu întru Adevăr. Îmi iubesc eu vrăjmașii? Este viața mea centrată întru acest criteriu sigur? Sau viața mea este centrată pe neadevăr, pe o stare sufletească opusă, de eliminare, răzbunare, ucidere a vrăjmașilor mei? Iubește-ți frații și prietenii și te vei iubi astfel pe tine însuți. Dar iubește-ți vrăjmașii și vei iubi ceea ce ai mai sfânt, mai adânc și mai autentic în tine! Singuri putem spune: dacă ne rugăm pentru cei care ne fac rău, dacă îi binecuvântăm, dacă nu-i urâm, cât de „reali”, cât de „adevărați” suntem. Fericiți cei care și-au făcut din iubirea de vrăjmași axul central al vieții lor, căci aceia necontenit se situează întru Adevărul Absolut!

Când Părintele Sofronie și-a dat seama că iubirea creștină este ontologică, iar nu psihologică, a înțeles deodată că Hristos este și Dragostea și Adevărul, și Viața, iar creștinismul nu este un psihism subiectiv ieftin.
Realismul duhovnicesc absolut este iubirea tuturor vrăjmașilor noștri. Iată testul: Fă un mic bine celui care ți-a greșit, sau care te-a urât, sau care te-a rănit și vezi efectul: harul care vine este incomparabil și incomensurabil mai mare decât pentru orice altă faptă bună.
Dacă nu știi „cum” să-ți iubești vrăjmașii, urmează modelul Sfântului Siluan: iubește-i „cu poftă”, cu patimă sfântă adică. Dă-ți drumul celei mai mari „pofte” ca rugăciune, asupra celui mai mare vrăjmaș al tău. Îl vei îmblânzi imediat, îl vei preface din leu mânios, în mielușel ascultător. Dragostea și rugăciunea cu „poftă” pentru „cei răi”, pentru „vrăjmași”, încă din tinerețe, naște oameni duhovnicești care la bătrânețe vor birui tot iadul.

Cei care au studiat filosofia în chip profesionist, vor avea nevoie de 20-30 de ani de căință și rugăciune pentru a-și curăța mintea de scâlcierile pe care filosofia le-a cauzat minții lor. Două mai duhuri pun stăpânire pe mintea filosofilor: duhul îndreptățirii de sine și al mândriei. Boala filosofilor nu este simpla, banala mândrie de care te căiești cu un gând smerit, ci formele ei exacerbate, paroxistice, înghețate, precum: semeția rațiunii care se crede mai presus de toți și chiar de Dumnezeu, înălțarea minții peste puterile ei de înțelegere, trufia, aroganța, infatuarea, îngâmfarea, orgoliul demonic, fatuitatea, vanitatea exacerbată, megalomania, mărirea de sine, slăvirea de sine, slava deșartă în forme exagerate, preaînălțarea de sine, nesimțirea duhovnicească, orbirea duhovnicească, înfumurarea demonică, trufia mai presus de fire, învârtoșarea inimii, cerbicia minții, îndrăcirea minții, întunecarea minții, nebunia, demonismul.

Cine a pătruns în sfera filosofilor dobândește toată viclenia de sub soare: duhul vorbirii împotrivă, al deznădejdei, al hulei împotriva Duhului Sfânt, al contra-argumentării cuvântului duhovnicului, al neascultării, al urii de cele sfinte, al disprețului față de feciorie ca întreaga cugetare, al încrederii doar în propria judecată, al egocentrismului, al idolatrizării sinelui, al raționalismului scolastic, al respingerii creștinismului autentic și curat. Dacă mai apoi vei încerca să dobândești ascultarea sau rugăciunea minții, te vei lovi de o boală specifică filosofilor: semeția minții, adică înălțarea minții pe care părinții o descriu cu lux de amănunte, foarte, foarte greu de biruit, dacă nu imposibil... pentru a dobândi cuget curat și smerita cugetare. Smerita cugetare este ucisă de orice înălțare speculativă a minții care, alături de îndreptățirea de sine, la filosofi devine a doua natură, foarte greu de depistat și de contracarat.

Vorbind despre aceste lucruri nu o facem cu ușurătate. Ne doare inima pentru omul care, căutând Adevărul, zăbovește în desișurile și hățișurile filosofiei. Îl căutăm cu dragoste și pace. Aproapele meu este viața mea.

Pacostea ascunsă a filosofiei este narcisismul, iubirea de sine bolnavă, patologică, însoțit de individualismul extrem care este polul opus al Persoanei. Persoana cuprinde Întregul Adam întru dragoste. Individul se iubește doar pe sine. Sentimentele principale ale individualiștilor filosofiei sunt exact cele opuse duhului ortodox curat: singuratatea metafizică în locul comuniunii personale de iubire în Hristos, angoasa metafizică în locul încrederii în purtarea de grijă a Domnului, neliniștea metafizică în locul liniștii isihaste, speculația trivială în locul rugăciunii adânci, tristețea inimii din cauza pierderii, a lipsei Harului, (filosofii, datorită necredinței, hulei, blasfemiilor, încrederii în mintea lor speculativă, sunt părăsiți de Harului Duhului Sfânt în măsuri extreme) în locul bucuriei harului Duhului Sfânt, deznădejdea, în locul nădejdii creștinești nestrămutate, scepticismul metafizic și existențial, din lipsa credinței în Hristos Mântuitorul, toate acestea fiind acoperite de o și mai mare pacoste: sentimentul superiorității de sine față de toți și de toate, o formă paroxistică a mândriei sufletului egoist, însingurat, așa-zis „neînțeles de nimeni”, în realitate bântuit sărmanul de nenumărate duhuri necurate care îl năpădesc haotic cu stările căderii totale, fără de întoarcere, de la tronul Preasfintei Treimi.

Speculația metafizică este cel mai toxic proces pentru mintea omenească. La polul opus se află rugăciunea curată. Filosofia lumească naște tare morale precum: necredința, scepticismul, îndoiala, nesimțirea duhovnicească, persiflarea, judecarea celorlalți, lipsa de evlavie, lipsa de cucernicie, duhul speculativ, boli ale imaginarului, boli ale impersonalismului logic, boli ale suprapersonalismului, etc. Acestea, la filosofii de profesie, devin metastatice. Orice filosofie aduce o îndepărtare de Principiul Personal. Hristos este Adevărul-Persoana.

Toate mințile filosofilor sunt eretice. Iată ce zice Pavel: „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos.” (Colos. 2, 8 ) Pavel a avut o intuiție genială; filosofia exact asta face: fură mințile omului. Premisele, concluziile, argumentele lor sunt deviate de la dreapta credință, de la Adevăr. Când mintea curată ortodoxă se lipește de momelile gândurilor filosofice eretice, ea va slăbi și va cădea din Lumina lui Hristos... Filosofia pentru minte este precum curvia pentru trup, o desfrânare păguboasă a sufletului, a minții feciorelnice, alunecând din rătăcire în rătăcire, din minciună în întuneric, neaflând altceva decât amărăciune, îndoială, deznădejde și osândă. Feriți-vă de orice contact cu filosofia, și mintea voastră va fi curată pentru rugăciune și teologie. Dacă totuși ați mușcat din „fructul oprit”, pe lângă o spovdanie generală pentru slăbirea duhurilor necurate care vă stăpânesc prin „duhul filosofiei”, veți avea nevoie de zeci de ani de curățare a minții prin lecturi sistematice ale Sfinților Părinți, precum și de șlefuirea și îndreptarea gândului prin lecturile textelor din cărțile de strană: Minee, Penticostar, Octoih etc. unde sunt cuprinse învățăturile Bisericii formulate de Duhului Sfânt în chip poetic, teologic și canonic.

Așadar, tineri ortodocși, ocoliți filosofia. Dacă sunteți în lumea teologică academică, și aveți totuși de făcut vreo lucrare științifică și aveți nevoie de studii filosofice aprofundate din considerente apologetice, nu vă apropiați oricum de acest tărâm al întunericului minții căzute, ci luați trei-patru binecuvântări de la duhovnic și de la alți mari oameni duhovnicești cercați, preoți-profesori sau ierarhi cu duhul discernământului, pentru a putea fără greș să alegeți florile curate și să faceți, după spusa Marelui Vasile, mierea cea bună, precum albina. Păstrați mereu o viață curată, împărtășiți-vă des, postiți mai mult, păziți-vă ca de foc de alcool și de tutun, combustibilul cel mai preferat al tinerilor de la filosofie, faceți mai multe metanii, rugați-vă mai des cu rugăciunea inimii, nu lipsiți de la Sfânta Liturghie și nu zăboviți exagerat în duhul speculativ toxic al scrierilor filosofice. Uneori, și o oră petrecută în bibliotecă alături de duhul scrierilor filosofice vă poate aduce o stare de îndepărtare înspăimântătoare de dreapta credință, pe care, de multe ori, doar revenind în biserică pentru o slujbă oarecare, îl puteți aproxima cât de cât și îndepărta de la sufletul dvs. Dacă la Maica Domnului și la Sfinții Părinți, multe din cele bune sunt mai presus de fire: feciorie mai presus de fire, dragoste mai presus de fire, nădejde mai presus de fire, răbdare mai presus de fire, etc, la cei mai căzuți dintre filosofi, stările negative sunt mai presus de fire: tristețe mai presus de fire, mânie mai presus de fire, ură mai presus de fire, îndrăcire mai presus de fire, deznădejde mai presus de fire, toate fiind acoperite de adjectivul „metafizice”... Cine bea vinul otrăvitor al filosofiei va gusta toată „tristețea și spaima metafizică” a căderii de la Dumnezeu a Apusului. Fiți atenți la lucrarea gândului pe care-l rumegați. Dacă este excesiv de toxic, de necurat, de căzut de la dreapta credință, lepădați-l. Asumați-vă toate măsurile de precauție, ca la cărțile ereticilor. Însă nu veți scăpa nemurdăriți și veți avea de suferit toată viața.

Domnul să ne păzească de tot răul filosofilor și filosofiilor!

Desigur, nu-i urâm pe filosofi! Dragostea este atotcuprinzatoare, chiar si pe vrăjmași îi cuprinde cu delicatețe. Ci ne rugam ca Întregul Adam sa se mântuiască...