Eminescu, dragostea şi credinţa în Dumnezeu

 .
Iată ce scrisoare îi scrie poetul Veronicăi Micle, în august 1882.

         "Măi fată nebună şi drăgălaşă,

   Şi zi e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, că-mi eşti dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ţi-aş ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu ştiu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi şi tu - ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav şi descurajat - cum să vin la tine, pe cine să las în loc?

  Tu mă sfătuieşti să petrec, să mă folosesc de tinereţe şi alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citeşti în romanuri. Viaţa mea eşti tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viaţă monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără prieteni şi fără cunoscuţi, şi tu zici să petrec, ca şi când un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în care sunt.

   Tu zici că presimţi nenorociri. Nu mai presimţi, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitaţie nervoasă, care va înceta când vom fi împreună şi vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viaţa ca să nu ne mai despărţim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranţă depărtată; e ceva aievea, e o simţire hotărâtă şi de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu ştii fără bine că sunt statornic, chiar încăpăţânat, şi poate dacă n-aş fi aşa, ar fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aş iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc.

   E prea adevărat ceea ce-mi scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori cu viciile celor bogaţi decât cu patimele adevărate ale omului sărac. Dar aşa e lumea, aşa a fost totdeuna. Cu toate acestea, dacă lumea e nedreaptă, natura nu e tot astfel. O singură clipă din viaţa a doi nenorociţi ca noi, o clipă de uitare de sine şi de beţie plăteşte mai multe decât viaţa întreagă a acestor oameni.

   Ţi-am spus, Nicuţă, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi rămâi şi nici nu se poate altfel - căci tu eşti cel dintâi amor al meu şi vei fi unicul şi cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru singurătatea ta, o mângăere e drept că deşartă şi goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc şi nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, şi pustie viaţa fără de tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt şi mângâie-te măcar cât de puţin.

   Îţi sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, şi te rog, te rog mult să te linişteşti, să crezi în statornicia şi în iubirea mea şi să speri, dacă poţi spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înşine putem crede şi pe noi înşine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine şi nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut şi te rog, linişteşte-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii.

   Al tău
                                 Emin"

Sursa: Corespondenţă Mihai Eminescu - Veronica Micle
.

Hoţul (Cartea cu jucării)

de Tudor Arghezi


În cutia cu pălării vechi, sta un urs, de catifea. Dacă nu era galben ca floarea soarelui, el ar fi fost fioros, şi podul întreg ar fi tremurat de frica lui. Aveam în pod doi berbeci năpârliţi, trei vaci fără picioare şi un armăsar, care sta în pod fiindcă era de lemn şi vopsit cu pensula verde. Dar ursul era galben, şi culoarea aia micşorează seriozitatea lucrurilor, nu sperie pe nimeni şi au luat-o florile pentru ele. Şi mai avea ursul doi ochi de sticlă, care se uitau drept în tavan. Domnişoara cusătoreasă, îmbrăcând ursul din şase petice croite frumos, cred că s-a înşelat când a trebuit să-i pună şi ochii, greşind cutia ochilor de urs şi luând, dintr-altă cutie, doi ochi de porumbel. Un urs se cere încruntat: ursul nostru din pod se uita cu bunătate.

Ursul stătuse jos, în casă, doi ani întregi şi ajunsese atât de stricător, încât am fost nevoit să-l pui deoparte, în singurătate, şi el s-a trezit în cutia de pălării, numai după ce încercasem zadarnic fel de fel de mijloace de îndreptare.

Croind ursul din faţa unei scurteici, moştenită de la o cucoană bunică, croitoreasa nu se gândise că, fără să vrea, îi dă, prin potrivirea mădularelor, nişte năravuri; pe care nici scurteica, nici catifeaua nu le avuseseră în timpul lor. Tatăl urşilor, care umblă nevăzut prin lume şi îngrijeşte în munţi de copiii lui, săpându-le peşteri, răsturnând iarna câte un pietroi pe bârloage, spălându-i în somn, pieptănandu-i şi tăindu-le unghiile cu un ferăstrău de argint, face ce face şi trece şi pe la ursul de pâslă, pentru copii, şi le dă câte un crâmpei de nărav.

Ursul nostru se nărăvise să fure, şi nu fura altceva decât bomboane, ciocolată, dulceaţă, fructe si rahat. Când Tătuţu aducea o cutie cu lucruri dulci, ursul mirosea şi golea numaidecât cutia, fără să-l vadă nimeni.
- Cine a mâncat ciocolata ?
- U'su, răspundea băiatul, ridicând din umeri. Nu mai e.
- Dar cutia cu bomboane englezeşti ?
- U'su, răspundeau fata şi băiatul.

Îl văzuseră amîndoi. L-au prins de câteva ori cu cutiile în braţe fugind subt canapea. L-au şi bătut. Odată i-au rupt o ureche de bumbac. De doi ani de zile, ursul a mâncat toată dulceaţa de zmeură şi de chitră, caisele verzi, nucile, şerbetul. Însă el nu mânca tot borcanul, lua câte puţin, ca să nu se cunoască, scotea câte un pumn de bomboane, câteva bucăţi, şi le mânca pe toate cu încetul.

Aşa s-a făcut că am trimis hoţul în pod, ca să-l pedepsim şi să cruţăm dulceţurile copiilor. Însă el fură şi acum. Vine din pod. Noi nu l-am întâlnit niciodată pe scară, se fereşte de noi, însă copiii l-au văzut de mai multe ori cum vine, cum deschide dulapul, cum desface borcanele şi cutiile, cum le goleşte şi cum fuge îndărăt. De copii, ursul nu vrea să se ferească. Strămutarea lui în pod a fost cu atât mai binevenită cu cât învăţase de la urs să mănânce zahăr şi mielul cu părul creţ. Şi de la miel a învăţat şi mingea să pape dulceaţă furată, cofeturi, cozonac şi prăjituri. Ba mi se pare că ursul niciodată nu a mâncat ce mănâncă acum toate mingile, care înconjoară borcanele şi cutiile şi sug din ele tot.

Tătuţu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru că el ştie că trebuie sâ crească, şi lasă dulapurile descuiate, cutiile cu capacul niţel ridicat, borcanele cu ţipla nelegată, pentru că mingile nu au degete ca să dezlege sfoara şi să descuie dulapul.

Totuşi, într-o zi, Tătuţu o să se puie la pândă, chiar în dulap. Când ursul şi  mielul vor veni cu linguriţa în lăbuţă ca să se înfrupte, o să-l găsească pe Tătuţu între borcane. Şi atunci, nu ştiu care din trei va fugi mai repede, speriat: mielul, ursul ori Tătuţul...

Am pus pe blog această poveste pentru că pur şi simplu mi-a plăcut. Poate că voi mai posta mici povestioare care mi se par inedite.
Constat, însă, că are un succes mare (trafic mult).  Dar, toţi cei care iubesc poveştile pentru copii scrise de Tudor Arghezi, pot să citească mai multe aici.

pro memoria

 .
Foarte multe lucruri deosebit de interesante îţi trec zilnic pe lângă ureche, îţi captează interesul, dar mai devreme sau mai târziu le dai utării. După o vreme ţi-aminteşti ca prin ceaţă de lucrul acela, de acea informaţie interesantă, captivantă şi ai vrea să o mai găseşti încă o dată, să poţi să o revezi, să o citeşti din nou. Din păcate nu mai ştii unde să cauţi, amintirea este prea vagă şi, de cele mai multe ori, Google nu e de niciun folos. Ce bine ar fi, dacă ai putea stoca undeva toate lucrurile pe care le consideri de folos în viitor...
Acesta este unul din motivele pentru care îmi place ideea de a avea blog.

Şi iată, mai jos, un asemenea exemplu.
Într-un articol scris de Andrei Pleşu, pentru Dilema Veche, am găsit un text foarte interesant, la care voi reveni, cu siguranţă, cândva.
Îl pun aici, cu gândul că "l-am pus bine" şi, când voi avea nevoie, voi putea reveni la el.

"... cu ajutorul lui Alain Daniélou, am găsit un text, în literatura veche a Indiei (Linga Purana, II, 39-40), în cuprinsul căruia bombănelile mele şi ale altora par să fi fost anticipate cu vreo două-trei mii de ani în urmă (Puranas au apărut, în formă scrisă, în veacurile III-V de după Hristos, dar vin dintr-o tradiţie orală care, deja pe-atunci, era veche de peste un mileniu). Intuiţiile profetice ale hinduismului se referă la modul în care se va încheia actualul ciclu al civilizaţiei terestre. Nu e vorba de sfîrşitul lumii, ci de sfîrşitul unei lumi, urmat, inevitabil, de deschiderea unui nou ciclu.
...
Coeficientul de ură din sufletul fiecărui om va cunoaşte – spun textele – o alarmantă creştere. Oamenii vor deveni din ce în ce mai iritabili. Toate marile achiziţii de cunoaştere vor fi deturnate spre scopuri impure, adică spre amplificarea răului din lume. Se va înmulţi numărul şefilor de stat de extracţie joasă şi de proastă calitate. Lucrătorii manuali şi negustorimea vor fi înălţaţi la rang de intelectuali, iar intelectualii vor fi puşi în condiţii subalterne. Va avea loc, cu alte cuvinte, un destructurant amestec al „castelor“, o destrămare dramatică a ierarhiilor fireşti, o ireparabilă dezordine socială. Necinstea va căpăta o răspîndire fără precedent, la toate nivelurile. Hoţii vor deveni lideri. (Rog să nu mi se atribuie nimic din toate aceste afirmaţii! Nu fac decît să citez un text multi-milenar! n.m., A.P.) Femeile nu vor mai pune preţ pe propria virtute. Proştii, impostorii, naturile rudimentare şi gălăgioase vor fi luaţi drept înţelepţi. Oamenii „drepţi“, de bună calitate, vor avea tendinţa de a se retrage din viaţa publică. În pieţe se va vinde mîncare gata-preparată (să recunoaştem că e de necrezut să auzim vorbindu-se, acum 2000 de ani, de „semipreparate“ şi de fast-food! n.m., A.P.). Limbile vor sărăci, vorbirea se va trivializa. Vor fi mai multe femei decît bărbaţi, vor prolifera asociaţiile criminale, va creşte numărul celor care nu găsesc de lucru. Se vor răspîndi, pretutindeni, bolile de stomac. Se va extinde moda părului purtat în dezordine şi se va generaliza starea de letargie, de lehamite, cu corolarul unei cronice incapacităţi de acţiune. Vor apărea nenumărate organizaţii religioase necanonice, blasfemia va convieţui cu fanatismul. Se va practica, pe scară largă, uciderea fătului în pîntecul matern şi se vor asasina direct sau simbolic eroii fiecărei comunităţi. Deţinătorii puterii nu o vor mai folosi în beneficiul popoarelor lor.

Ceva mai aproape de lumea noastră, Hesiod (Munci şi zile) are viziuni asemănătoare. „Epoca de fier“ se va recomanda prin semne caracteristice: discernămîntul (ca percepţie a deosebirii dintre bine şi rău) se va şubrezi, instituţia respectului va intra în derivă (vor fi respectaţi, preponderent, cei nedemni). Vor cîştiga teren neruşinarea, călcarea cuvîntului dat, invidia. Între părinţi şi copii vor apărea obstacole greu de trecut, forţa va prevala asupra dreptăţii, ospeţia va declina, vulgaritatea va împînzi totul."
 .

Cireaşa de pe tort

Mă uit la Cireaşa de pe Tort. Recunosc! Câteodată. Când trec pe acolo, pe canalul pe care se difuzează.

Îmi place să ascult comentariile lui Horia Vârlan. Are simţul umorului şi, deşi este sever cu cei care habar n-au să gătească, îşi păstrează observaţiile în limita bunului simţ.

Paranteză: nu ştiu de unde au luat posturile de televiziune moda asta cu bucătari în toate emisiunile. Dimineaţa, pe toate posturile, câte doi ameţiţi care au impresia că sunt inteligenţi şi nostimi şi un bucătar care găteşte în timpul emisiunii. Şi un operator care bălăngăne camera. Şi în emisiunile de seară, la fel. Mai rămâne să invite bucătari şi la talk-sow-urile politice. Sau să nu le dăm idei?

Dar să revenim. În seara asta am văzut (în reluare, ce-i drept) un episod Cireaşa de pe Tort în care a gătit Dana Săvuică. Invitati au fost Horia Vârlan, Nicoleta Luciu şi un bucătar italian, care găteşte la Dănutz SRL, habar n-am cum îl cheamă.

Îmi place de Dana Săvuică. Mi se pare o femeie foarte frumoasă, dar şi inteligentă, modestă şi la locul ei. Îmi place şi Nicoleta Luciu, sau... nici nu ştiu dacă să mai folosesc prezentul. Îmi plăcea fata aceea, frumoasă şi reţinută, care făcea figuraţie în emisiunea Teodorei Trandafir, alias Teo. Dar acum... am fost şocat când am văzut-o. Parcă era ea... parcă nu era ea... Şi-a injectat buzele doamnelor şi domnilor! Incredibil cum s-a transformat... Arată bine? Poate că da, dar in nici un caz nu mai arată la fel de bine cum arăta înainte. Mi-o amintesc într-o telenovelă românească, singura la care m-am uitat din când în când. Pe modelul Oana Zăvoranu trebuia să joace un rol de femeie rea. Ei bine, dacă Oanei Zăvoranu îi vine ca o mănuşă rolul de bestie, Nicoletei Luciu nu i s-a potrivit deloc. Deloc. Poate că din această pricină n-a făcut carieră în televiziune. Dacă regizorul ar fi decis să-i dea un alt fel de rol, poate că ar fi urmat o altă traiectorie artistică. Vorbesc despre fata aceea frumoasă care a fost Nicoleta Luciu. Acum, cu buzele umflate este... o ciudăţenie. O putem numi „Nicoleta Luciu cu buze umflate”. A dat cu piciorul la frumuseţea cu care a înzestrat-o bunul Dumnezeu şi s-a transformat într-o femeie comună... Păcat!

Dar surpriza cea mai mare a venit la sfârşitul emisiunii, când Dana Săvuică a avut o invitată de care nu mai auzisem până atunci: căntăreaţa Rina. Alături de un acordeonist a cântat incredibil de bine „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara” (şlagărul lui Jean Moscopol, cred) şi mai ales „La vie en rose”. Este adevărat că a beneficiat de un pic de reverb, dar rămâne uimitor pentru mine felul în care ştie să-şi dozeze vocea şi să se joace cu şlagărul. Are şi voce şi ştie şi să o folosească. Felicitări!

Filozofia vietii

Un om de afaceri american statea langa un chei, intr-un mic sat mexican de coasta, cand un pescar isi trage barca la mal. In barca erau cativa pesti frumosi. Americanul il felicita pentru pestele prins si il intreaba cat timp i-a luat sa-l pescuiasca.
- Foarte putin, a raspuns mexicanul.
- De ce nu stai mai mult pe mare, sa prinzi mai mult peste? intreaba americanul.
- Mi-ajunge sa-mi intretin familia, ii raspunde pescarul.
- Si ce faci in restul timpului? a mai vrut sa stie omul de afaceri.
- Dorm pana tarziu, pescuiesc putin, ma joc cu copiii, imi fac siesta impreuna cu nevasta-mea, in fiecare seara ma plimb prin sat, beau un pahar de vin si cant la chitara cu prietenii. Senor, am o viata plina si sunt foarte ocupat, a incheiat pescarul.
- Uite, il ia peste picior americanul. Am studiat Economia la Harvard si te pot ajuta. Ar trebui sa pescuiesti mai mult si cu banii pe care-i castigi in plus sa-ti cumperi o barca mai mare. Cu ceea ce castigi de pe urma barcii mai mari iti poti cumpara cateva barci si mai tarziu chiar o flota de pescuit. In loc sa vinzi pestele prin intermediari, il poti vinde direct la o fabrica, iar mai tarziu iti poti cumpara propria fabrica de prelucrare a pestelui. Ai putea astfel controla produsul, procesarea si distributia. Va trebui sa pleci din sat, sa te muti in Mexico City, apoi la Los Angeles si, mai tarziu, la New York, de unde iti vei conduce afacerea tot mai infloritoare.
- Si cat va dura sa fac toate astea, senor? intreaba pescarul.
- Vreo 15-20 ani, raspunde americanul.
- Si apoi?
- Apoi vine partea cea mai buna, rase americanul. Iti vinzi afacerea si devii foarte bogat... ai putea lua cateva milioane!
- Milioane, senor? se mira pescarul. Si dupa asta?
- Dupa asta, in sfarsit poti sa te retragi din afaceri... Te muti intr-un satuc de pescari pe malul oceanului, te scoli tarziu, pescuiesti putin, te joci cu nepotii, iti faci siesta impreuna cu sotia, te plimbi seara prin sat, bei un pahar de vin cu prietenii, cantati la chitara...

Despre downshifting puteti citi, in engleza, pe Wikipedia sau, in limba romana, gasiti un articol interesant, scris de Aurora Liiceanu.
.