.
În Bucovina obiceiurile de Anul Nou sunt la mai mare preț decât cele de Crăciun. Copil fiind mergeam cu uratul și, în clasele mai mici, mă ducea bunicul din casă în casă. Desigur că pentru copii bucuria cea mare erau mai ales banii pe care îi primeau de la gospodarii generoși. Așa că urăturile trebuiau să fie ”eficiente”, adică scurte și de impact.
Cu banii pe care i-am câștigat ”cu uratul” când eram în clasa a VII-a, mi-am cumpărat un aparat de fotografiat Smena 8. Costa vreo 300 de lei. Lucru mare pe vremea aceea!
În clasa a V-a, am învățat tot Plugușorul din manualul de limba română, ineficient de lung pentru scopul urmărit. Eu îl învățasem însă pentru că-l spusesem întreg pe scenă, la serbarea de Anul Nou.
Așa că, dotat cu clopoțel și bunicul de mână, îmbrăcat frumos în costum național, cu brâu tricolor și cușmă neagră, m-am înființat la prima casă, din capul satului. Era casa unui bătrân singur, badea Adrian (mă rog, acolo i se spunea ”Andrian”). Am ridicat clopoțelul și mi-am început reprezentația.
Bătrânul a ieșit agale pe prispă pe semne pregătit de dinainte cu un colăcuț rumen. Perseverența mea însă l-a impresionat pe dată; numai ce-l văd că se duce în casă și se întoarce cu o monedă de un leu. Eu îi dădeam harnic înainte, că urătura era lungă. Mai stă bătrânul ce stă și numai ce-l văd că se duce în casă și se întoarce cu o monedă de trei lei! - maximum ce puteam să sper și să aștept.
Vă urez și vouă ceea ce i-am urat și lui Andrian:
PLUGUŞORUL
(cu care am crescut)
Aho ! Aho! Copii şi fraţi
Staţi puțin şi nu mânaţi,
Lângă boi v-alăturaţi
Şi cuvântul mi-ascultaţi:
S-a sculat mai an
Bădica Traian
Şi pe cal a-ncălecat.
Pe un cal învăţat,
Cu şaua de aur,
Cu numele de Graur,
Cu potcoave de argint
Cum e sprinten la fugit,
Cu frâu de mătasă
Cât viţa de groasă.
Mânaţi, măi !
Hăi !, Hăi !
În scări el s-a ridicat
Peste câmpuri s-a uitat
Ca s-aleagă-un loc curat
De arat şi semănat.
Şi curând s-a apucat
Câmpul neted de arat,
În lungiş şi-n curmeziş.
S-a apucat într-o joi
C-un plug
Cu doisprezece boi
Boi bourei,
În coadă codălbei
În frunte cu ţintăţei
Mânaţi, măi !
Hăi ! Hăi!
Ziua toată a lucrat,
Brazdă neagă-a răsturnat
Şi prin brazdă-a semănat
Grâu mărunt
Şi grâu de vară,
Deie Domnul să răsară
Mânaţi, măi !
Hăi ! Hăi !
Şi când lucrul a sfârşit
Iată, mări s-a stârnit
Un vânt mare pe pământ
Şi ploi multe după vânt.
Pământul de-a răcorit
Şi sămânţa a-ncolţit
Mânaţi, măi !
Hăi ! Hăi !
La luna, la săptămâna
Îşi umplea cu apă mâna
Şi se ducea ca să vadă
De i-a dat Dumnezeu roadă
Şi de-i grâul răsărit
Şi de-i spicul aurit.
Era-n spic ca vrabia
Şi în pai ca trestia
Mânaţi, măi !
Hăi ! Hăi !
Traian iute s-a întors
Şi din grajd, pe loc, a scos
Un alt cal, mai năzdrăvan
Cum îi place lui Traian:
Negru ca corbul,
Iute ca focul,
De nu-l prinde locul.
Şi voios a-ncălecat,
La Tighina-a apucat
Şi oţel a cumpărat.
Ca să facă seceri mari
Pentru secerători tari,
Şi să facă seceri mici
Pentru copilaşi voinici,
Şi-altele mai mărunţele
Cu mănunchi de floricele
Pentru fete tinerele
Şi neveste fumușele.
Mânaţi, măi !
Hăi ! Hăi !
Şi-a strâns finii
Şi vecinii
Şi toţi finii
Şi vecinii
Şi vreo trei babe bătrâne
Care ştiu rândul la pâine.
Şi pe câmp i-a dus
Şi pe toţi i-a pus
La lucrul pământului
În sterița vântului.
Mânaţi, măi !
Hăi ! Hăi !
Ei cu stânga apuca
Şi cu dreapta secera
Şi prin lan înainta
De părea că înnota.
Alţii-n urma lor lega
Snopuri-nalte aduna
Şi clăi mândre ridica
Ce la soare se usca.
Mânaţi, măi !
Hăi ! Hăi !
Apoi carele-ncărca
Şi pe toate le căra.
Şiră-naltă că dura
În capul pământului
În bătaia vântului.
Apoi arie-şi făcea
Şi din grajd mai aducea
Zece iepe,
Tot sirepe
Şi de par că le lega
Şi pe toate le mâna,
Împrejurul parului,
Deasupra fățarului.
Mânati, măi !
Hăi ! Hăi !
Iepele mereu fugea,
Funia se tot strângea,
La par iute ajungea
Şi grâul se treiera
Şi flăcăii-l vântura
Dimerlia scutura,
Căruţele încărca
Şi spre moară le pornea.
Mânaţi, măi !
Hăi ! Hăi !
Iară hoaţa cea de moară,
Când văzu atâtea cară,
Încărcate cu povară,
Puse coada pe spinare
Şi plecă în lunca mare.
Lunca mare
Frunză n-are,
Lunca mică
Frunza-i pică.
Iar morarul, meşter bun,
Zări moara prin cătun
Şi-şi luă cojoc miţos
Şi mi-l îmbrăcă pe dos
Şi-şi lua ciocan la brâu,
Și mai luă ș-un frâu.
Apoi iute alerga,
Moara cu frâu o lega
Şi-o apuca de călcâi,
De-o punea pe căpătâi
Şi-i da cu ciocanu-n şele,
De-o aşeza pe măsele.
Că de-al dracului ce era,
Nici păr în cap nu avea.
Mânaţi, măi !
Hăi ! Hăi !
El o lua de lăptoc
Şi-o da iar în vad, la loc.
Şi turna deasupra-n coş,
Grâu mărunt de cel roş,
Grâul s-aşeza pe vatră
Şi din coş cădea sub piatră.
De sub piatră, în covată,
Curgea făina curată.
Mânaţi, măi !
Hăi ! Hăi !
Traian mult se bucura,
Zeciuială morii da,
Pe morar îl dăruia.
Apoi, călare suia
Şi voios se înturna
Cu flăcăii ce mâna.
Iar boii se-opintea
Şi roţile scârţâia.
Mânaţi, măi !
Hăi ! Hăi !
Iară mândra jupâneasă,
Daciana cea frumoasă,
Auzea tocmai din casă
Chiotul flăcăilor,
Scârţâitul carelor.
Şi-n cămară că mergea
Şi din cui îşi alegea
Sită mare şi cam deasă,
Tot cu pânză de mătasă.
Mâneci albe sufleca,
Braţe dalbe arăta.
Şi cernea, mări, cernea
Făina se aşternea.
Apoi pâinea plămădea,
Şi-o lăsa până dospea.
Apoi, colaci învârtea,
Pe lopată mi-i culca
Şi-n cuptor îi arunca.
Apoi, iară, cu lopata
Rumeni îi scotea şi gata.
Atunci, ea-mpărţea
Vreo cinci
La flăcăii cei voinici
Şi-mpărţea trei
La copiii mititei.
Iară mândrului bărbat
Îi dădea un sărutat.
Mânaţi, măi !
Hăi ! Hăi !
Cum a dat Dumnezeu an,
Holde mândre lui Traian,
Astfel să dea şi la voi,
Ca s-avem parte şi noi.
Să vă fie casa, casă !
Să vă fie masa, masă !
Tot cu mesele întinse
Şi cu feţele aprinse
Şi cu casele grijite
Cu buni oaspeţi locuite.
Şi câte şindrile pe casă
Atâţia galbeni pe masă.
Şi la anul să trăiţi
Să vă găsim înfloriţi
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii.
Mânaţi, măi !
Hăi ! Hăi !
La anu' și la mulți ani!
