Braşov

.

S-a aplecat uşor spre mine, s-a uitat pieziş în stânga şi-n dreapta, m-a privit conspirativ peste ochelari şi m-a întrebat pe-un ton grav, aproape-n şoaptă:

- Ai auzit ce s-a-ntîmplat aseară, la Braşov?!

Am înlemnit. Teamă şi speranţă deodată-n mine năvală. Mai ales speranţă...

Mă dusesem pe la domnul Lupu ca sa iau cinci litri de vin. Mi-i promisese nevastă-sa pentru că am ajutat-o să înrămeze un tablou, la şcoală. Un tablou dintr-acelea care se puteau vedea pe holurile şcolilor, cu panteonul lui Ceauşescu. Din adîncurile istoriei, aşezaţi în ordine crescătoare, te priveau Burebista, Decebal, Mircea, Ştefan, Cuza şi, ceva mai sus şi mai încolo, marele conducător. Era în decembrie ’87. Spre Crăciun. Ecourile evenimentelor de la Braşov încă mai făceau ravagii în sufletele nostre. Clocotea nemulţumirea-n noi dar eram sugrumaţi de frică. Simţeam că sfîrşitul este aproape şi totuşi o voce, raţională parcă, îţi şoptea că nimic nu se va schimba, că ordinea este şi va rămîne împietrită în aceleaşi structuri perene care ne amuţeau. Ne nimiceau... Ştiai prea bine că la cea mai mică cîrcoteală te poţi trezi luat la întrebări. Şi nu era glumă. Cică la Brăila, cunoştinţa cuiva, a fost arestat doar pentru că a spus un banc politic. Nu eram convins că este adevărat, dar eram absolut convins că aşa ceva este perfect posibil. Ştiam că trăim într-o lume în care n-ai voie nici măcar să crîcneşti.

Ei bine, în acele zile, domnul Lupu mă întreabă dacă am auzit ce s-a întâmplat la Braşov... Ei drăcia dracului! De unde să aud...? De la televizor? Se scria aşa ceva prin ziare? Poate dacă-aş fi avut pe cineva acolo, la Braşov... vreo rudă, ceva. Mi-ar fi spus...
Ştiam, desigur, despre întâmplările din noiembrie, că... de, lumea vorbea... dar domnul Lupu nu se referea la răzmeriţa începută la fabrica Tractorul din Braşov, ci la noutăţi...

Umplea tacticos paharele, furîndu-mă discret cu coada ochiului. Aruncase, aşa-ntr-o doară, vorba şi-acum pîndea efectul. Ştiam că fra’-su lucrează la Securitate şi că era ceva ştab mare, pe undeva pe la Bucureşti. Era o capcană? Parcă nu-mi venea să cred... Se juca cu mine. Se juca cu nervii mei!

- Nu ştiu... zic şi tac. Eram curios, normal. Pică oare Ceauşescu? Ce ştie domnul Lupu?

Cred că mă-ngălbenisem de-a binelea, cînd deodată se uită la mine şi-l aud rostind mucalit şi plin de nonşalanţă:

- A nins un pic! Şi-ncepe a-rîde cu poftă. Ştia, de bunăseamă, efectul. Nu eram prima lui victimă... Mare pişicher!
.